Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

18

CEASUL de la mâna mea arăta ora două. În spatele jaluzelelor rupte care acopereau uşile şi ferestrele ploaia se îmblânzise. Şedeam ghemuit în fotoliul roşu de catifea şi mă bucuram de mica vâlvătaie din cămin, deşi eram încă îngheţat şi sufeream din cauza aceleiaşi tuse sfâşietoare. Dar momentul în care un asemenea lucru n avea să mai conteze era aproape.
Îi spusesem întreaga poveste.
Într un delir de candoare omenească, m am apucat să descriu toate experienţele îngrozitoare şi tulburătoare prin care trecusem, de la conversaţia cu Raglan James până la recenta tristeţe a despărţirii de Gretchen. Am vorbit până şi despre visele cu mine şi Claudia în spitalul de odinioară, despre conversaţia purtată în salonul imaginar din hotelul de secol optsprezece, despre singurătatea teribilă pe care o simţeam iubind o pe Gretchen, pentru că ştiam că în inima ei mă credea nebun şi numai din această cauză mă iubea. Mă crezuse un fel de idiot fericit, nimic mai mult.
Se isprăvise. N aveam nici o idee cum să fac să l găsesc pe Hoţul de Trupuri. Dar trebuia să l găsesc. Şi căutarea putea începe numai când aveam să fiu din nou vampir, când trupul meu înalt şi puternic va pulsa sânge de vampir.
Oricât de slab aş fi fost, cu câtă forţă putea să mi dea Louis, tot aveam să fiu de douăzeci de ori mai puternic decât acum şi în stare poate să cer ajutorul celorlalţi, care ar fi ştiut în ce fel am ajuns din nou ucenic. O dată ce trupul mi s ar fi transformat, aş fi beneficiat şi de oarecare voce telepatică. Puteam să l rog pe Marius să mă ajute sau să l caut pe Armând, sau chiar pe Gabrielle ― o, da, draga mea Gabrielle ― care acum nu mi ar mai fi fost ucenică şi mi ar fi putut auzi gândurile, ceea ce în ordinea obişnuită a lucrurilor, dacă pot folosi un asemenea cuvânt, n ar fi fost cu putinţă.
Louis stătuse tot timpul la birou, indiferent la curent – evident ― şi la ploaia ce bătea în stinghiile obloanelor, ascultând ceea ce spuneam fără să scoată o vorbă, urmărindu mă cu o expresie uimită şi îndurerată cum mă ridica¬sem agitat în picioare şi mă plimbasem iar şi iar încoace şi încolo.
― Nu mă judeca pentru tâmpenia mea, l am implorat. I am povestit din nou despre încercarea la care mă supusesem în deşertul Gobi, despre strania conversaţie pe care o purtasem cu David şi despre viziunea acestuia în cafeneaua pariziană. Eram într o stare disperată când am făcut o. Şi ştii de ce am făcut o. Nu trebuie să ţi mai spun. Dar acum, ceea ce am făcut trebuie desfăcut. Tuşeam aproape încontinuu şi îmi tot suflam nasul în mizerabilele batiste de hârtie. Nici nu ţi poţi imagina ce absolut revoltător este să te afli în trupul ăsta, am spus. Acum, te rog, fă o repede şi cât de bine poţi. A trecut un secol de când ai făcut o ultima oară. Slavă Domnului, puterea nu s a împrăştiat. Sunt gata. Nu i nevoie de altă pregătire. Când îmi voi redobândi înfăţişarea, am să l împing pe el înapoi în trupul acesta şi am să l prefac în cenuşă.
Louis nu a răspuns.
M am ridicat şi am început din nou să mă plimb, de data aceasta ca să mă încălzesc şi pentru că mă cuprinsese o neli¬nişte teribilă. Până la urmă trebuia să mor, nu i aşa? Şi să mă nasc iarăşi, cum se întâmplase acum mai bine de două sute de ani. Ei, dar n aveam să sufăr. Nu, nu era nici un fel de durere... numai o groaznică senzaţie neplăcută, în nici un fel comparabilă cu durerea pe care o simţeam acum în piept, cu degetele sau cu picioarele îngheţate.
― Louis, pentru numele lui Dumnezeu, fă o repede, am spus. M am oprit şi m am uitat la el. Ce este? Ce se întâmplă cu tine?
Mi a răspuns, cu vocea foarte scăzută şi nesigură.
― Nu pot s o fac.
― Cum?
M am uitat fix la el, încercând să pricep ce voia să spună, ce fel de îndoială putea să l chinuie, ce dificultate trebuia să depăşim. Mi am dat seama brusc că faţa i se schimbase îngrozitor, că nu mai arăta calmă şi liniştită, ci masca per¬fectă a mâhnirii. Mi am dat seama din nou că l vedeam aşa cum îl vedeau muritorii. O pâlpâire roşcată îi voala ochii verzi. Iar trupul lui, aparent atât de solid şi de puternic, tremura.
― Nu pot s o fac, Lestat, a spus iarăşi, şi mi s a părut că şi dă şi sufletul o dată cu vorbele. Nu te pot ajuta!
― Pentru numele Iui Dumnezeu, ce spui? l am întrebat. Eu sunt cel care te am creat. Eşti aici în noaptea asta datorită mie! Mă iubeşti, mi ai spus o chiar tu. Bineînţeles că mă vei ajuta. M am aplecat spre el, izbind biroul cu palmele şi privindu l drept în faţă. Răspunde mi, Louis! Cum adică nu poţi s o faci?
― Oh, nu te condamn pentru încercarea ta. Deloc. Dar nu ţi dai seama ce s a întâmplat? Lestat, ai reuşit. Ai rede¬venit om muritor.
― Louis, nu i momentul să fii sentimental. Nu mi întoarce propriile cuvinte! Am greşit.
― Nu. N ai greşit.
― Ce naiba încerci să mi spui? Pierdem vremea, Louis. Trebuie să mă duc după monstru! E în posesia trupului meu.
― Lestat, vor trata cu el ceilalţi. Poate că au făcut o deja.
― Au făcut o deja! Ce vrei să spui cu au făcut o deja?
― Nu crezi că ei ştiu ce s a întâmplat? Era profund nenorocit, şi totuşi furios. În timp ce vorbea, trăsăturile expresive ale unei fiinţe umane apăreau şi dispăreau de pe chipul lui. Cum crezi că s ar fi putut petrece un asemenea lucru fără ştirea lor? a zis, ca şi cum ar fi încercat să mă facă să înţeleg. Spui că Raglan James este un vrăjitor. Dar nici un vrăjitor nu se poate ascunde complet din faţa unor creaturi atât de puternice ca Maharet sau sora ei, ca Marius şi Khayman sau chiar Armand. Şi ce vrăjitor grosolan ― să l omoare pe agentul tău într un mod atât de crud şi de sângeros. A clătinat din cap şi şi a apăsat brusc buzele cu mâinile. Lestat, ei ştiu! Trebuie să ştie! Şi nu i imposibil ca trupul tău să fi fost deja distrus.
― N ar face una ca asta!
― De ce n ar face o? I ai furnizat acelui diavol o maşină a distrugerii.
― Dar nu ştie cum s o folosească! Şi i am dat o numai pen¬tru treizeci şi şase de ore de timp omenesc! Louis, oricum ar fi, trebuie să mi dai sângele. Dăscăleşte mă pe urmă. Împli¬neşte Lucrarea Întunericului şi pe urmă voi găsi răspuns la toate întrebările. Pierdem clipe preţioase.
― Nu, Lestat. Nu pierdem. Asta încerc să ţi spun. Ceea ce ne preocupă pe noi aici nu i problema Hoţului de Trupuri şi a trupului pe care ţi l ai furat. Este ceea ce se întâmplă cu tine ― cu sufletul tău ― în acest trup.
― Bine, ia o cum vrei. Dar acum fă din trupul acesta un vampir.
― Nu pot. Sau, mai corect, nu vreau.
M am repezit la el. N am putut să mă abţin. Mi am înfipt amândouă mâinile în reverele hainei lui murdare şi pline de praf. Am tras de ele, gata să l smulg din scaun, însă el a rămas absolut nemişcat, uitându se liniştit la mine, cu chipul trist. I am dat drumul, plin de furie neputincioasă, şi am încercat să mă potolesc.
― E imposibil să crezi ceea ce mi spui, am argumentat, izbind din nou cu pumnii în biroul din faţa lui. Cum se poate să mă respingi aşa?
― Îmi dai voie să fiu unul care te iubeşte cum eşti acum? m a întrebat, cu vocea iarăşi plină de emoţie, cu faţa tragică, profund îndurerată. N aş face o nici dacă ai fi în culmea mizeriei, indiferent cât de tare m ai ruga, indiferent ce litanie de grozăvii ai înşira în faţa mea. N aş face o, fiindcă n am să mai creez niciodată pe cineva ca noi, pentru nimic în lume. Iar tu nici măcar nu m ai convins că ceea ce ţi se întâmplă e mizerabil! Tu n ai fost copleşit de un puhoi de nenorociri! A clătinat din cap, ca şi cum nu mai putea să continue, apoi a adăugat: Ţi a reuşit şi asta, aşa cum ţi au reuşit toate.
― Nu, nu, nu înţelegi...
― O, ba da, înţeleg. E nevoie să te duc în faţa oglinzii? S a ridicat încet de la birou şi m-a înfruntat ochi în ochi: Trebuie să te fac să stai jos şi să analizezi ceea ce mi ai povestit chiar tu? Lestat, tu ai împlinit visul nostru! Nu ţi dai seama? Ai reuşit. Ai renăscut în chip de om muritor. Un muritor frumos şi puternic!
― Nu, am spus. M am tras înapoi de lângă el, clătinând din cap şi împreunându mi palmele într un gest implorator. Eşti nebun. Nu ştii ce spui. Detest acest trup! Detest să fiu om. Louis, dacă ţi a mai rămas un dram de compasiune, dă la o parte aceste amăgiri şi ascultă mă!
― Te am ascultat. Am ascultat tot ce ai spus. Tu eşti cel care nu înţelegi. Lestat, ai învins. Ai scăpat de coşmar. Eşti viu din nou.
― Sunt demn de milă! i am strigat. Mă simt mizerabil! Doamne, Dumnezeule, ce trebuie să fac să te conving?
― N ai ce să faci. Eu trebuie să te conving pe tine. Cât ai trăit în trapul acesta? Trei zile? Patru? Vorbeşti despre nea¬junsuri, ca şi cum ar fi fost chinuri de moarte; vorbeşti despre limitările fizice, ca şi cum ar fi piedici răutăcioase, pedepse. Şi totuşi, chiar tu, chiar plângerea ta fără sfârşit mi a dovedit că trebuie să te resping! Tu însuţi m ai implorat să te îndepărtez! Lestat, de ce mi ai povestit despre David Talbot şi despre obsesia lui cu Dumnezeu şi Diavolul? De ce mi ai spus tot ceea ce ţi a mărturisit Gretchen călugăriţa? De ce ai descris spitalul pe care l ai văzut în vis când delirai? Oh, ştiu că nu a venit la tine Claudia. Nici nu spun că Dumnezeu ţi a scos o în cale pe această Gretchen. Dar o iubeşti pe femeia asta. Ai admis şi tu. Te aşteaptă să te întorci. Te poate ajuta să ţi găseşti drum printre suferinţele şi necazurile vieţii muri¬toare.
― Nu, Louis, ai înţeles totul greşit. Nu vreau să mă ajute. Nu vreau viaţa asta de muritor!
― Nu ţi dai seama ce şansă ţi s a dat, Lestat? Nu vezi ce drum ţi s a deschis înainte şi lumina de la capătul lui?
― Am să înnebunesc dacă mai continui să spui asemenea lucruri.
― Lestat, ce putem face ca să ispăşim? Dintre noi n ai fost tu cel mai obsedat de problema aceasta?
― Nu, nu!
Mi am aruncat braţele în sus, încrucişându le în mod repetat, ca şi cum aş fi încercat să alung modul prostesc şi nebunesc de a gândi, care era acum îndreptat împotriva mea.
― Nu! Îţi spun că nu i adevărat. Este cea mai mare min¬ciună.
S a întors, dar m am năpustit din nou asupra lui, incapa¬bil să mă stăpânesc, gata să l apuc de umeri şi să l zgâlţâi dacă el, cu un gest prea iute pentru ochii mei, nu m ar fi trântit înapoi în scaun.
M am răsturnat pe perne buimăcit, cu o gleznă sucită şi dureroasă şi am început să lovesc cu pumnul drept în palma mâinii stângi.
― Oh, nu, nu vreau predici, nu acum. Aproape că plângeam. Nu vreau platitudini şi recomandări pioase.
― Întoarce te la ea, a spus Louis.
― Eşti nebun!
― Hai să ne gândim, a continuat el, ca şi cum eu n aş fi spus nimic, fixând cu privirea ceva dincolo de fereastră, cu conturul proiectându i se pe argintiul ploii. Atâţia ani de pofte neomeneşti, de măceluri sinistre şi necruţătoare. Iar acum te naşti din nou. Şi acolo ― în micul spital din junglă – ai putea, fără probleme, să salvezi câte o viaţă în schimbul fiecăreia dintre cele pe care le ai luat. Oh, ce îngeri păzitori ai! De ce sunt oare atât de miloşi cu tine? Iar tu vii la mine şi mă implori să te aduc înapoi în această grozăvie, deşi fiecare cuvânt rostit de tine vorbeşte despre splendoarea lucrurilor pe care le ai trăit şi le ai văzut.
― Îmi încredinţez sufletul ţie, iar tu îl foloseşti împotriva mea!
― Nu, Lestat, câtuşi de puţin. Încerc să te fac să te uiţi înăuntrul lui. Mă implori să te trimit înapoi la Gretchen. Oare sunt eu singurul înger păzitor? Să fiu eu singurul care poate împlini soarta?
― Ticălos nenorocit! Dacă nu mi dai sângele...
S a întors, arăta ca o stafie, cu ochii goi, de o frumuseţe hidoasă, nenaturală.
― Ba n am s o fac. Nici acum, nici mâine, niciodată. Întoarce te la ea, Lestat. Trăieşte ţi viaţa de muritor.
― Cum îndrăzneşti să alegi în locul meu?
Mă ridicasem din nou în picioare şi încetasem să mă văicăresc şi să mă rog de el.
― Nu te mai apropia de mine, mi a spus calm. Dacă o faci, s ar putea să te rănesc. Şi n aş vrea.
― Dar m ai omorât! Asta ai făcut. Crezi că ti înghit toate minciunile? Tot ce ai făcut a fost să mă condamni să suport trupul acesta lamentabil, împuţit şi dureros! Crezi că nu văd cât de mult mă urăşti, că nu văd că mi o plăteşti? Haide, pentru numele lui Dumnezeu, spune adevărul.
― Nu i adevărat. Te iubesc. Dar acum eşti orbit de nerăbdare şi epuizat de durere şi suferinţă. Chiar tu eşti acela care nu mă va ierta, dacă te voi jefui de destinul ce te aşteaptă. Numai că va mai trece timp până vei înţelege cu adevărat ce am făcut pentru tine.
― Nu, nu, te rog.
M am îndreptat spre el, de data asta fără furie. M am apropiat încetişor până ce am putut să mi pun mâinile pe umerii lui şi să i simt mirosul de praf şi de pământ de cimitir pe care l răspândeau hainele lui. Dumnezeule, cum era oare pielea noastră dacă paloarea lui mi se părea atât de exagerată? Şi ochii! Oh, cum mă simţeam când mă uitam în ochii lui!
― Louis, am spus, vreau să mă iei cu tine. Te rog, fă cum îţi spun. Lasă mi mie dreptul de a interpreta ceea ce ţi am povestit. Ia mă cu tine, Louis, uită te la mine. I am apucat mâna rece, fără viaţă, şi am pus o pe faţa mea. Uite, simte sângele dinăuntrul meu, simte căldura. Mă doreşti, Louis, o ştii. Mă doreşti, mă vrei în puterea ta, aşa cum te am avut eu în puterea mea cu multă vreme în urmă. Voi fi ucenicul tău, Louis, copilul tău. Fă o, te rog. Nu mă face să ţi o cer în genunchi.
L am simţit schimbându se, i am văzut căutătura de ani¬mal de pradă. Dar ceva era mai puternic în el decât setea. Voinţa!
― Nu, Lestat, a rostit în şoaptă. Nu pot s o fac. Chiar dacă eu mă înşel şi tu ai dreptate, chiar dacă tot ce ai povestit este fără sens. Nu pot s o fac.
L am luat în braţe, oh, era atât de rece, atât de inflexibil, un monstru pe care îl făcusem din carnea unui om. Mi am lipit buzele de obrazul lui, tremurând, şi mi am lăsat degetele să i alunece pe gât.
Nu s a îndepărtat. N ar fi reuşit. I am simţit pieptul lipindu se încet de al meu.
― Fă mi ce ţi am cerut, te rog, frumosul meu, i am şoptit la ureche. Ia această căldură în venele tale şi dă mi înapoi puterea pe care altădată ţi am dat o eu ţie. Mi am lipit buzele de gura lui rece, lipsită de culoare. Dă mi viitorul, Louis. Dă mi eternitatea. Trece mă de răscrucea în care mă aflu.
L am văzut cu coada ochiului ridicând o mână. Apoi i am simţit degetele mătăsoase pe obraz, pe urmă pe gât.
― Nu pot s o fac, Lestat.
― Ba poţi, ştii că poţi, am şoptit, sărutându i urechea în timp ce vorbeam, străduindu mă să mi înăbuş lacrimile, trecându mi braţul stâng pe după talia lui. Nu mă lăsa în mizerie, nu se poate să mă laşi.
― Nu mă mai implora, a zis cu tristeţe. N are rost. Acum am să plec. N ai să mă mai vezi.
― Louis! Mă ţineam strâns de el. Nu poţi să mă refuzi.
― Ba pot şi trebuie să o fac. L am simţit cum înţepeneşte şi cum încearcă să se retragă, fără să mă lovească. L am apu¬cat şi mai strâns. N ai să mă mai găseşti aici. Dar ştii unde s o găseşti pe ea. Te aşteaptă. Nu vezi că ai câştigat? Eşti din nou muritor şi foarte, foarte tânăr! Muritor din nou şi foarte, foarte frumos. Muritor din nou, cu toate cunoştinţele şi cu aceeaşi voinţă de neclintit. S a desfăcut ferm şi uşor din braţele mele şi m a împins înapoi, acoperindu mi mâinile cu ale lui, în timp ce mă ţinea la distanţă. La revedere, Lestat. Probabil că vor veni la tine ceilalţi. Peste un timp, când vor considera că ai plătit destul.
Am mai strigat o dată, încercând să mă eliberez, încercând să l apuc, pentru că ştiam foarte bine ce intenţiona să facă.
A dispărut dintr o mişcare, iar eu m am trezit pe duşumea.
Lumânarea se răsturnase şi se stinsese. Rămăsese numai lumina focului muribund. Obloanele de la uşă erau ridicate, iar ploaia continua să cadă liniştit, dar neîntrerupt. Am ştiut că rămăsesem complet singur.
Căzusem pe o parte, încercând să amortizez şocul cu mâinile. M am ridicat şi am strigat după el, rugându mă să mă poată auzi cumva, indiferent cât de departe ar fi ajuns.
― Louis, ajută mă! Nu vreau să fiu viu! Nu vreau să fiu muritor. Nu mă părăsi aici, Louis! Nu pot suporta aşa ceva! Nu vreau aşa ceva! Nu vreau să mi salvez sufletul.
Habar n am de câte ori am repetat aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Până la urmă, am ajuns să fiu prea epuizat ca să pot continua, iar vocea mea de muritor şi disperarea din ea sunau groaznic în auzul meu.
M am aşezat pe podea, cu un picior răsucit sub mine, cu cotul pe genunchi, cu degetele în păr. Mojo înaintase cu frică şi acum se întinsese lângă mine. M am aplecat şi mi am lipit fruntea de blana lui.
Focul aproape se stinsese. Ploaia şuiera şi vuia, şi se înteţise, chiar dacă nu era nici un pic de vânt şi părea să cadă direct din ceruri.
M am uitat într un târziu la locul întunecos şi mohorât în care mă aflam, la grămada de cărţi şi statuete vechi, la praful şi murdăria de peste tot, la mormanul de jăratic care strălucea în vatră. Cât eram de sleit; cât eram de epuizat din cauza propriei mele furii; cât eram de disperat.
Mai fusesem oare vreodată, în nenorocirea mea, atât de lipsit de speranţă?
Ochii mi s au mişcat alene către intrare, apoi către necontenitul potop de afară, către întunericul ameninţător. Da, haide, ieşi în ploaie cu Mojo cu tot, lui, desigur, o să i placă, aşa cum i a plăcut şi ninsoarea. Trebuie să ieşi. Trebuie să te desprinzi din genunea acestei case şi să ţi cauţi un adăpost confortabil unde să te poţi odihni.
Cu siguranţă că trebuie să existe vreo cale să ajung în apartamentul meu de pe acoperiş. Sigur... o cale. Şi pe urmă, în câteva ore va răsări soarele, nu i aşa? O, oraşul meu iubit, în lumina caldă a soarelui.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu începe din nou să plângi! Ai nevoie să te odihneşti şi să cugeti.
Dar, mai întâi, înainte să pleci, de ce n ai da foc acestei case? Să rămână numai clădirea victoriană. Lui nu i place! Dă i foc acestei cocioabe!
M am pomenit izbucnind într un râs irezistibil şi maliţios, deşi mai aveam încă lacrimi în ochi.
Da, dă i foc! O merită. Şi, bineînţeles, Louis şi a luat manuscrisele cu el, da, chiar aşa a făcut, dar au rămas cărţile şi au să se prefacă în fum! Exact aşa cum merită.
Am luat repede picturile ― un Monet nemaipomenit, două tablouri mici de Picasso şi un panou rubiniu în tem¬pera, din perioada evului mediu, rău deteriorate toate, bineînţeles, şi le am dus în conacul victorian, unde le am ascuns într un colţ întunecat ce părea uscat şi sigur.
M am întors apoi în căsuţă, am înşfăcat lumânarea şi am vârât o în ceea ce mai rămăsese din foc. Din cenuşă au ţâşnit scântei portocalii care au ajuns la fitil.
― Oh, ticălos nerecunoscător şi perfid, asta meriţi!
Fierbeam. Am apropiat flacăra de cărţile îngrămădite lângă zid, răsfirând paginile, ca să se aprindă mai uşor. Pe urmă am dat foc unei haine vechi uitate pe un scaun, care s a aprins ca un pai. Apoi pernelor roşii de catifea ale fotoliului care fusese al meu. Ah, da, arde le pe toate.
Am aruncat sub birou un morman de reviste mototolite şi le am aprins. Am întreţinut flacăra, aruncând carte după carte, apoi am împrăştiat cărbuni aprinşi în toate ungherele căsuţei.
Mojo se ferea de aceste mici ruguri şi, până la urmă, a ieşit afară în ploaie, rămânând la distanţă şi uitându se la mine prin uşa deschisă.
Ah, dar lucrurile mergeau prea încet. Louis avea un sertar plin de lumânări; cum naiba putusem să uit? Desigur, creierul de muritor era de vină! Am scos vreo douăzeci, le am dat foc cu ceară cu tot, fără să mi mai pese de fitil, şi le am arun¬cat pe fotoliul cel roşu, ca să meargă mai repede. Ce mi a mai rămas, am aruncat pe mormanele de resturi. Am azvârlit cu cărţi în flăcări, peste jaluzelele ude, şi am aprins frag¬mentele vechi de draperii, uitate şi desprinse din stinghii. Am găurit ipsosul şi am plasat lumânări în tencuiala veche, apoi m am aplecat şi am dat foc covoraşelor uzate şi rupte, îndoindu le în aşa fel, încât aerul să poată circula pe dedesubt.
În câteva minute, locul s a umplut de vâlvâtăi, dar flăcările cele mai mari erau cele ale fotoliului roşu şi ale biroului. Am fugit afară, în ploaie, şi m am uitat la focul care se vedea licărind printre obloanele rupte.
Un fum urât şi gros se prelingea printre obloane şi se învălătucea în frunzişul viţei. Oh, blestemată ploaie! Dar pe urmă, flăcările fotoliului şi ale biroului au crescut şi întreaga căsuţă a explodat într un foc portocaliu! Obloanele au căzut în întuneric; în acoperiş s a căscat o mare gaură.
― Da, da, arzi! am strigat, în timp ce ploaia îmi biciuia faţa, pleoapele. Pur şi simplu, săream în sus de bucurie. Mojo stătea cu spatele către casa întunecată, cu capul plecat. Arzi, arzi, am strigat. Louis, tare aş vrea să ţi dau şi ţie foc! Ah, cum aş vrea! Oh, dacă aş şti unde te culci ziua! Dar chiar în toiul veseliei, mi am dat seama că plângeam. M am şters la gură cu dosul palmei şi am strigat: Cum de ai putut să mă părăseşti aşa! Cum ai putut s o faci? Blestemat să fii!
Ud de lacrimi, am îngenuncheat pe pământul muiat de ploaie.
După aceea m am aşezat pe vine, cu mâinile încrucişate în faţă, fixând focul cel mare, istovit şi nenorocit. În casele din jur începuseră să se aprindă luminile. Puteam să disting un sunet de sirenă care se apropia. Trebuia să plec.
Totuşi, am rămas îngenuncheat acolo, simţindu mă aproape uimit când Mojo m a trezit brusc cu unul dintre lătraturile lui cele mai ameninţătoare. Mi am dat seama că venise lângă mine şi că şi freca blana udă de faţa mea, uitându se atent la casa în flăcări.
Am dat să l apuc de zgardă şi aproape că m am oprit când am văzut ce anume îl alarma. Nu era vorba despre vreun muritor neajutorat, ci de o figură nepământeană, neclară şi palidă, o apariţie ivită lângă foc şi luminată lugubru de vâlvătaie.
Chiar şi cu ochii mei slabi de muritor am putut să mi dau seama că era Marius! I am recunoscut expresia indignată întipărită pe faţă. Nu mai văzusem niciodată o atât de per¬fectă reflectare a furiei şi nu era nici cea mai mică îndoială că exact asta intenţiona el să mă facă să văd.
Am deschis gura, dar vocea îmi murise în gâtlej. Tot ce am reuşit să fac a fost să întind braţele spre el, să i adresez din inimă o rugăminte tăcută de milă şi ajutor.
Câinele a lătrat din nou şi părea gata să se repeadă.
În timp ce eu mă uitam neajutorat şi tremuram, fără să mă pot stăpâni, apariţia s a întors încet, adresându mi o ultimă privire, furioasă şi plină de dispreţ, apoi a dispărut.
Mi am revenit şi l am strigat:
― Marius! M am ridicat în picioare, chemându l tot mai tare: Marius, nu mă părăsi aici. Ajută mă! M am întins către cer: Marius! am răcnit.
Dar era inutil şi o ştiam.
Ploaia îmi pătrunsese prin haine, îmi intrase în pantofi. Aveam părul ud şi lucios din cauza apei şi nu mai conta dacă plângeam sau nu, pentru că picăturile îmi spălau lacrimile.
― Crezi că sunt înfrânt, am şoptit. Nu mai era nevoie să strig după el. Crezi că s a împlinit judecata voastră, că ăsta i sfârşitul. Oh, chiar crezi că i atât de simplu. Ei bine, te înşeli! Nu mă voi socoti niciodată răzbunat pentru această clipă. Şi ai să mă mai vezi. Ai să mă mai vezi.
Am plecat capul.
Noaptea era plină de voci muritoare, de zgomot de paşi în fugă. La colţ tocmai se oprise un motor zgomotos. Trebuia să mi silesc membrele să se mişte.
I am făcut semn lui Mojo să mă urmeze şi ne am furişat după ruinele căsuţei, care încă mai ardeau. Am sărit un zid scund, apoi ne am îndepărtat pe o alee năpădită de vegetaţie.


ABIA mai târziu mi am dat seama că era cât pe ce să fim prinşi ― incendiatorul şi câinele lui.
Dar ce mai conta? Louis se debarasase de mine, la fel şi Marius ― Marius, care putea găsi înaintea mea trupul preternatural şi l putea distruge. Marius, care poate că l distrusese deja, lăsându mă pe veci închis în învelişul muritor.
Oh, chiar dacă mă mai simţisem vreodată atât de îngrozi¬tor, în tinereţea mea muritoare, nu mi mai aminteam. Şi, oricum, amintirea nenorocirilor de atunci nu m ar fi consolat acum prea tare. Îmi era nespus de frică! O frică pe care raţiunea n o putea stăpâni. Am continuat totuşi să sper şi să mi fac planuri şubrede.
― Trebuie să l găsesc pe Hoţul de Trupuri, trebuie să mi laşi timp, Marius, chiar dacă nu vrei să mă ajuţi, trebuie să faci măcar atât pentru mine.
Înotam prin ploaie şi repetam mereu asta, ca pe o Ave Maria în timp ce înşiri mătănii.
O dată sau de două ori chiar mi am strigat rugămintea în noapte, în timp ce stăteam sub un stejar din care picura şi încercam să zăresc lumina ce urma să se ivească din cerul ud.
Cine, în lumea întreagă, avea să mă ajute?
Singura mea speranţă era David, deşi nu reuşeam să mi imaginez cum putea să mă ajute. David. Dar dacă avea să mi întoarcă spatele şi el?

19

RĂSĂRITUL m a găsit stând în Café du Monde şi gândindu mă cum aş putea să ajung în apartamentul meu de pe acoperiş. Faptul că mă preocupa această măruntă problemă mă ajuta să nu mi pierd minţile. Aşa să fi arătat oare cheia supravieţuirii omeneşti? Hmmm. Cum să fac să pătrund în luxosul meu apartament? Eu însumi prevăzusem intrarea în grădina de pe acoperiş cu o poartă de fier de netrecut. Eu însumi echipasem uşile terasei cu încuietori numeroase şi complicate. Ferestrele aveau gratii ca să împiedice pătrun¬derea muritorilor, deşi cum ar fi reuşit ei să ajungă până la ferestre, nu mă gândisem niciodată înainte.
Ei bine, va trebui să intru pe poartă. Va trebui să le spun câteva vorbe fermecate celorlalţi locatari din clădire ― cu toţii chiriaşi ai blondului Lestat de Lioncourt, care, trebuie s o spun, îi trata foarte bine. Am să i conving că sunt un văr din Franţa al seniorului, trimis să aibă grijă de apartament în lipsa lui, şi că trebuia să pătrund cu orice preţ. Chiar dacă era nevoie să folosesc o rangă! Sau un topor! Sau un fierăstrău. Simplă problemă de tehnică, aşa spuneau contemporanii. Trebuia să fac cumva să intru.
Şi pe urmă? Să iau un cuţit de bucătărie ― existau în casă, deşi Dumnezeu mi e martor că n am avut niciodată nevoie de bucătărie ― şi să mi spintec beregata?
Nu. Să l sun pe David. Nu mai ai pe nimeni altcineva pe lume la care să te întorci şi, oh, gândeşte te ce lucruri îngrozitoare are să ţi spună David!
Când am încetat să mai mă gândesc la toate acestea, m a cuprins imediat o disperare copleşitoare.
Fusesem abandonat. Marius. Louis. Mă abandonaseră. Eram în culmea nebuniei, iar ei refuzaseră să mă ajute. Oh, e adevărat, îmi bătusem joc de Marius. Îi refuzasem înţelep¬ciunea, compania, regulile.
O, da, mi o făcusem cu mâna mea, cum spun muritorii. Îl lăsasem pe Hoţul de Trupuri stăpân peste puterile mele. Era adevărat. Mă făcusem din nou vinovat de boacăne spectacu¬loase, de experimente. Dar îmi închipuisem vreodată ce înseamnă cu adevărat să fiu despuiat de capacităţile mele şi cum este să fii privitor de pe margine? Ceilalţi ştiau, nu se putea să nu ştie. Şi îl lăsaseră pe Marius să vină să mi aducă sentinţa, să mă anunţe că asta meritam pentru ceea ce făcusem ― să fiu abandonat.
Dar cum de putuse să mă respingă Louis, frumosul meu Louis! Eu aş fi înfruntat cerul ca să l ajut pe Louis! Contasem pe Louis atât de mult, crezusem atât de tare că în noaptea asta am să mă trezesc cu sângele de mai înainte pulsându mi puternic în vene.
Oh, Dumnezeule ― nu mai eram unul de al lor. Nu mai eram decât acest bărbat muritor care stătea în căldura înăbuşitoare din cafenea şi bea o ceaşcă de cafea ― gustoasă, da, bineînţeles ― şi mesteca gogoşi cu zahăr, fără speranţa de a şi redobândi vreodată locul glorios în întunecatul Elohim.
Ah, cum îi uram! Cum aş fi vrut să le fac rău! Dar cine era de vină? Lestat ― acum un tip înalt de şase picioare, cu ochi căprui, piele închisă la culoare şi o claie ondulată de păr castaniu; Lestat ― cu braţe musculoase şi picioare zdravene, răcit straşnic şi din cauza asta mai slab; Lestat, cu câinele lui credincios Mojo; Lestat care acum şedea şi se gândea cum naiba ar fi putut să pună mâna pe diavolul care fugise nu cu sufletul lui ― cum se întâmplă adesea ― ci cu trupul lui, un trup care poate că fusese deja ― nici să nu te gândeşti ― distrus!
Raţiunea îmi spunea că era un pic prea devreme pentru a pune la cale un plan. Şi pe urmă, răzbunarea nu m a interesat niciodată. Răzbunarea este, într un fel sau altul, treaba celor învinşi. Eu nu sunt învins, mi am spus. Nu, nu sunt învins. Şi victoria este mult mai interesant de contemplat decât răzbunarea.
Ah, mai bine să mă gândesc la lucruri mărunte, la lucruri care sunt posibil de schimbat. David va trebui să mă asculte. Şi, până la urmă, va trebui să mi dea un sfat! Dar ce altceva ar mai putea face? Cum ar putea pleca doi oameni muritori în căutarea respingătoarei creaturi? Ahhh...
Lui Mojo îi era foame. Se uita în sus la mine cu ochii lui mari, căprui. Cum se mai uitau la el oamenii din cafenea! Cum se ţineau departe de fiinţa îmblănită şi ameninţătoare cu bot negru, cu ochi tiviţi cu roz şi labe enorme. Chiar că era cazul să i dau lui Mojo de mâncare. Până la urmă, se ade¬verise vechiul clişeu: acest munte de câine era singurul meu prieten!
Satan avusese oare un câine când fusese azvârlit în iad? Eram sigur că, dacă ar fi avut, câinele l ar fi însoţit chiar şi acolo.
― Cum să fac, Mojo? l am întrebat. Cum să facă un muri¬tor oarecare să pună mâna pe Vampirul Lestat? Crezi că bătrânii mi au transformat deja trupul în cenuşă? Crezi că Marius mi s a arătat ca să înţeleg că s a sfârşit? Ooooooh, Doamne! Ce spun vrăjitoarele din filmele de groază? „Cum ai putut să i faci una ca asta ticăloşiei mele?" Ah, Mojo, iar am febră. Lucrurile par să se rezolve de la sine. AM SĂ MOR!
Dar, Dumnezeule, iată soarele revărsându se peste pava¬jul murdar, iată ticălosul şi fermecătorul meu New Orleans trezindu se la viaţă în lumina minunată a Caraibelor.
― Hai, Mojo. E vremea să intrăm în casă. După aceea ne putem încălzi şi odihni.
M am oprit la restaurantul de dincolo de vechiul French Market şi am cumpărat o porţie de oase pentru câine. O chelneriţă drăguţă a umplut o pungă cu resturi de peste noapte, remarcând că, desigur, câinelui o să i placă! Dar eu nu voiam ceva pentru micul dejun? Nu mi era foame într o dimineaţă de iarnă superbă, ca aceasta?
― Mai târziu, dragă.
I am băgat în mână o bancnotă generoasă. Eram încă bogat, îmi rămăsese o consolare. Sau, cel puţin, credeam că eram bogat. Nu aveam cum să fiu sigur decât după ce îmi verificam computerul şi puteam evalua cum mă afectaseră operaţiunile ticălosului.
Mojo a mâncat în rigolă, fără să protesteze. Un câine pe cinste. De ce oare nu m am născut şi eu câine?
Şi acum, unde naiba era apartamentul meu? A trebuit să mă opresc şi să mă gândesc, să mă învârt pe două străzi mai încolo şi înapoi, pierzând ceva vreme până să îl găsesc şi îngheţând de frig, deşi cerul era senin şi soarele strălucea; nu intrasem niciodată în casă din stradă.
Am pătruns foarte uşor în clădire. Uşa care dădea în Dumaine Street era uşor de forţat, apoi de închis la loc. „Cel mai greu va fi cu poarta", mi am spus în timp ce mi târam picioarele în sus pe scări, treaptă cu treaptă. Mojo mă aştepta răbdător la fiecare etaj, să l prind din urmă.
Am ajuns în sfârşit la gratiile porţii; lumina din grădină pătrundea până în casa scării şi se auzea chiar foşnetul begoniilor verzi, puţin învineţite pe la margini din cauza frigului.
Cum puteam oare să sparg încuietoarea? Tocmai mă gândeam de ce scule aş fi avut nevoie ― poate o mică bombă? ― când mi am dat seama că, la vreo cinci iarzi în faţa mea, uşa apartamentului nu era închisă.
― Dumnezeule, nemernicul a fost aici! am şoptit. Fir ar să fie, Mojo, mi a jefuit bârlogul!
Era, desigur, şi un semn bun. Ticălosul încă trăia; ceilalţi nu l eliminaseră. Încă aş fi putut să l prind! Dar cum? Am tras un şut în poartă, dezlănţuind un şuvoi de durere în picior.
Am apucat grilajul şi l am zgâlţâit fără milă, dar era bine înţepenit în încheieturile lui de fier, aşa cum îmi dorisem! Un strigoi nu prea puternic, ca Louis, n ar fi putut să l spargă, darmite un muritor. Era clar că hoţul nici măcar nu l atinsese şi intrase din cer, ca şi mine.
Gata, opreşte te. Fă repede rost de nişte unelte şi uită te ce pagube ţi a produs pungaşul.
M am întors să plec, dar Mojo a devenit atent şi a lătrat, înăuntrul apartamentului se mişca ceva. Am văzut o umbră trecând pe peretele holului.
Slavă Domnului, nu era Hoţul de Trupuri, ar fi fost imposibil. Atunci, cine?
Răspunsul nu s a lăsat aşteptat. Şi a făcut apariţia David. Minunatul meu David. Îmbrăcat cu un costum negru de tweed şi cu pardesiu, se uita la mine cu expresia lui curioasă şi atentă, peste poteca din grădină. Nu cred să fi fost vreo¬dată la fel de bucuros să văd un muritor, în toată viaţa mea blestemată.
L am strigat pe nume. I am spus în franceză că eram Lestat. L am rugat să deschidă poarta.
Nu mi a răspuns imediat. Nu arătase niciodată atât de maiestuos, atât de stăpân pe sine, atât de englezeşte elegant, aşa cum stătea şi se uita la mine, în timp ce pe chipul bine conturat nu i se putea citi decât o uimire mută. S a uitat la câine. Apoi s a uitat din nou la mine. Şi din nou la câine.
― David, sunt Lestat, îţi jur! am strigat în englezeşte. Acesta este trupul mecanicului! Adu ţi aminte fotografia! James mi a făcut o, David. Sunt prins în capcana acestui trup. Cum să te fac să mă crezi? Lasă mă să intru, David.
Nu s a clintit. Pe urmă a venit brusc spre mine, cu paşi hotărâţi, şi s a oprit în faţa porţii, cu o expresie de nepătruns.
Eram gata să leşin de fericire. Am apucat gratiile cu amândouă mâinile, de parcă aş fi fost la închisoare; mi am dat seama că mă uitam direct în ochii lui şi că pentru prima oară aveam aceeaşi înălţime.
― David, nici nu ştii cât sunt de bucuros că te văd, i am spus, din nou în franceză. Cum ai intrat? David, sunt Lestat. Eu sunt! Sunt sigur că mă crezi! Îmi recunoşti vocea. David, Dumnezeu şi Diavolul într o cafenea din Paris! Cine mai ştie în afară de mine?
Dar nu vocii mele i a răspuns; se uita în ochii mei şi mă asculta ca şi cum aş fi vorbit de departe. Apoi, parcă dintr o dată, felul lui de a se purta s a schimbat şi i am observat pe chip semne clare că mă recunoscuse.
― Slavă Domnului, a spus, zâmbind uşor şi oftând foarte încet, foarte englezeşte.
A căutat în buzunar o cutiuţă şi a scos din ea o chestie de metal pe care a vârât o în încuietoare. Cunoşteam lumea îndeajuns ca să mi dau seama că era vorba despre o unealtă de spărgător. A tras poarta din faţa mea şi a deschis braţele.
Ne am îmbrăţişat îndelung, în linişte, cu căldură, în timp ce eu mă străduiam furios să mi reţin lacrimile. În tot timpul de când ne cunoşteam, ne atinsesem cu adevărat numai foarte rar. Momentul era încărcat de emoţie şi mă surprinsese nepregătit. Mi a amintit de căldura moleşitoare a îmbrăţişărilor cu Gretchen. Şi, pentru o clipă, nu m am mai simţit atât de îngrozitor de singur.
Dar nu era momentul acum să mă bucur de asemenea mângâiere.
M am dat înapoi ― cu părere de rău ― şi mi am spus din nou că David arăta superb. Mă impresiona atât de tare, încât aproape că aş fi putut crede că sunt la fel de tânăr ca şi trupul în care mă aflam. Aveam atâta nevoie de el.
Urmele vârstei, pe care le vedeam în mod firesc cu ochii mei de vampir, erau acum invizibile. Ridurile adâncite pe chipul lui nu păreau decât o expresie a personalităţii sale, la fel ca şi liniştea din privire. Aşa cum stătea acolo, în hainele lui atât de bine alese, cu ceasul de aur strălucind pe jiletca de tweed părea foarte viguros, zdravăn, plin de energie, demn.
― Ştii ce mi a făcut ticălosul, am spus. M a tras pe sfoară şi m a lăsat baltă. Iar ceilalţi m au abandonat şi ei. Louis, Marius. Mi au întors spatele. Sunt părăsit în acest trup, pri¬etene. Vino, vreau să văd dacă monstrul mi a jefuit şi locuinţa.
M am grăbit spre uşa apartamentului, auzind cu greu vorbele prin care mă asigura că încăperile erau neatinse.
Avea dreptate. Hoţul nu pătrunsese în apartament. Toate lucrurile erau aşa cum le lăsasem, până şi vechiul meu halat de catifea spânzura de uşa deschisă a băii. Am găsit foile gal¬bene pe care făcusem însemnări înainte de a pleca. Şi com¬puterul. Trebuia să intru imediat în computer şi să văd cât de mult mă pungăşise. Trebuia să iau legătura şi cu agentul meu din Paris; bietul om poate că era în pericol.
Atenţia mi a fost însă furată de lumina care pătrundea prin peretele de sticlă, de splendoarea razelor de soare împrăştiate pe canapelele de culoare închisă şi pe fotolii, pe covorul persan cu medalion deschis înconjurat de ghirlande de trandafiri, ba chiar şi pe cele câteva picturi moderne – toate violent abstracte ― pe care le alesesem cu multă vreme în urmă ca să împodobesc pereţii. M am înfiorat când le am văzut; arătau minunat, căci lumina electrică n ar fi reuşit niciodată să le facă să transmită senzaţia specială de bine pe care o resimţeam acum.
Am băgat de seamă că în căminul alb ardea focul ― David îl făcuse, cu siguranţă ― şi că din bucătărie venea miros de cafea; bucătăria era o încăpere pe care aproape că n o folo¬sisem de a lungul anilor.
David a bâlbâit o scuză. Nici măcar nu încercase să se ducă la hotel, atât fusese de nerăbdător să mă găsească. Venise aici direct de la aeroport şi ieşise numai pentru câteva cumpărături ca să mă poată aştepta liniştit toată noaptea, în cazul în care mi ar fi dat prin cap să telefonez.
― Minunat, îmi pare bine că ai procedat aşa, am spus, încercând diverse comenzi pe calculator; am să ţi povestesc totul. Dar cum de ai venit? Ai bănuit ce s a întâmplat?
― Sigur că am bănuit, mi a răspuns. N ai auzit despre „crima de vampir" din New York? Numai un monstru ar fi putut jefui birourile acelea. De ce nu mi ai telefonat, Lestat? De ce nu mi ai cerut ajutorul?
― Stai o clipă, am spus.
Pe ecran începuseră deja să apară litere şi figuri. Conturile mele erau în ordine. Dacă hoţul ar fi reuşit să pătrundă în sistem, aş fi fost prevenit de un program de aver¬tizare pe care îl pregătisem în acest scop. Nu puteam şti însă dacă nu dăduse lovitura la conturile din băncile europene până ce nu intram în dosarele destinate lor. Şi, fir ar să fie, nu reuşeam să mi amintesc parolele; de fapt, avusesem tot timpul dificultăţi, chiar şi cu cele mai simple comenzi.
― Avea dreptate James, am mormăit, când m a prevenit că nu voi mai gândi la fel.
Am trecut din programul financiar în cel pe care îl foloseam ca să scriu şi am luat imediat legătura cu agentul din Paris, cerându i imediat prin modem un raport asupra situaţiei şi amintindu i să şi ia măsuri supreme în ceea ce privea propria lui siguranţă. Am terminat şi am ieşit din pro¬gram.
M am lăsat pe spate şi am respirat adânc, dând drumul imediat unui şuvoi de tuse, apoi mi am dat seama că David mă privea, ca şi cum ar fi fost prea şocat ca să şi poată reveni. Pe urmă s a uitat iar la Mojo care inspecta locul, tăcut şi leneş, uitându se mereu la mine, ca şi cum ar fi aştep¬tat o comandă.
Am pocnit din degete, chemându l, şi l am îmbrăţişat. David urmărea totul, ca şi cum ar fi fost cel mai ciudat lucru din lume.
― Doamne, chiar eşti în trupul ăsta! a şoptit. Nu ca un locatar, ci intrat în celulele lui.
― Mie mi spui! am zis, dezgustat. E îngrozitor! Şi ceilalţi nu vor să mă ajute, David. Sunt părăsit. Am scrâşnit din dinţi de furie. Părăsit! Am izbucnit într un fel de mormăit care l a agitat atât de mult pe Mojo, încât a început să mi lingă faţa. Asta merit, bineînţeles, am adăugat, mângâindu l pe Mojo. S ar părea că este lucrul care vine de la sine după ce ai de a face cu mine. Am meritat întotdeauna ce a fost mai rău! Trădarea cea mai mare, perfidia cea mai mare, aban¬donul cel mai total! Lestat cel ticălos. Ei bine, acum l au lăsat pe ticălos să se descurce de unul singur.
― Te am căutat înnebunit, a spus David, cu voce blândă, controlată. Agentul tău din Paris mi a jurat că nu mă poate ajuta. Intenţionam să caut adresa aceea din Georgetown. A arătat spre hârtia galbenă de pe masă. Slavă Domnului că ai venit.
― David, cel mai mult mă tem că ceilalţi l au distrus deja pe James şi trupul meu o dată cu el. S ar putea ceea ce vezi să fie singurul trup care mi a mai rămas.
― Nu cred, a spus David, calm şi convingător. Cel care ţi a împrumutat trupul a lăsat destule urme. Haide, schimbă ţi hainele astea ude. Ai să răceşti.
― Ce fel de urme?
― Ştii că noi urmărim astfel de crime. Hai, te rog, hainele.
― Mai sunt şi alte crime în afară de cea de la New York? am întrebat agitat. M am lăsat condus spre cămin, bucurându mă imediat de căldură. Mi am scos puloverul şi cămaşa. Nimic din ceea ce aveam în dulapuri nu mi mai venea. Mi am dat seama atunci că mi uitasem valiza undeva la Louis, noaptea trecută. Crima de la New York a fost mier¬curi noaptea, nu i aşa?
― Or să ţi vină hainele mele, a spus David, prinzându mi gândul imediat.
A arătat spre o valiză uriaşă din piele lăsată într un colţ.
― Ce s a întâmplat? Ce te face să crezi că i vorba despre James?
― El trebuie să fie, a răspuns, deschizând valiza şi scoţând câteva haine împăturite, apoi a luat un costum de tweed foarte asemănător cu al lui, care zăcea pe un scaun din apropiere, încă pe umeraş. Uite, îmbracă te cu astea. Altfel, ai să mori.
― Oh, David, am spus, continuând să mă dezbrac, am fost de multe ori pe punctul de a muri. De fapt, toată scurta mea viaţă muritoare mi am petrecut o aproape de moarte. E revoltător de neplăcut să suporţi un asemenea trup. Cum îndură oare oamenii ciclul fără de sfârşit care înseamnă să mănânci, să urinezi, să te smiorcăi, să elimini rahat şi pe urmă s o iei de la capăt cu mâncatul? Când ai de îndurat febră, dureri de cap, accese de tuse, un nas care curge, totul devine o condamnare! Şi prezervativele, Dumnezeule! Să scapi de chestia aia urâtă e chiar mai neplăcut decât să ţi o pui! Dar spune mi când au avut loc celelalte crime. Este mai important când decât unde.
S a uitat din nou la mine, prea şocat ca să mi răspundă. Mojo îşi făcuse o părere despre el şi acum îl privea, lingându i prieteneşte mâna cu limba lui roz. David îl mângâia cu căldură, dar continua să se uite la mine.
― David, am insistat în timp ce mi scoteam ciorapii uzi. Vorbeşte. Celelalte crime. Spuneai că James a lăsat urme.
― E atât de straniu, a zis el uluit. Am o duzină de fotografii cu figura asta. Dar să te văd pe tine îndărătul ei! Oh, pur şi simplu, nu mi aş fi imaginat. Câtuşi de puţin.
― Când a acţionat ticălosul ultima oară?
― Ah... ultimul raport a fost din Republica Dominicană. Să vedem... acum două nopţi.
― Republica Dominicană! Ce naiba putea să caute acolo?
― Şi mie mi ar plăcea să ştiu. Înainte a atacat în Florida, lângă Pearl Harbour. De fiecare dată s a petrecut în lumea bună şi de fiecare dată a intrat la fel ca la New York ― prin peretele de sticlă. De fiecare dată mobila a fost făcută ţăndări; casele de bani au fost smulse din ziduri; au fost furate acţiuni, bijuterii, aur. La New York a murit un om golit de sânge, evident. În Florida au murit două femei, golite şi ele, iar la Santo Domingo – o familie, din care numai tatăl a fost golit în stil vampiresc.
― Nu şi poate controla forţa. Orbecăie în jur ca un robot.
― Aşa cred şi eu. Ceea ce m a alarmat de la început a fost combinaţia dintre capacitatea de distrugere şi forţa simplă. E o creatură incredibil de stupidă! Întreaga operaţiune e o prostie. Nu mi pot da seama însă de ce alege locurile astea ca să fure.
S a întrerupt brusc şi s a îndepărtat cu sfială.
Mi am dat seama că mă despuiasem de toate hainele şi şedeam gol; asta produsese în el un fel de reticenţă stranie, aproape că se înroşise.
― Uite, ia ciorapi curaţi. Nu te simţi mai bine decât în hainele ude?
Mi a întins ciorapii fără să mă privească.
― Eu nu ştiu prea multe lucruri, am spus, cel puţin de asta mi am dat seama. Dar înţeleg ce spui despre localizarea crimelor. De ce naiba ar călători prin Caraibe când ar fi putut fura după pofta inimii în suburbiile din Boston sau New York?
― Da. Numai dacă nu cumva nu suportă frigul. Dar poate avea sens aşa ceva?
― Nu. Nu mai simte frigul la fel. Nu mai este acelaşi.
Îmi plăcea să mă îmbrac cu cămaşă şi cu pantaloni uscaţi. Hainele îmi veneau bine, deşi erau largi într un fel demodat, adică nu strâmte cum le poartă tinerii. Cămaşă din poplin, pantaloni cu cute, vestă comodă şi călduroasă.
― Nu pot să înnod cravata cu degetele astea muritoare, am declarat. De ce mă pui să mă îmbrac aşa, David? Tu nu porţi niciodată ceva „de toată ziua", cum se spune? Dumnezeule, arătăm de parcă ne am duce la o înmormântare. De ce trebuie să mi pun laţul ăsta de gât?
― Pentru că ai arăta ca un nebun în costum de tweed şi fără cravată, mi a răspuns cu voce slabă, neatentă. Haide, lasă mă să te ajut. Când s a apropiat de mine, avea din nou privirea aceea timidă. Mi am dat seama că era puternic atras de trupul meu de acum. În cel dinainte îl uimeam, dar acesta îi aprindea pasiunea. L am studiat mai îndeaproape, simţindu i degetele ocupate să mi înnoade cravata ― o apăsare moale ― şi mi am dat seama că şi eu eram puternic atras de el.
M am gândit de câte ori aş fi vrut să l iau, să l strâng în braţe şi să mi înfig dinţii încet în gâtul lui, să i beau sângele. Ah, acum aş fi putut să l am fără să l iau cu mine ― în felul acela omenesc, însemnând amestecul membrelor şi combi¬naţia de gesturi intime şi plăcute ale îmbrăţişării. Ar fi putut să mi placă.
Ideea m a paralizat. Am simţit că pielea mi se răceşte. M am simţit conectat cu el, la fel cum fusesem conectat cu nefericita femeie pe care o violasem sau cu turiştii din capi¬tala înzăpezită ― fraţii şi surorile mele ― conectat cum fusesem cu iubita mea Gretchen.
Eram atât de conştient de acest sentiment ― că sunt om şi că sunt împreună cu alt om ― încât frumuseţea lui mă speria. Mi am dat seama că şi spaima face parte din frumuseţe.
O, da, acum eram muritor ca şi el. Mi am îndoit degetele şi mi am îndreptat încet spinarea, lăsând răceala să se trans¬forme într o senzaţie erotică, profundă.
El s a desprins de mine brusc, alarmat şi oarecum hotărât. A ridicat haina de pe scaun şi m a ajutat să o îmbrac.
― Trebuie să mi spui tot ce ţi s a întâmplat, a zis. În aproximativ o oră vom avea veşti de la Londra şi vom şti dacă ticălosul a atacat din nou.
M am întins şi mi am pus mâna albă, muritoare, pe umărul lui, l am tras spre mine şi l am sărutat uşor pe un obraz. El s a îndepărtat din nou.
― Încetează cu prostiile, a spus, de parcă ar fi dojenit un copil. Vreau să ştiu totul. Ai luat micul dejun? Ai nevoie de o batistă. Uite o.
― Cum vom primi veşti de la Londra?
― Prin fax, de la confrerie, la hotel. Haide, vino să mâncăm ceva. Avem înainte o zi de muncă.
― Dacă nu cumva e deja mort, am spus, oftând. Acum două nopţi, la Santo Domingo.
Simţeam că mă umple din nou o disperare neagră. Deliciosul impuls erotic era ameninţat.
David a scos din valiză un fular lung de lână şi mi a înfăşurat gâtul cu el.
― Nu poţi suna acum la Londra? l am întrebat.
― E cam devreme, dar am să încerc.
S a dus la telefonul de lângă canapea şi a vorbit vreo cinci minute cu cineva de peste ocean. Nici o veste încă.
Părea însă că poliţiile din New York, Florida şi Santo Domingo nu erau în legătură una cu alta şi că, aparent, nu se făcuseră conexiuni între crime. În cele din urmă, a închis.
― Ne vor trimite orice informaţie prin fax, la hotel, de îndată ce o vor primi. Hai să mergem, da? Şi mie mi e foame. Am stat aici toată noaptea şi am aşteptat. Ah, şi câinele. Ce ai să faci cu câinele acesta splendid?
― A mâncat de dimineaţă. Se va simţi bine în grădina de pe acoperiş. Eşti nerăbdător să ieşi din cameră, nu i aşa? De ce nu ne băgăm, pur şi simplu, împreună în pat? Nu înţeleg.
― Vorbeşti serios?
Am ridicat din umeri.
― Bineînţeles.
Serios! Pur şi simplu, posibilitatea începuse deja să mă obsedeze. Să facem dragoste înainte să se întâmple altceva. Părea o idee minunată!
M a privit tăcut, ca în transă.
― Îţi dai seama, a spus, că ai un trup absolut magnific, nu i aşa? Vreau să spun, nu ignori faptul că ai fost depozitat într un... într o bucată de carne bărbătească grozav de impre¬sionantă.
― M am uitat bine la trup înainte de schimbare, îţi aminteşti? Tu de ce nu vrei...
― Ai fost cu o femeie, nu i aşa?
― Aş vrea să nu mi citeşti gândurile. Nu i cinstit. Şi pe urmă, ce importanţă are?
― O femeie pe care ai iubit o.
― Am iubit întotdeauna şi bărbaţi, şi femei.
― E un mod oarecum diferit de a folosi cuvântul „iubire". Ascultă, pur şi simplu, nu putem s o facem acum. Aşa că fii cuminte. Trebuie să mi spui totul despre James. O să ne ia destulă vreme să facem un plan.
― Un plan. Chiar crezi că l putem opri?
― Sigur că da.
Mi a făcut semn să mă apropii.
― Dar cum? l am întrebat.
Am ieşit pe uşă.
― Trebuie să i analizăm comportamentul. Trebuie să i evaluăm slăbiciunile şi punctele tari. Nu uita că suntem doi contra lui. Şi că avem un avantaj.
― Ce avantaj?
― Lestat, goleşte ţi mintea de fantasmele erotice şi vino. Nu pot gândi pe stomacul gol, iar în ce te priveşte, e evident că nu gândeşti deloc.
Mojo s a îndreptat spre poartă ca să ne urmeze, dar i am făcut semn să stea. L am sărutat pe botul negru şi s a întins pe cimentul ud, abia privindu mă, reprobator, în timp ce coboram scările.


PÂNĂ la hotel nu erau decât câteva străzi şi nu s a dove¬dit a fi de nesuportat să te plimbi sub cerul senin, chiar dacă bătea vântul. Îmi era totuşi destul de frig ca să încep să povestesc, iar vederea oraşului scăldat în soare mă scotea din minţi.
M a impresionat din nou atitudinea lipsită de griji a oamenilor care hoinăreau ziua. În ciuda temperaturii de afară, lumina zilei făcea ca întreaga lume să pară binecuvântată. Dar eu mă întristam privind o, pentru că nu voiam cu adevărat să rămân în lumea însorită, indiferent cât era de frumoasă.
„Nu, vreau înapoi viziunile mele preternaturale, m am gândit. Vreau înapoi frumuseţea întunecată a lumii noaptea. Vreau înapoi forţa mea nenaturală şi puterea mea de rezis¬tenţă şi sunt gata, în schimb, să renunţ pentru totdeauna la acest spectacol. Vampirul Lestat ― c 'est moi."
David s a oprit la recepţia hotelului şi a lăsat vorbă că orice material trimis prin fax trebuia să ne fie adus în cafe¬nea.
Ne am aşezat apoi la o masă cu faţă albă, în colţul încăperii de modă veche cu tavan de ipsos şi draperii de mătase albă, şi am început să devorăm un enorm mic dejun gen New Orleans, cu ouă, pâine prăjită, carne friptă, sos şi cereale cu unt.
Trebuie să mărturisesc că situaţia cu mâncarea se îmbunătăţise cu venirea mea în sud. Mâncam mai uşor şi nu mai trebuia să mestec atât de mult, nici nu mi mai prindeam limba între dinţi. Cafeaua groasă şi dulce din oraşul meu era perfectă. Iar desertul cu banane prăjite şi pudrate cu zahăr ar fi făcut orice fiinţă omenească sensibilă să cadă în genunchi.
În ciuda acestor delicatese şi a speranţei mele că vom primi în curând un raport de la Londra, m a preocupat în principal să i torn lui David întreaga jalnică poveste. El îmi cerea mereu detalii şi mă întrerupea ca să mi pună întrebări, aşa că raportul a fost mai amănunţit decât cel pe care i l prezentasem lui Louis şi de aceea mai dureros.
Sufeream retrăind naiva conversaţie pe care o purtasem cu James la el acasă, mărturisind că nu fusesem destul de prudent cu el; fusesem mult prea convins că un simplu muri¬tor n avea cum să mă păcălească.
Am continuat cu ruşinosul viol, cu coşmarul îngrozitor în care mi apăruse Claudia, apoi cu despărţirea de Gretchen ca să vin acasă la Louis care înţelesese greşit tot ceea ce i spusesem şi cum insistase pe felul lui de a mi interpreta cuvintele atunci când refuzase ceea ce i cerusem.
Făcea parte din suferinţă până şi faptul că mânia mă părăsise şi nu mai simţeam decât vechea mâhnire. L am revăzut pe Louis cu ochii minţii, şi nu mai era iubitul meu cel tandru, ci un înger insensibil care mă împiedica să ajung la întunecata Curte.
― Înţeleg de ce m a refuzat, am spus cu tristeţe, aproape incapabil să vorbesc despre aşa ceva. Poate că ar fi trebuit să ştiu. Şi, ca să fiu sincer, nu cred că se va mai ridica vreodată împotriva mea. Pur şi simplu, s a lăsat dus de ideea sublimă că eu ar trebui să mi salvez sufletul. El ar fi vrut să i se întâmple asta, înţelegi? Şi totuşi, el n ar fi făcut o niciodată. Nu m a înţeles niciodată. Niciodată. De aceea m a şi descris atât de viu, şi totuşi atât de sărac în cărţile lui, mereu. Dacă ar înţelege cu adevărat că sunt închis în acest trup, dacă i ar fi clar că nu intenţionez să mă duc cu Gretchen în jungla din Guiana Franceză, poate că atunci mi ar da Sângele Negru. Chiar dacă i am ars casa. Sigur, ar dura câţiva ani! Câţiva ani în acest mizerabil...
― Iar te enervezi, a spus David. Linişteşte te. Şi explică mi, cum adică i ai ars casa?
― Eram furios, am şoptit tensionat. Dumnezeule. Furios. Nici măcar nu i ăsta cuvântul potrivit.
M am gândit că fusesem prea nefericit ca să fiu furios. Mi am dat seama că nu despre aşa ceva era vorba. Dar eram în continuare prea nefericit ca să mi mai pese de esenţial. Am mai luat o înghiţitură de cafea şi am încercat, cât de bine m am priceput, să descriu cum îl văzusem pe Marius în lumina cocioabei în flăcări. Marius voise să l văd. Marius îmi transmisese o sentinţă, iar eu nu ştiam exact despre ce sentinţă era vorba.
M a cuprins din nou disperarea, acoperind aproape com¬plet mânia, şi mă uitam distrat la farfuria din faţa mea, la restaurantul pe jumătate gol, la argintărie şi la şerveţelele împăturite ca şi cum ar fi fost nişte pălăriuţe. M am uitat în spate, la luminile discrete din hol, aruncându şi razele peste toate cele, apoi m am uitat la David, care, cu tot caracterul lui, cu toată simpatia pe care mi o arăta şi cu tot farmecul personal, nu era fiinţa minunată pe care o văzusem cu ochii de vampir, era numai un alt muritor, fragil şi trăind, ca şi mine, pe muchia dintre viaţă şi moarte.
Mă simţeam posomorât şi mizerabil. N aş fi putut să spun mai mult.
― Ascultâ mă, a zis David. Nu cred că Marius a distrus creatura. Nu ţi s ar mai fi ivit înainte, dacă ar fi făcut o. Nu mi pot imagina cum gândeşte şi cum simte o asemenea fiinţă. Nu mi imaginez nici cum gândeşti tu, deşi te cunosc aşa cum îţi cunoşti prietenul cel mai bun. Dar nu cred totuşi că ar fi făcut o. Marius a venit să ţi arate că e furios, să refuze să te ajute şi să te facă să înţelegi că te a judecat. Dar pun pariu că îţi lasă timp să ţi recapeţi trupul. Şi mai trebuie să ţi aduc aminte că ceea ce ai observat tu din expresia lui a fost ceea ce ai putut vedea prin ochii unui om.
― M am gândit şi la asta, am spus, neatent. Ca să fiu sincer, n am altă soluţie decât să cred că trupul meu încă există şi că l pot pretinde înapoi. Am ridicat din umeri. Nu ştiu să renunţ.
Mi a zâmbit, minunat, cu căldură.
― Ai avut parte de o aventură splendidă, a zis. Dar, înainte de a plănui cum să punem mâna pe mult lăudatul tâlhar, îngăduie mi să te întreb ceva. Şi te rog să nu ţi ieşi din fire. Văd că nu cunoşti puterea trupului pe care l stăpâneşti acum, la fel cum nu o cunoşteai nici pe a celui de mai înainte.
― Putere? Care putere? Nu i decât o colecţie respin¬gătoare, unsuroasă şi flască de nervi şi ganglioni. Nici nu poate fi vorba despre putere.
― Prostii. Eşti un bărbat tânăr, sănătos şi voinic, ai vreo sută nouăzeci de livre, fără nici un pic de grăsime! Ai înain¬tea ta cincizeci de ani de viaţă muritoare. Pentru numele lui Dumnezeu, înţelege odată câte avantaje ai.
― Bine. Bine. E o încântare. Sunt grozav de fericit să fiu viu! am şoptit, pentru că altminteri aş fi urlat. Şi pot foarte bine să fiu strivit pe stradă de un camion chiar astăzi la prânz. Doamne, David, nu ţi dai seama că mă dispreţuiesc, pentru că nu sunt în stare să fac faţă la nişte încercări simple? Îmi dis¬place asta. Îmi displace să fiu creatura aceasta slabă şi laşă! M am lăsat pe spate în scaun, cu ochii rătăcind pe tavan, încercând să nu tuşesc, să nu strănut, să nu plâng, să nu bat cu pumnul în masă sau în peretele de lângă mine. Detest laşitatea! am şoptit.
― Ştiu, a spus David cu blândeţe. M a studiat câteva clipe în tăcere, apoi şi a şters buzele cu şervetul şi s a întins după cafea. După aceea a vorbit din nou: Presupunând că James încă mai rătăceşte cu trupul tău, eşti absolut sigur că vrei să faci schimbul înapoi, că vrei să fii din nou Lestat cel de mai înainte?
Am râs cu tristeţe.
― Cum să fac să mă înţelegi mai bine? am întrebat obosit. Cum naiba pot să fac schimbul din nou? Asta i întrebarea care mă înnebuneşte.
― Ei bine, trebuie mai întâi să l localizăm pe James. Ne vom mobiliza toată energia ca să l găsim. Nu vom renunţa decât dacă vom fi convinşi că James nu mai există.
― Când o spui tu, sună atât de simplu! Dar cum putem face asta?
― Ssst, atragi atenţia în mod inutil, a spus David autoritar. Bea ţi sucul de portocale. Ai nevoie. Am să mai comand.
― N am nevoie de sucul de portocale şi n am nevoie de dădăceală, am zis. Vorbeşti serios când spui că avem o şansă să l găsim pe ticălos?
― Lestat, cum spuneam şi mai înainte, gândeşte te la cea mai evidentă şi mai de netrecut limitare a fiinţei care erai. Un vampir nu se poate mişca ziua. Un vampir este ziua aproape în întregime neajutorat. Sunt de acord, există reflexul de a face rău oricui îi tulbură odihna. Dar altminteri vampi¬rul este neajutorat. Şi pentru opt douăsprezece ore, trebuie să rămână în acelaşi loc. Asta ne conferă un avantaj, mai ales de când ştim atâtea despre persoana în chestiune. Tot ceea ce ne trebuie este ocazia de a înfrunta creatura şi a o pune în încurcătură îndeajuns, încât să facă schimbul.
― Îl putem sili să l facă?
― Da, putem. Poate fi ţinut departe de trup destul de mult, ca tu să intri din nou în el.
― Trebuie să ţi spun ceva, David. În forma mea de acum, nu am nici un fel de putere psihică. Nu aveam nici atunci când eram muritor. Nu cred că pot... să ies din acest trup. Am încercat o dată când eram în Georgetown. Nu m am putut clinti din carne.
― Oricine e în stare să facă o asemenea şmecherie, Lestat; pur şi simplu, erai speriat. Şi să ştii că porţi cu tine câte ceva din ce ai învăţat ca vampir. Evident, celulele trupului preternatural îţi confereau un avantaj, dar mintea n a uitat ceea ce ştia. Este limpede că James îşi poartă cu sine puterea minţii de la un trup la altul. Probabil ţi ai păstrat şi tu, la rândul tău, câte ceva din ceea ce ştiai.
― E adevărat, am fost speriat. Mi a fost frică să mai încerc ― frică să nu ies şi pe urmă să nu mă mai pot întoarce.
― Am să te învăţ să te desprinzi de trup. Am să te învăţ cum să dai asaltul asupra lui James. Şi pe urmă, Lestat, aminteşte ţi că suntem doi. Vom da asaltul împreună. Iar eu am puteri psihice considerabile, ca să mă exprim elementar. Pot să fac o mulţime de lucruri.
― David, am să ţi rămân în schimb sclav pentru vecie. Îţi voi da tot ce vei dori. Am să mă duc pentru tine până la capătul pământului. Numai să reuşim.
A şovăit, ca şi cum ar fi vrut să facă un comentariu glumeţ, dar s a răzgândit şi a continuat:
― Vom începe lecţiile cât de curând. Dacă mă gândesc mai bine, cred că cel mai potrivit ar fi ca eu să l scutur afară din trup. Pot s o fac înainte ca el să şi dea seama că eşti şi tu acolo. Da, acesta va fi planul jocului. Nu va bănui nimic când mă va vedea. Pot să mi feresc destul de uşor gândurile, să nu mi le citească. E încă un lucru pe care trebuie să l înveţi ― cum să ţi ascunzi gândurile.
― Dar s ar putea să te recunoască, David, ştie cine eşti. Îşi aminteşte de tine. Vorbeşte despre tine. Ce l ar putea împiedica să te ardă de viu chiar în clipa în care te vede?
― Locul în care ne vom întâlni. Nu va risca un conflict care să l implice. Va trebui să l ademenim într un loc unde să nu îndrăznească să şi arate puterile. Va trebui să ne folosim de circumstanţe. E nevoie să ne gândim cum. Dar până când vom şti cum să dăm de el, partea asta a planului mai poate aştepta.
― Să ne apropiem de el în mulţime.
― Sau chiar înainte de ivirea zorilor, când nu va risca să şi dea foc la bârlog.
― Exact
― Hai să încercăm acum să i evaluăm corect puterile, după informaţiile pe care le deţinem.
S a oprit, căci chelnerul aşeza pe masă una dintre acele superbe cafetiere de argint pe care le folosesc întotdeauna hotelurile de calitate. Sunt patinate ca nici o altă argintărie şi au întotdeauna câteva zgârieturi. M am uitat cum curgea lichidul negru prin cioc.
Mi am dat seama că, deşi eram speriat şi mă simţeam mizerabil, începusem totuşi să observ câte ceva din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Pur şi simplu, faptul că eram cu David îmi dădea speranţă.
Chelnerul s a îndepărtat; David a luat o înghiţitură din cafeaua proaspătă, apoi a căutat ceva în buzunarul hainei. Mi a pus în mână un teanc de hârtiuţe.
― Acestea sunt relatările din ziare ale crimelor. Citeşte le cu atenţie. Spune mi tot ce ţi trece prin cap.
Prima relatare, „Crimă de vampir în Midtown", m a înfuriat la culme. Am remarcat distrugerile violente pe care mi le descrisese şi David. Trebuia să fii tare neîndemânatic ca să faci mobila zob atât de prosteşte. Iar hoţia ― ce tâmpenie fără margini! Iar bietului meu agent îi fusese frânt gâtul şi apoi fusese golit de sânge. Şi mai neîndemânatic.
― Este o minune că poate folosi capacitatea de a zbura, am spus cu mânie. Şi totuşi, a intrat prin peretele de sticlă de la etajul al treisprezecelea.
― Dar nu înseamnă că poate zbura distanţe mari, a replicat David.
― Atunci cum a ajuns de la New York la Pearl Harbour într o singură noapte şi, mai ales, de ce? Dacă a mers cu avionul, de ce s a dus la Pearl Harbour şi nu la Boston? Sau, pentru numele lui Dumnezeu, la Los Angeles sau la Paris. Gândeşte te cât ar fi de tentant pentru el să jefuiască un mare muzeu sau o bancă importantă. Nu înţeleg ce caută la Santo Domingo. Chiar dacă reuşeşte să zboare, nu cred că îi e prea la îndemână. Şi atunci, de ce să se ducă acolo? Încearcă, pur şi simplu, să răspândească crimele în aşa fel, încât cazurile să nu poată fi corelate?
― Nu, a spus David, dacă l ar interesa discreţia, n ar opera în stilul acesta spectaculos. Pur şi simplu, face gafe. Se com¬portă de parcă ar fi beat.
― Da. Cred că la început chiar aşa s a şi simţit. Ascuţirea simţurilor te copleşeşte.
― E cu putinţă oare să se lase purtat prin aer şi să lovească acolo unde îl duce vântul? a întrebat David. Adică să nu existe nici o schemă?
M am gândit la întrebare în timp ce citeam celelalte relatări, nemulţumit că nu le puteam înţelege dedesubturile, aşa cum aş fi făcut cu ochii de vampir. Da, multă stângăcie, multă prostie. Trupuri omeneşti strivite de „un obiect greu", ceea ce era, desigur, pumnul lui.
― Îi place să spargă geamuri, nu i aşa? am spus. Îi place să şi ia victimele prin surprindere. Probabil că i place spaima lor. Nu lasă martori. Fură tot ce i de valoare. Deşi nimic din ce fură nu i foarte valoros. Cât îl urăsc! Şi totuşi... am făcut şi eu lucruri la fel de îngrozitoare.
Mi am amintit discuţia pe care o purtasem cu ticălosul. Cât mă păcălise comportamentul lui de gentleman! Mi am adus aminte că David mi l descrisese înainte şi mi vorbise despre prostia lui, despre felul în care şi bătea joc de sine însuşi. Şi stângăcia de atunci, cum de uitasem de ea?
― Nu, am spus într un târziu, nu cred că poate parcurge distanţe atât de mari. Nici nu ţi dai seama cât de înspăimântătoare este capacitatea de a zbura. Este de douăzeci de ori mai groaznică decât călătoria în afara trupului. O detestăm cu toţii. Până şi vâjâitul vântului pe lângă tine te face să te simţi neajutorat, abandonat.
M am oprit. Zborul acesta ne bântuie în vis, poate din cauză că l am cunoscut în vreun tărâm celest încă înainte de a ne fi născut Numai că nu îl concepem în felul pământenilor, iar eu ştiam pe pielea mea cât de tare îmi sfâşiase sufletul.
― Continuă, Lestat. Te ascult. Înţeleg.
Am oftat.
― Am învăţat să zbor numai pentru că am fost în puterea cuiva care era neînfricat şi pentru care nu însemna nimic. Dar sunt printre noi unii care nu se folosesc niciodată de această putere. Nu. Nu pot să cred că o stăpâneşte. Cred că se deplasează într un alt mod şi pe urmă se ridică în aer numai când aproape a pus mâna pe pradă.
― Da, cred că se potriveşte, numai dacă am şti.
Ceva i a atras atenţia. Un bătrân funcţionar al hotelului tocmai se ivise la intrare. A venit spre noi înnebunitor de încet, un bărbat drăguţ, cu un plic în mână.
David a scos o bancnotă din buzunar, pregătind o pentru el.
― Un fax, domnule, tocmai a venit.
― Ah, mulţumesc foarte mult.
A deschis plicul.
― Aha, uite. Noutăţi telegrafiate via Miami. O vilă de pe un deal din insula Curaçao. Probabil ieri seară devreme, dar nedescoperită decât la patru dimineaţa. Cinci morţi.
― Curaçao! Unde naiba i asta?
― E absolut aiurea. Curaçao este o insulă olandeză ― în sudul extrem al Mării Caraibelor. Acum chiar că nu mai are sens.
Am cercetat împreună relatarea. Mobilul părea să fie din nou jaful. Hoţul intrase, făcând ţăndări un luminator, şi demolase ce era în două încăperi. Fusese omorâtă întreaga familie. Grozăvenia crimei umpluse insula de teroare. Două cadavre fuseseră golite de sânge, dintre care unul aparţinea unui copil.
― E cert că diavolul nu se duce, pur şi simplu, spre sud!
― Chiar şi în Caraibe sunt locuri mult mai interesante, a spus David. De ce oare străbate toată coasta Americii Centrale? Haide, am nevoie de o hartă. Să ne uităm un pic la traseu. Am văzut în hol o mică agenţie de turism. Trebuie să aibă nişte hărţi. O să le luăm la tine acasă.
Agentul de turism, un tip în vârstă, foarte serviabil, chel şi cu o voce cultivată şi plăcută, a bâjbâit în sertarul biroului după câteva hărţi. Curaçao? Da, avea o broşură sau două şi despre locul acela. Nu era una dintre cele mai interesante insule din Caraibe.
― De ce se duce lumea acolo? am întrebat.
― Păi, de fapt, nu se prea duce, a mărturisit, scărpinându se în creştetul chel. În afară de vasele de croazieră. În ultimii ani se opresc din nou şi acolo. Da, poftim.
Mi a vârât în mână un pliant al unui vas mic numit Coroana Marilor ― foarte frumos în fotografie ― care şerpuia peste tot printre insule şi se oprea până la urmă şi în Curaçao, înainte să se întoarcă acasă.
― Vase de croazieră, am şoptit, uitându mă ţintă la foto¬grafie. Mi am mutat privirea pe afişele uriaşe cu vapoare, care împodobeau pereţii. Avea şi el picturi cu nave peste tot în casa din Georgetown, am spus. David, am găsit! E pe vreun vas! Nu ţi aduci aminte ce mi ai spus? Tatăl lui lucra pentru o companie de navigaţie. A spus el însuşi ceva despre dorinţa de a ajunge în America la bordul unui vapor mare.
― Dumnezeule, a zis David. S ar putea să ai dreptate. New York, Pearl Harbour... s a uitat la agent. Navele de croazieră opresc şi la Pearl Harbour?
― Port Everglades, a venit răspunsul. În imediata vecinătate. Dar nu pleacă prea multe din New York.
― Dar la Santo Domingo? am întrebat. Se opresc şi acolo?
― Da, acela este chiar un port obişnuit. Dar navele îşi schimbă itinerarele. La ce fel de vas vă gândiţi?
David a scris repede locurile diferite şi nopţile în care se întâmplaseră atacurile, fără nici o explicaţie, bineînţeles. După aceea a părut descurajat.
― Nu, a zis, mi se pare imposibil. Ce vas de croazieră ar fi în stare să facă tot drumul din Florida până în Curaçao în numai trei nopţi?
― Există unul, a spus agentul, şi, de fapt, a plecat din New York miercurea trecută, noaptea. Este vasul amiral al Liniei Cunard, Queen Elizabeth 2.
― Asta i, am sărit eu, Queen Elizabeth 2. David, este exact vasul pe care mi l a pomenit. Spuneai că tatăl lui...
― Dar eu credeam că QE 2 face curse transatlantice, a spus David.
― Nu şi iarna, a precizat amabil agentul. Până în martie e în Marea Caraibelor. Şi cred că este cel mai rapid vas din lume. Ajunge la douăzeci şi opt de noduri. Dar putem să i verificăm ruta chiar acum. A început să caute din nou, parcă fără speranţă, printre hârtiile de pe birou şi, până la urmă, a scos o broşură mare şi frumos tipărită, a deschis o şi a nete¬zit o cu mâna. Da, a plecat miercuri din New York. A acostat la Port Everglades vineri dimineaţa, a ridicat ancora înainte de miezul nopţii şi s a îndreptat spre Curaçao, unde a ajuns ieri dimineaţă la ora cinci. Însă nu s a oprit în Republica Dominicană, mă tem că nu vă este de nici un folos.
― Nu contează, a trecut prin preajmă! a zis David. A tre¬cut pe lângă Republica Dominicană chiar în noaptea următoare! Priveşte harta. Aşa e, sigur. Oh, imbecilul. Ţi a vorbit despre tot, Lestat, ţi a relatat totul în pălăvrăgeala lui nebunească! Este la bordul lui QE 2, vasul care a însemnat atât de mult pentru tatăl lui, unde şi a petrecut toată viaţa.
I am mulţumit din inimă agentului pentru hărţi şi broşuri, apoi ne am îndreptat către taxiurile din faţa hotelului.
― Oh, e atât de tipic pentru el! a spus David în timp ce maşina ne ducea spre apartamentul meu. La un asemenea nebun, totul are valoare de simbol. A fost el însuşi concediat de pe QE 2, cu scandal şi ruşine. Ţi am spus, îţi aminteşti? Oh, ai atâta dreptate. Este o adevărată obsesie, iar drăcuşorul ţi a dat cheia chiar el.
― Da. Oh, da, da. Iar cei de la Talamasca n au vrut să l trimită în Americă lă bordul lui Queen Elisabeth 2. Nu v a iertat niciodată pentru asta.
― Îl urăsc, a şoptit David cu o vehemenţă care m a uluit, chiar date fiind împrejurările.
― Nu e chiar o prostie, David, am spus. Nu ţi dai seama că, de fapt, este diabolic de inteligent? Da, a pus mâna pe mine în Georgetown, mi a vorbit despre o mulţime de lucruri, dar nu cred că se aştepta să mi imaginez ce are de gând. Şi, sincer să fiu, dacă nu mi ai fi adus relatările ziarelor despre celelalte crime, poate că nu mi ar fi dat niciodată prin cap să fac asemenea deducţii.
― E posibil. Dar cred că vrea să fie prins.
― Ba nu, David. Se ascunde. De tine, de mine, de ceilalţi. O, e foarte deştept. Pe de o parte, avem de a face cu un vrăjitor feroce, capabil să se facă nevăzut, pe de altă parte, unde alege el să se ascundă? ― În mijlocul unui furnicar de oameni, în burta unui vas de croazieră rapid. Uită te la itine¬rar! Navighează în fiecare noapte. Numai ziua rămâne în port.
― Ia o cum vrei, a spus David, dar eu prefer să cred că i idiot! Şi că o să l prindem! Mi ai spus că i ai dat un paşaport, nu i aşa?
― Pe numele Clarence Oddbody. Dar sunt sigur că nu l foloseşte.
― Vom afla curând. Presupun că s a îmbarcat la New York după tipicul obişnuit. Trebuie să fi fost esenţial pentru el să fie întâmpinat cu toată pompa şi consideraţia ― să rezerve cel mai bun apartament şi să defileze ţanţoş până la puntea cea mai de sus, printre stevarzi înclinându se în faţa lui. Genul acesta de apartamente de pe puntea de semnalizare sunt enorme. Nu i nici o problemă să aibă cu el un cufăr mare ca ascunzătoare pentru timpul zilei. Nici un fel de însoţitor de cabină nu şi ar băga nasul în aşa ceva.
Ajunsesem lângă blocul meu. A scos câteva bancnote şi a plătit şoferul, apoi am luat o în sus pe scări.

IMEDIAT ce am ajuns în apartament, ne am aşezat cu itinerarul şi cu relatările din ziare în faţă şi am elaborat o schemă după care fuseseră înfăptuite omorurile.
Era limpede că bruta îl atacase pe agentul meu din New York cu numai câteva ore înainte ca vasul să iasă în larg. Avusese destul timp să se îmbarce înainte de ora douăzeci şi trei. Crima de la Pearl Harbour fusese comisă câteva ore înainte ca nava să acosteze. Era evident că se deplasase zburând o distanţă scurtă şi că se întorsese în cabină sau în altă ascunzătoare înainte de răsărit.
La Santo Domingo părăsise vaporul pentru circa o oră, apoi îl prinsese din urmă în timpul deplasării către sud. Distanţele erau din nou nişte fleacuri. Nici măcar nu avea nevoie de vederea pretematuralâ ca să observe gigantica navă plutind pe marea deschisă. Crimele din Curaçao avu¬seseră loc la puţină vreme după ce vasul ieşise în larg. Probabil că se întorsese după mai puţin de o oră, încărcat cu pradă.
Queen Elizabeth 2 se îndrepta acum din nou spre nord. Acostase la La Guaira, pe coasta Venezuelei, cu numai două ore în urmă. Dacă James avea să dea lovitura în această noapte la Caracas sau în împrejurimi, aveam să fim siguri că l descoperisem. Dar nu intenţionam să aşteptăm o nouă dovadă.
― Bine, hai să ne gândim mai departe, am spus. Îndrăznim să ne îmbarcăm şi noi?
― Bineînţeles, trebuie să ne îmbarcăm.
― Atunci trebuie să ne facem rost de paşapoarte false. Să ne ascundem în spatele altor identităţi. David Talbot nu tre¬buie să fie amestecat. Iar eu nu pot folosi paşaportul pe care mi l a dat el. Nici nu ştiu unde e. Poate că a rămas în casa din Georgetown, Dumnezeu ştie de ce şi a folosit propriul nume. Probabil ca să dau de bucluc prima oară când aş fi încercat să trec de o vamă.
― Ai perfectă dreptate. Am să fac rost de acte înainte de a părăsi oraşul New Orleans. Însă nu putem ajunge la Caracas înainte de ora cinci, când pleacă vaporul. Nu. Va trebui să ne îmbarcăm mâine, în Grenada. Acolo vom putea ajunge înainte de ora şaptesprezece. Este foarte probabil că vom găsi cabine libere. Mereu au loc renunţări de ultim moment, uneori chiar morţi. Pe o navă atât de scumpă ca QE 2 sunt întotdeauna morţi. James o ştie, fără îndoială. Se poate hrăni oricând doreşte, dacă îşi ia precauţii minime.
― De ce? De ce sunt morţi pe QE 21
― Pentru că pasagerii sunt bătrâni, a spus David. Face parte din viaţa croazierelor. Pe vas există un spital de urgenţă. Un vapor atât de mare este o lume plutitoare. Dar nu contează. Vom face cercetări care vor lămuri totul. Vom începe imedi¬at. E uşor de ajuns la Grenada din New Orleans, aşa că avem timp să ne pregătim pentru ceea ce avem de făcut.
Lestat, hai să ne gândim în amănunt. Să presupunem că vom înfrunta tâlharul chiar înaintea răsăritului. Şi să pre¬supunem că l expediem înapoi în acest trup muritor şi că după aceea nu l mai putem ţine sub control. Avem nevoie de o ascunzătoare pentru tine... o a treia cabină, rezervată sub un nume fără nici un fel de legătură cu cele folosite de noi.
― Da, ceva în mijlocul vasului, pe una dintre punţile de jos. Nu chiar cea mai de jos. Ar fi prea evident. Undeva în centru.
― Dar te poţi mişca destul de repede? Poţi ajunge în numai câteva secunde pe o punte de jos?
― Fără îndoială. Nici nu i nevoie să te gândeşti la lucrul acesta. O cabină interioară destul de mare, încât să încapă şi un cufăr. De fapt, nici cufărul nu i esenţial dacă fac rost de o încuietoare pentru uşă, însă ar fi o idee destul de bună.
― Aha, înţeleg. Înţeleg acum ce avem de făcut. Acum odihneşte te, bea ţi cafeaua, fă un duş, fă ce vrei. Eu mă duc în camera de alături să dau telefoanele necesare. Iau legătura cu Talamasca, aşa că trebuie să mă laşi singur.
― Doar nu vorbeşti serios, am zis. Vreau să aud ce anume.
― Ba ai să faci cum îţi spun. Şi caută pe cineva care să aibă grijă de mândreţea asta de câine. Nu l putem lua cu noi! Ar fi absurd. Iar un câine ca el nu trebuie neglijat.
A ieşit repede, lăsându mă pe dinafară, ca să dea singur telefoanele acelea interesante.
― Şi tocmai începuse să mi placă, am spus.
M am grăbit să l caut pe Mojo care dormea pe acoperişul rece şi ud, în grădină, de parcă ar fi fost lucrul cel mai nor¬mal din lume. L am luat cu mine la bătrâna de la etajul întâi. Era cea mai agreabilă persoană dintre toţi chiriaşii mei şi, cu vreo două sute de dolari, aş fi înduplecat o să aibă grijă de câine.
A acceptat cu bucurie, de la început. Mojo putea să stea în curtea din spatele clădirii, iar ea avea nevoie de bani şi de companie, şi eu eram un tânăr atât de drăguţ, nu? La fel de drăguţ ca şi vărul meu, Monsieur de Lioncourt, care se purta cu ea ca un înger păzitor şi nu încasa niciodată cecurile pe care i le dădea pentru chirie.


M AM întors în apartament. David încă mai avea treabă şi a refuzat să mă lase să ascult. Mi se spusese să fac cafea, ceea ce, bineînţeles, nu ştiam cum. Am băut cafeaua veche şi am sunat la Paris.
A răspuns agentul meu. Tocmai se pregătea să mi trimită raportul pe care i l cerusem. Totul mergea bine. Hoţul miste¬rios nu mai încercase nici o lovitură. Ultima fusese cea de vineri dimineaţă. Poate că tipul renunţase. La banca din New Orleans mă aştepta o sumă enormă.
I am repetat toate avertismentele pe care i le mai spusesem o dată şi am stabilit că l voi mai suna.
Vineri dimineaţă. Însemna că James încercase ultimul său asalt înainte ca vasul Queen Elisabeth 2 să părăsească Statele Unite. Cât era pe mare nu avea mijloacele necesare ca să se ocupe de hoţii pe computer. Şi era limpede că nu intenţiona să i facă nici un rău agentului de la Paris. Asta atâta timp cât era mulţumit de mica vacanţă pe Queen Elizabeth 2. Nimic nu l putea opri însă să plece de pe vas oricând ar fi dorit.
Am intrat din nou în memoria calculatorului meu şi am încercat iarăşi să ajung în fişierul cu conturile lui Lestan Gregor, numele sub care fuseseră viraţi la banca din Georgetown cele douăzeci de milioane. Lestan Gregor era încă înregistrat, dar părea să nu aibă nici un ban. Balanţa bancară era zero. Cele douăzeci de milioane virate la Georgetown pentru folosinţa lui Raglan James reveniseră într adevăr în contul domnului Gregor vineri la prânz, dar fuseseră imediat după aceea retrase. Tranzacţia care asigura această retragere fusese stabilită în noaptea precedentă. Vineri la ora treisprezece banii o luaseră pe un drum fără urmă. Întreaga poveste era acolo, înregistrată în diverse coduri numerice şi în terminologie bancară pe care o putea vedea orice idiot.
Iar cel care se uita acum la ecranul computerului era în mod cert un idiot.
Ticălosul mă avertizase că poate fura prin intermediul computerului. Nu era nici o îndoială că i dusese cu zăhărelul pe cei de la banca din Georgetown sau le cercetase minţile nebănuitoare cu ajutorul puterilor lui telepatice, obţinând ast¬fel codurile şi cifrele de care avea nevoie.
Indiferent cum procedase, avea acum la îndemână o avere care înainte fusese a mea. Îl uram şi mai mult. Îl uram pentru că îl omorâse pe omul meu din New York. Îl uram pentru că făcuse zob mobilele şi pentru că jefuise tot ce găsise în birou. Îl uram pentru cât era de păcătos şi de inteligent, pen¬tru cruzimea şi energia lui.
Şedeam şi beam cafea, gândindu mă cum să procedez.
Înţelegeam tot ceea ce făcuse James, oricât de prostesc ar fi părut. Ştiam de la bun început că furturile lui erau provo¬cate de o poftă teribilă a sufletului lui. Iar Queen Elizabeth 2 fusese lumea tatălui său, lumea din care el însuşi, surprins furând, fusese exclus.
O, da, exclus, la fel cum mă excluseseră pe mine ceilalţi. Cât de dornic trebuie să fi fost să se întoarcă pe vas cu noua lui putere şi cu noua lui avere! Probabil că plănuise asta încă de la început, imediat ce ne înţelesesem în legătură cu data schimbării. Eram sigur că, dacă l aş fi amânat, ar fi ajuns din urmă nava în vreun port de pe parcurs. Aşa reuşise însă să şi înceapă călătoria din apropiere de Georgetown şi să l atace pe agent înainte ca vasul să iasă în larg.
Ah, şi cum stătuse în bucătârioara luminată sinistru din casa din Georgetown, uitându se mereu la ceas. La ceasul meu de acum.
În cele din urmă, David a ieşit din dormitor, cu agenda în mână. Aranjase totul.
― Nu există nici un Clarence Oddbody la bordul lui Queen Elizabeth 2, dar un tânăr englez misterios pe nume Jason Hamilton a rezervat somptuosul apartament Queen Victoria cu numai două zile înainte ca vaporul să plece din New York. Pentru moment trebuie să presupunem că i omul nostru. Vom avea mai multe informaţii despre el când vom ajunge în Grenada. Deja se fac cercetări.
Pentru noi au fost rezervate de la Grenada două aparta¬mente pe aceeaşi punte cu cel al misteriosului nostru pri¬eten. Trebuie să ne îmbarcăm mâine, oricând înainte de ora şaptesprezece, când vasul pleacă din nou.
Primul nostru avion decolează din New Orleans peste trei ore. Vom avea nevoie de cel puţin o oră ca să obţinem două paşapoarte false de la un domn care ne a fost călduros recomandat pentru genul acesta de probleme şi care ne aşteaptă chiar acum. Am aici adresa.
― Excelent. Iar eu dispun de o grămadă de bani gheaţă.
― Foarte bine. Ne vom întâlni în Grenada cu unul dintre detectivii noştri. E un individ foarte versat şi am colaborat cu el ani în şir. Deja a rezervat şi o a treia cabină ― înăuntru, pe puntea a cincea. Urmează să facă în aşa fel, încât să intro¬ducă în această cabină două mici, dar sofisticate, arme de foc, împreună cu cufărul de care vom avea nevoie mai târziu.
― Armele nu înseamnă nimic pentru cineva care foloseşte fostul meu trup. Însă după aceea...
― Exact, a zis David. După schimbare voi avea nevoie de un pistol ca să mă apăr de trupul acesta frumos şi tânăr. A arătat către mine. Dar să ţi spun mai departe. Detectivul meu se va furişa de pe vas după ce se va îmbarca în mod oficial, lăsându ne astfel nouă cabina şi armele. Vom par¬curge şi noi întreaga procedură de îmbarcare, folosindu ne noile identităţi. Am ales deja numele. Mă tem că a trebuit să o fac. Sper să nu te superi. Tu vei fi un american pe nume Sheridan Blackwood, iar eu, un chirurg englez la pensie, numit Alexander Stocker. În genul acesta de misiuni este cel mai bine să te dai drept doctor. Vei vedea ce vreau să spun.
― Îţi mulţumesc că nu ai ales H.P. Lovercraft, am spus, cu un oftat exagerat de uşurare. Trebuie să plecăm acum?
― Da, trebuie. Am chemat deja un taxi. Mai înainte tre¬buie să ne facem rost de nişte haine tropicale, altfel vom arăta absolut ridicol. N avem nici o clipă de pierdut. Ajută mă, te rog, cu braţele tale tinere şi puternice, să duc valiza. Îţi voi rămâne îndatorat pe veci.
― Sunt dezamăgit.
― De ce? S a oprit şi m a privit, roşind aproape, ca şi mai devreme. Nu i momentul pentru asemenea lucruri, Lestat.
― David, presupunând că vom reuşi, ar fi ultima noastră ocazie.
― Bine, a spus, vom avea timp să stăm de vorbă la noapte, la hotelul din Grenada. Bineînţeles, în funcţie de cât de rapid îţi vei însuşi lecţiile despre proiecţia astrală. Iar acum, foloseşte ţi energia şi vigoarea în mod constructiv şi scapă mă de valiză. Sunt un om de şaptezeci şi patru de ani.
― Splendid. Dar vreau să ştiu ceva înainte de a pleca.
― Ce anume?
― De ce mă ajuţi?
― Pentru numele lui Dumnezeu, doar ştii de ce.
― Nu, nu ştiu.
S a uitat la mine îndelung, serios, apoi a spus:
― Ţin la tine! Şi nu mi pasă în ce trup eşti, este adevărat. Ca să fiu sincer însă, acest îngrozitor Hoţ de Trupuri ― cum îl numeşti tu ― mă sperie. Da, mă sperie până în măduva oaselor. E nebun şi s a ruinat singur de fiecare dată. Numai că, de data aceasta, cred că tu ai dreptate. Nu doreşte deloc să fie prins, aşa ca altădată. De data aceasta, plânuieşte să fugă cu succes şi, în curând, se va sătura de QE 2. De aceea trebuie să acţionăm acum. Haide, pune mâna pe valiză. Aproape că mi am dat sufletul urcând o până aici pe scări.
L am ascultat.
Dar cuvintele lui pline de sentiment mă înmuiaserâ şi mă întristaseră, făcându mă să mi imaginez tot felul de lucruri pe care am fi putut să le facem împreună în patul cel mare din camera de alături.
Dar dacă Hoţul de Trupuri părăsise deja nava? Sau fusese distrus chiar în dimineaţa asta ― după ce Marius mă privise cu atâta dispreţ!
― Pe urmă vom merge la Rio, a spus David, îndreptându se spre ieşire. Vom ajunge numai bine la carnaval. Va fi o vacanţă minunată pentru amândoi.
― Aş muri dacă ar trebui să trăiesc atât de mult, am spus, cărând valiza în jos pe scări. Necazul cu tine este că ai fost om atâta amar de vreme şi te ai obişnuit aşa.
― M am obişnuit să fiu om încă de când aveam doi ani, a răspuns sec.
― Nu te cred. M am uitat mai multe secole, cu interes, la omuleţii de doi ani. Nu se simt bine deloc. Ţopăie, cad pe jos şi ţipă aproape tot timpul. Nu le place să fie oameni! Deja ştiu că i o treabă murdară.
A râs încetişor, dar nu mi a răspuns. Şi nici nu s a uitat la mine.
Când am ajuns la uşa din faţă, taxiul ne aştepta deja.



20

ZBORUL CU avionul ar fi fost iarăşi un coşmar, dacă n aş fi fost atât de obosit, încât să dorm tot timpul. Trecuseră douăzeci şi patru de ore bune de când mă odihnisem pentru ultima oară în braţele lui Gretchen; am adormit atât de adânc, încât atunci când David m a trezit ca sa schimbăm avionul în Porto Rico, mi am dat seama cu greu unde suntem şi ce facem şi pentru o clipă mi s a părut absolut normal să fiu zgâlţâit în trupul acela uriaş, să fiu confuz şi să ascult ordinele lui David.
Nu trebuia să ieşim din clădirea terminalului pentru schimbul de avioane. Aşa că, atunci când, în sfârşit, am aterizat pe micul aeroport din Grenada, căldura delicioasă a Caraibelor şi strălucirea cerului m au luat prin sur¬prindere.
Lumea părea schimbată din cauza brizei parfumate şi primitoare care ne a întâmpinat. Mă bucuram că fusesem la magazinul de pe Canal Street din New Orleans, pentru că hainele groase erau acum inutile. În timp ce taxiul sălta pe drumul îngust şi accidentat, ducându ne la hotelul de lângă plajă, eram transfigurat de vederea pădurii luxuriante din jur, de tufele uriaşe de hibiscus roşu din spatele gardurilor, de cocotierii aplecaţi deasupra caselor părăginite. Mi era dor să văd asemenea lucruri în lumina vrăjită a soarelui de dimineaţă şi nu cu vederea slabă de noapte a unui muritor.
Faptul că schimbarea pe care o îndurasem se petrecuse în frigul din Georgetown fusese o pedeapsă, fără îndoială. Şi totuşi, când îmi aminteam ― zăpada minunat de albă, căldura din căsuţa lui Gretchen ― nu mă puteam plânge. Numai că insulele din Caraibe păreau să fie adevărata lume, o lume pentru o viaţă adevărată; şi, ca de fiecare dată când ajungeam în insule, m am minunat că puteau fi atât de frumoase, atât de calde şi atât de sărace.
Puteai vedea sărăcia peste tot ― în casele din lemn, cu pretenţii, construite la întâmplare; la pietonii de pe marginea drumului, la automobilele vechi şi ruginite; lipsea complet orice semn de belşug, ceea ce în ochii unui străin trecea drept o ciudăţenie, dar probabil că pentru localnici însemna o viaţă grea; ei nu adunaseră niciodată destui dolari, încât să poată pleca de acolo, fie măcar şi pentru o zi.
Cerul serii era adânc şi albastru, aşa cum este adesea în această parte a lumii, şi la fel de strălucitor ca la Miami; norii albi desenau aceeaşi panoramă teatrală la marginea din¬spre orizont a mării lucioase. Era fermecător, şi nu era decât o părticică din frumuseţea Caraibelor. Oare de ce mi făceam veacul întotdeauna în altfel de climă?
Hotelul era, de fapt, o casă de oaspeţi prăfuită şi neîngri¬jită, cu pereţi albi de stuc sub un păienjeniş de acoperişuri ruginite. O ştiau numai câţiva englezi, şi era foarte liniştită; avea o aripă întortocheată, cu camere demodate ce dădeau spre nisipul plajei Grand Anse. După ce şi a cerut nenu¬mărate scuze pentru faptul că se defectase aerul condiţionat, proprietarul ne a demonstrat că ventilatorul care se învârtea sâcâitor în tavan avea să ne răcorească întrucâtva. Era aglo¬meraţie şi a trebuit să luăm o singură cameră cu două paturi; mi a venit să râd văzându l pe David uitându se spre cer, ca şi cum ar fi vrut să spună că persecuţiile la care era supus nu aveau să înceteze niciodată! Ferestrele erau acoperite cu obloane din şipci. Mobila era făcută din nuiele albe, iar podeaua era din lespezi vechi de ceramică.
Mie mi se părea încântător, dar asta mai ales din cauza căldurii care mă învăluia şi a junglei care înconjura clădirea cu inevitabilele ei ramuri cu frunze de banan şi a viţei sălbatice. Ah, şi viţa! O regulă pentru o călătorie plăcută ar putea fi: nu te duce niciodată într o parte a lumii unde nu creşte această viţă.
Imediat am început să ne schimbăm hainele. M am dezbrăcat de costumul de tweed şi mi am pus pantaloni subţiri de bumbac şi o cămaşă cumpărată înainte de a pleca din New Orleans, împreună cu pantofi albi de tenis. M am hotărât din nou să l asaltez fizic pe David, care se schimba cu spatele la mine. Apoi am ieşit sub bolta de cocotieri şi am coborât pe plajă.
Noaptea era mai liniştită şi mai plăcută decât orice noapte. Am simţit că mă umple din nou toată dragostea pe care o purtam Caraibelor ― laolaltă cu amintiri dureroase sau binecuvântate. Dar doream cu ardoare să văd noaptea cu ochii dinainte, doream să văd dincolo de întunericul tot mai dens, de umbrele care învăluiau colinele din apropiere. Doream să mă întorc la auzul meu preternatural şi să sur¬prind cântecele îndepărtate ale junglei, să mă mişc cu viteza unui vampir până în adâncul munţilor, descoperind văi secrete şi cascade, aşa cum numai Vampirul Lestat ar fi fost în stare.
Descoperirile m au întristat foarte tare. Pentru prima oară un gând m a izbit în plin: toate visurile mele despre viaţa muritoare fuseseră o minciună. Nu era vorba despre faptul că viaţa n ar fi fost magică; nici că creaţia nu era un miracol; nici faptul că lumea nu era în mod fundamental bună. Dar luasem de bune puterile mele într atât, încât nu mi mai dădusem seama că mă situau pe o poziţie mai avantajoasă, îmi apreciasem darurile greşit. Şi le voiam înapoi.
Da, greşisem, nu i aşa? Viaţa muritoare ar fi trebuit să fi fost destul.
M am uitat în sus la stelele mici şi neînsufleţite şi m am rugat la zeii întunecaţi care nu există, ca să înţeleagă.
M am gândit la Gretchen. Oare ajunsese deja în pădurile tropicale unde toţi bolnavii aşteptau mângâierea mâinii ei? Aş fi vrut să ştiu unde era.
Poate că lucra în dispensarul din junglă, plin de fiole lucioase cu medicamente, sau mergea către satul vecin, ducând minuni în pachetul din spate. M am gândit la fericirea liniştită cu care vorbea când descria misiunea. Mi a revenit în minte căldura îmbrăţişărilor, dulceaţa lor somnoroasă, confortul cămăruţei. Am revăzut ninsoarea de dincolo de ferestre. I am văzut ochii mari, căprui, ţintuindu mă, şi am auzit ritmul rar în care vorbea.
Pe urmă am văzut din nou cerul adânc şi albastru de dea¬supra mea. Am simţit briza învăluindu mă cu blândeţe, de parcă ar fi fost apă; şi m am gândit la David, David care era acum aici, cu mine.
Când el mi a pus mâna pe braţ, plângeam.
O clipă n am reuşit să i disting trăsăturile chipului. Plaja era întunecată, iar sunetul valurilor atât de puternic, încât nimic din mine nu părea să funcţioneze cum trebuie. Apoi mi am dat seama că alături stătea David, bineînţeles. David, îmbrăcat cu o cămaşă răcoroasă de bumbac alb, cu pantalonii şi sandalele ude, reuşind să arate elegant chiar şi în ţinuta aceasta ― David care mă ruga să mă întorc în cameră.
― A venit Jake, a zis, omul nostru din Mexico City. Cred că ar trebui să vii înăuntru.
În cămăruţa sărăcăcioasă ventilatorul se învârtea cu zgo¬mot, iar printre jaluzele pătrundea aer răcoros. Se auzeau palmierii foşnind în timp ce se aplecau şi se ridicau în bătaia brizei. Era un sunet plăcut.
Jake şedea pe unul din paturile înguste şi lăsate ― un individ înalt şi uscăţiv, în şort kaki şi un tricou alb, pufăind dintr un trabuc puturos. Era bronzat şi avea o claie informă de păr blond cenuşiu. Arăta complet relaxat, dar sub această faţadă era atent şi bănuitor, cu buzele strânse într o linie.
Ne am strâns mâinile, şi nu ascundea prea tare faptul că mă măsura de sus până jos. Avea ochi ageri, tainici, nu ca ai lui David, ci mai mici. Numai Dumnezeu ştie ce vedea.
― Ei bine, nu va fi nici o problemă cu pistoalele, a spus cu un evident accent australian. În porturile astea nu sunt detectoare de metale. Am să mă îmbarc pe la ora zece dimineaţa, am să aranjez cufărul şi pistoalele în cabina de pe puntea cinci şi pe urmă ne vom întâlni la Café Centaur, în St. George. David, sper că ştii ce faci aducând arme de foc la bordul lui Queen Elizabeth 2.
― Sigur că ştiu ce fac, a răspuns David foarte politicos, zâmbind şăgalnic. Ce ştii despre omul nostru?
― Ah, da, Jason Hamilton. Şase picioare înălţime, bron¬zat, păr blond, lung, ochi albaştri pătrunzători. Un tip misterios. Foarte britanic, foarte politicos. Circulă tot felul de zvonuri despre identitatea lui adevărată. Dă bacşişuri enorme, doarme ziua şi, după câte se pare, nu se oboseşte să părăsească vasul atunci când este în port. În fiecare dimineaţă, foarte devreme, îi dă însoţitorului de cabină mici pacheţele ca să le expedieze prin poştă, pe urmă dispare pen¬tru întreaga zi. N am reuşit să descopăr la ce adresă trimite pacheţelele, dar e numai o chestiune de timp. Îşi face apariţia în Queens Grill numai pentru o singură masă. Se zvoneşte că e grav bolnav. Nimeni nu ştie însă de ce anume suferă. Pare însăşi imaginea sănătăţii ― ceea ce, evident, sporeşte mis¬terul. Toată lumea este de acord. Un ins bine făcut şi arătos, cu o garderobă uluitoare. Joacă mult la ruletă şi dansează ore în şir. S ar părea că îi plac femeile foarte bătrâne. Dacă n ar fi el însuşi atât de bogat, asta ar fi stârnit suspiciuni. Petrece foarte multă vreme, pur şi simplu, plimbându se pe vas.
― Excelent. Este exact ce voiam să ştim, a spus David. Ai biletele pentru noi?
Omul a arătat spre portofelul de piele de pe măsuţa de toaletă. David s a uitat înăuntru, apoi a dat aprobator din cap.
― Sunt şi morţi pe QE 2?
― Oh, este un aspect interesant. Au fost şase de la ple¬carea din New York până acum, ceea ce e cam neobişnuit. Numai femei foarte bătrâne, aparent toate suferind un stop cardiac. Te interesează?
― Sigur că da, a zis David.
„Băuturica", m am gândit.
― Uită te puţin la armele astea, a spus Jake, să ţi arăt cum se folosesc.
S a întins după o geantă de pânză de pe podea, exact genul de sac în care cineva ar ascunde arme scumpe. A scos de acolo armele ― un revolver mare Smith & Wesson şi un altul negru, automat, nu mai mare decât palma mea.
― Acesta îmi este destul de cunoscut, a spus David, luându l pe cel mare, argintiu, şi ţintind în podea. Nu i nici o problemă. A tras piedica, apoi a pus o la loc. Mă rog să nu fie nevoie să l folosesc. Va face al naibii de mult zgomot.
Mi l a dat şi mie.
― Uite, Lestat, încearcă l. N avem timp să exersăm, desigur. Am vrut unul cu trăgaci sensibil.
― Acum îl ai, a spus Jake, uitându se la mine cu răceală. Aşa că fii atent, te rog.
― Ce lucru barbar, am spus.
Era foarte greu. O bucată de metal distrugătoare. Am învârtit butoiaşul. Şase gloanţe. Miroasea într un fel ciudat.
― Ambele arme sunt calibrul treizeci şi opt, a spus bărbatul, cu o uşoară notă de dispreţ. Sunt în stare să omoare un om. Mi a întins o cutiuţă de carton. Aveţi aici destulă muniţie la dispoziţie pentru indiferent ce aveţi de gând să faceţi pe vapor.
― Nu ţi face griji, Jake, a spus David hotârât. Probabil că lucrurile se vor rezolva fără nici un foc de armă. Îţi mulţu¬mesc că ai fost la fel de eficient ca de obicei. Du te acum să ţi petreci seara pe insulă. Ne vom întâlni la Café Centaur înainte de amiază.
Tipul mi a aruncat o privire bănuitoare, apoi a dat afirma¬tiv din cap. A strâns armele şi cutia cu cartuşe, le a pus înapoi în sacul de pânză, a dat din nou mâna cu noi, apoi a plecat.
Am aşteptat să se închidă uşa în urma lui.
― Cred că nu mă place, am spus. Mă acuză că te amestec într un fel de crimă sordidă.
David a râs scurt.
― Am fost în situaţii mult mai compromiţătoare decât asta, a spus. Dacă mi ar fi păsat ce gândesc detectivii despre noi, ar fi trebuit să ies la pensie de mult. Ce deducem din informaţiile furnizate?
― Ei bine, se hrăneşte pe seama femeilor bătrâne. Probabil că le şi jefuieşte. Şi trimite acasă prin poştă ceea ce fură, în pachete prea mici ca să stârnească bănuieli. Nu vom şti nicio¬dată ce face cu prada mai mare. Probabil că o aruncă în ocean. Cred că foloseşte mai multe adrese. Dar asta nu ne interesează pe noi.
― Corect. Acum încuie uşa. E momentul pentru puţină vrăjitorie. După aceea vom lua o cină bună. Trebuie să te învăţ să ţi ascunzi gândurile. Jake ţi le a citit mult prea uşor. La fel şi eu. Hoţul de Trupuri îţi va simţi prezenţa încă de la două sute de mile în larg.
― Când eram Lestat o făceam ca un act de voinţă, am spus. Dar acum n am nici cea mai mică idee cum.
― La fel. Vom exersa. Până când nu voi mai reuşi să citesc în mintea ta nici o imagine, nici un cuvânt. Pe urmă ne vom ocupa de călătoria în afara trupului.
S a uitat la ceas, ceea ce mi l a adus în minte brusc pe James şi discuţia din bucătărioară.
― Trage zăvorul, a zis David. Nu vreau să se rătăcească nici o cameristă pe aici.
Am făcut întocmai. Apoi m am aşezat pe patul din faţa lui. David abordase o atitudine foarte relaxată, totuşi autori¬tară; îşi suflecase manşetele scrobite ale cămăşii, dând la iveală părul negru de pe braţe. Avea păr asemănător şi pe piept, se vedea prin gulerul deschis al cămăşii. Printre firele negre se amestecau şi câteva albe, aidoma celor care i străluceau ici şi colo în barba rasă. Mi se părea incredibil să aibă şaptezeci şi patru de ani.
― Ah, ţi am recepţionat gândurile, a zis, ridicând uşor din sprâncene. Am înţeles chiar prea mult. Acum ascultă ce am să ţi spun. Trebuie să ţi fixezi în minte că gândurile rămân în tine, că nu eşti dispus să comunici cu alte fiinţe ― nici prin expresia feţei, nici prin limbajul trupului, în nici un fel; că eşti cu adevărat impenetrabil. Dacă ai nevoie, construieşte ţi o imagine a minţii tale sigilate. Trebuie să pară că în spatele frumosului tău chip este un gol. Că până şi ochii ţi s au mişcat întotdeauna neglijent. Perfect. Acum am să încerc să te citesc din nou. Fereşte te.
După trei sferturi de oră învăţasem destul de repede şmecheria, însă nu reuşeam să prind nimic din gândurile lui David, nici chiar atunci când încerca din răsputeri să mi le transmită. În trupul în care eram, pur şi simplu, nu aveam abilitatea psihică de care dădea dovadă el. Dar învăţasem, cel puţin, să mă ascund, asta era foarte important. Trebuia să continuăm să lucrăm toată noaptea.
― Suntem gata să începem cu călătoria în afara trupului.
― O să fie al naibii de greu, am replicat. Nu cred că pot ieşi din acest trup. Cum poţi vedea, pur şi simplu, nu sunt la fel de înzestrat ca şi tine.
― Prostii, a răspuns.
Şi a modificat încet postura dinainte, încrucişându şi gleznele şi lăsându se să alunece puţin în scaun. Dar, indiferent ce făcea, nu şi pierdea nici o clipă atitudinea de profesor, de autoritate, de preot. Era implicită în gesturile mici şi precise şi, mai ales, în voce.
― Întinde te pe pat şi închide ochii. Şi ascultă cuvânt cu cuvânt ceea ce ţi spun.
Am făcut întocmai. M am simţit imediat puţin somnoros. Vocea, deşi moale, i a devenit mai categorică ― în felul vocii unui hipnotizator ― şi mi a comandat să mă relaxez complet şi să vizualizez dublura spirituală a formei mele.
― Trebuie să mă reprezint pe mine cu acest trup?
― Nu. Nu contează. Ceea ce contează este că tu ― mintea, sufletul, eul tău ― eşti legat de forma pe care o vizualizezi, îmaginează ţi că eşti contopit cu trupul tău şi apoi că vrei să te ridici şi să ieşi din el ― că tu vrei să te desprinzi.
David a continuat fără grabă să mi dea instrucţiuni încă vreo jumătate de oră, reluând în felul lui lecţiile pe care le dau preoţii celor iniţiaţi de milenii. Ştiam vechea formulă. Dar, în acelaşi timp, eram conştient şi de vulnerabilitatea mea completă, de straşnicele mele limitări omeneşti, de frica aglutinantă care îmi slăbea voinţa.
După trei sferturi de oră m am cufundat, în sfârşit, în starea de vibraţie plăcută şi indispensabilă care semăna cu momentul de culme al somnului. Trupul meu părea să se fi cufundat întru totul în senzaţia delicioasă de vibraţie, părea să nu mai fie decât asta. Şi chiar în momentul în care mi am dat seama ce se întâmpla şi mă pregăteam să remarc cu voce tare, am simţit brusc că mă desprind şi încep să urc.
Am deschis ochii sau, cel puţin, m am gândit că i deschid. M am văzut plutind deasupra trupului meu; de fapt, nu mai reuşeam deloc să mi văd înfăţişarea de carne. „Ridică te", mi am spus. Şi m am îndreptat imediat către tavan, cu o uşurinţă extraordinară şi cu viteza unui balon cu heliu! Era un fleac să fac o rotaţie completă şi să mă uit în jos, în încăpere.
Trecusem prin elicele ventilatorului! Ventilatorul era acum chiar în mijlocul trupului meu, iar eu nu simţeam nimic. Iar jos, sub mine, dormea învelişul muritor în care mă simţisem atât de mizerabil în toate zilele acestea stranii. Avea ochii şi gura închise.
L am văzut pe David şezând în fotoliul de nuiele, cu glezna dreaptă sprijinită de genunchiul stâng, cu mâinile aşezate relaxat pe coapse şi uitându se la bărbatul adormit. Oare ştia că reuşisem? Nu auzeam nimic din ce spunea. Mi se părea că sunt în cu totul altă sferă decât cele două figuri materiale, deşi mă simţeam în întregime şi cu adevărat eu însumi.
Oh, cât era de plăcut! Era atât de asemănător cu libertatea pe care o încercam când eram vampir, încât aproape că am început iar să plâng. Îmi părea atât de rău pentru fiinţele materiale şi singure de jos. Îmi venea să trec prin tavan şi să ies în noapte.
M am ridicat în continuare, încet, m am înălţat peste acoperişul hotelului, până ce am ajuns să planez pe deasupra nisipului alb.
Dar era de ajuns, nu i aşa? M a cuprins frica, aceeaşi pe care o încercasem şi când mă folosisem mai înainte de şmecheria asta. Ce naiba mă ţinea oare viu în starea în care mă găseam? Aveam nevoie de trupul meu. Am plonjat orbeşte înapoi în carne. M am trezit, plin de furnicături, uitându mă fix la David care privea fix la mine.
― Am făcut o, am spus.
Eram şocat să mă simt iarăşi închis în piele şi oase, să mi văd degetele mişcându se atunci când le comandam să o facă, să mi simt degetele de la picioare înviind în pantofi. Dumnezeule, ce experienţă! Atâţia muritori se străduiseră să o descrie. Şi câţi erau cei care, în ignoranţa lor, nu credeau că un astfel de lucru ar fi cu putinţă.
― Adu ţi aminte să ţi învălui gândurile, a spus David dintr o dată. Indiferent cât ai fi de vesel. Zăvorăşte ţi bine mintea!
― Da, domnule.
― Acum, hai încă o dată.
Pe la miezul nopţii ― vreo două ore mai târziu ― învăţasem să mă desprind şi să mă ridic după cum voiam. Devenise chiar pasionant ― sentimentul că nu am greutate, ascensiunea subită; uşurinţa minunată de a trece prin pereţi şi tavan; şocul brusc al reîntoarcerii. Era o plăcere palpitantă, pură şi strălucitoare, ceva ca un erotism al minţii.
― De ce nu moare omul când face asta, David? Vreau să spun, de ce nu se ridică, pur şi simplu, la cer, părăsind pământul?
― Ai văzut vreo poartă deschisă, Lestat? m a întrebat.
― Nu, am răspuns trist. Am văzut numai lumea aceasta. Atât de limpede, atât de frumoasă. Dar numai lumea aceasta.
― Haide, acum trebuie să înveţi să dai atacul.
― Dar am crezut că ai s o faci tu, David. Că ai să l scuturi şi ai să l scoţi din trupul lui, şi...
― Da, şi să presupunem că el mă zăreşte înainte de a putea s o fac şi mă transformă într o drăguţă de torţă. Ce te faci atunci? Nu, trebuie să înveţi şi tu cum să procedezi.
Era mult mai dificil. Îmi cerea cu totul altceva decât pasivitatea şi relaxarea pe care le folosisem şi dezvoltasem mai devreme. Acum trebuia să mi concentrez toată energia asupra lui David cu scopul mărturisit de a l împinge afară din trupul lui ― un fenomen pe care nu puteam spera să l văd într un sens real ― şi de a intra apoi eu însumi în acel trup. Mi se cerea o concentrare chinuitoare. Cronometrajul era critic. Eforturile repetate mi au produs o stare de nervozitate adâncă şi istovitoare, ca şi cum aş fi încercat să scriu perfect cu mâna stângă, fără să fiu însă stângaci.
Am fost de mai multe ori pe punctul de a izbucni în lacrimi de furie şi neputinţă. Dar David era absolut neîndu¬plecat, trebuia să continuăm până ce aveam să reuşesc. Nu, o înghiţitură de whisky nu mi ar fi fost de nici un folos. Nu, n aveam să mâncâm decât mai târziu. Nu, nu ne puteam între¬rupe ca să ne plimbăm pe plajă sau să ne scăldăm!
Prima dată când am reuşit, am rămas absolut consternat. M am năpustit asupra lui David şi am simţit impactul în acelaşi mod pur mental în care resimţisem libertatea zboru¬lui. Apoi am simţit că sunt înăuntrul lui David şi preţ de o fracţiune de secundă m am văzut pe mine însumi ― cu gura căscată şi privind tâmp ― prin cristalinul înceţoşat al ochilor lui David.
Am simţit o dezorientare şi un tremur, apoi o apăsare invizibilă, ca şi cum cineva mi ar fi pus o mână uriaşă pe piept. Mi am dat seama că se întorsese şi mă împingea afară. Am plutit prin aer, pe urmă m am întors în propriul trup scăldat în sudoare, hohotind isteric de agitaţie nebunească şi de oboseală acută.
― Asta i tot ce ne trebuie, a spus David. Acum ştiu că l putem da afară. Hai, încă o dată! O vom face şi de douăzeci de ori, dacă i nevoie, până când vom şti că ne iese fără greş.
La cel de al cincilea asalt reuşit am rămas în trupul lui vreme de treizeci de secunde bune, absolut fascinat de senzaţiile diferite pe care le resimţeam ― membrele uşoare, vederea slabă, sunetul particular al vocii mele ieşind din gura lui. M am uitat în jos la palme ― slabe, brăzdate de vase de sânge, cu dosul degetelor acoperit de păr negru ― şi erau palmele mele! Ce greu îmi era să le controlez! Una din ele tremura pronunţat într un fel pe care înainte nu l obser¬vasem.
A urmat din nou zgâlţâitura, şi am zburat în sus, apoi am plonjat înapoi, în trupul de douăzeci şi şase de ani.
O făcusem deja de vreo douăsprezece ori până ce fostul sclav al unui preot Candomble a zis că era momentul să se împotrivească de a binelea atacului meu.
― Trebuie să vii spre mine cu şi mai multă hotărâre. Scopul tău este să pretinzi trupul! Şi te aştepţi să aibă loc o luptă. Ne am luptat vreme de o oră. Abia când am fost în stare să îl scutur şi să l ţin afară în spaţiu vreme de zece secunde a declarat că e de ajuns. Ceea ce ţi a spus despre celule este adevărat. Te vor recunoaşte. Te vor primi şi vor încerca să te reţină. Orice adult ştie cum să se folosească de trupul lui mult mai bine decât intrusul. Şi, bineînţeles, tu ştii cum să ţi foloseşti înzestrările preternaturale în feluri la care el nici măcar nu visează. Cred că o să reuşim. De fapt, acum sunt sigur că o să reuşim.
― Mai spune mi ceva, am întrebat. Înainte să ne oprim, n ai vrea să mă scoţi afară din trupul acesta şi să intri în el? Vreau să zic, doar ca să vezi cum e.
― Nu, a răspuns el încet. Nu vreau.
― Nu eşti curios? Nu vrei să ştii...
Vedeam că i pun răbdarea la încercare.
― Uite, adevărul este că nu avem timp pentru o asemenea experienţă. Şi poate că nici nu vreau să ştiu. Pot să mi amintesc propria tinereţe destul de bine. Chiar prea bine. Iar acum nu ne ţinem de jocuri. Acum, eşti în stare să dai atacul. Doar asta contează. S a uitat la ceas. E aproape trei. Vom mânca şi pe urmă vom dormi. Avem în faţă o zi întreagă ca să explorăm nava şi să ne verificăm planurile. Trebuie să fim odihniţi şi pe deplin stăpâni pe facultăţile noastre. Haide, să vedem ce putem găsi de mâncare şi de băut.
Am ieşit şi am ţinut poteca până ce am ajuns la o bucătărioară ― o încăpere nostimă, igrasioasă şi cam dezor¬donată. Proprietarul, amabil, ne lăsase, în frigiderul ruginit şi gălăgios, două farfurii cu mâncare şi o sticlă de vin alb. Ne am aşezat la masă şi am început să înfulecăm fiecare bob de orez, fiecare bucăţică de cartof şi de carne condimentată, fără să ne pese deloc că erau reci.
― Poţi să mi citeşti gândurile? am întrebat după ce băusem două pahare de vin.
― Câtuşi de puţin, ai învăţat şmecheria.
― Dar cum am să fac în timp ce dorm? Queen Elizabeth 2 nu poate fi acum la mai mult de o sută de mile. Va acosta în două ore.
― La fel cum faci şi când eşti treaz. Te închizi. Îţi fereci mintea. Vezi tu, nimeni nu i niciodată absolut adormit. Nici măcar dacă e în comă. Voinţa lucrează în continuare. Despre ea este vorba.
M am uitat la el. Era clar că i obosit, şi totuşi nu arăta tras la faţă sau slăbit în vreun fel. Părul negru şi bogat contribuia, fără îndoială, la impresia de vigoare, iar în ochii mari şi negri avea aceeaşi lumină intensă dintotdeauna.
Am terminat repede de mâncat şi am aruncat resturile la gunoi, apoi am ieşit pe plajă, fără să mă ostenesc să spun ce aveam de gând. Ştiam că ar fi replicat că acum trebuia să ne odihnim şi nu voiam să nu stau în această ultimă noapte sub stele, ca un om.
Am coborât până la marginea apei, mi am scos hainele de bumbac şi am intrat în valuri. Apa era rece, dar plăcută. Am întins braţele şi am început să înot. Nu era uşor, bineînţeles. Dar nu era nici prea greu, o dată ce am reuşit să mă resemnez că oamenii aşa fac ― lovitură după lovitură împotriva forţei apei, lăsând o pe ea să susţină trupul voluminos, aşa cum părea dispusă.
Am înotat destul de departe, apoi m am întors pe spate şi m am uitat la cer. Încă era plin de nori albi şi flocoşi. M a invadat pacea, în ciuda răcelii pe care o simţeam pe piele, a întunericului din jur şi a sentimentului straniu de vulnerabili¬tate. Simţeam că pluteam pe o mare neagră şi perfidă. Simţeam numai fericire la gândul că mă voi întoarce în vechiul meu trup şi ştiam că aventura mea omenească eşuase.
Nu fusesem eroul din propriile mele vise. Descoperisem că viaţa unui om este prea grea.
M am întors înot la mal şi pe plajă. Am luat hainele de jos, le am scuturat de nisip şi le am aruncat pe umăr, apoi m am dus spre cămăruţa noastră.
Era aprinsă numai lampa de pe masa de toaletă. David şedea pe patul de lângă uşă, îmbrăcat numai într o bluză lungă de pijama, şi fuma un trabuc din acelea subţiri. Îmi plăcea cum miroase, neclar şi dulce.
Arăta la fel de demn ca de obicei, cu braţele încrucişate, cu ochii plini de curiozitate, urmărindu mă cum luam un prosop din baie şi îmi ştergeam părul şi pielea.
― Tocmai am vorbit la Londra, a spus.
― Ce e nou?
Mi am şters faţa, apoi am aruncat prosopul pe spătarul unui scaun. Acum, că mă uscasem, simţeam aerul plăcut pe piele.
― Jaf pe colinele de lângă Caracas. Foarte asemănător cu crimele din Curaçao. O vilă mare, plină de obiecte de valoare, bijuterii, tablouri. Multe au fost făcute zob; au fost furate numai obiecte mici şi uşor de transportat; au murit trei oameni. Ar trebui să fim recunoscători lipsei de imaginaţie şi ambiţiilor mărunte ale acestui ins care ne oferă atât de curând ocazia să l oprim. În timp, ar fi reuşit să stăpânească mai bine monstruoasele posibilităţi pe care le are. Acum este doar un prost ce acţionează previzibil.
― Îşi foloseşte oare vreo fiinţă toate înzestrările? am întrebat. Poate că numai câteva genii îşi cunosc cu adevărat limitele. Ceilalţi nu facem altceva decât să ne plângem.
― Nu ştiu, a spus el şi un zâmbet trist i a trecut repede pe chip. A clătinat din cap şi s a uitat în altă parte. După ce se va termina totul, să mi spui din nou cum a fost. Cum de ai putut fi în trupul acesta superb şi tânăr şi să urăşti lumea atât de mult.
― Am să ţi spun, dar n ai să înţelegi niciodată. Eşti de partea greşită a zidului de sticlă. Numai un mort ştie cât de teribil este să fii viu.
Am scos din valijoară un tricou larg de bumbac, dar nu l am îmbrăcat. M am aşezat lângă el pe pat. M am aplecat şi l am sărutat uşor pe faţă, aşa cum făcusem şi la New Orleans; îmi plăcea senzaţia pe care mi o dădea barba lui aspră, la fel cum îmi plăceau aceste lucruri pe vremea când eram cu adevărat Lestat şi aş fi vrut să mă umplu curând de sângele puternic şi bărbătesc.
M am lipit de el, dar m a apucat brusc de mână şi m a împins încetişor.
― De ce, David? l am întrebat.
Nu a răspuns. A ridicat mâna dreapta şi mi a dat la o parte părul din ochi.
― Nu ştiu, a şoptit. Nu pot. Pur şi simplu, nu pot.
S a ridicat cu eleganţă şi a ieşit în noapte.
Eram prea furios din cauza dorinţei respinse ca să fac ceva pe moment. Apoi l am urmat afară. Coborâse pe nisip şi stătea acolo singur, cum mai făcuse şi altădată.
M am dus în spatele lui.
― Spune mi, te rog, de ce nu?
― Nu ştiu, a zis iar. Ştiu numai că nu pot. Vreau, crede mă. Dar nu pot. Trecutul... este atât de aproape de mine. A oftat prelung şi a rămas o vreme tăcut. Pe urmă a continuat: îmi amintesc atât de bine zilele acelea. E ca şi cum aş fi din nou în India sau la Rio. Ah, da, la Rio. E ca şi cum aş fi din nou tânărul care am fost.
Ştiam că eu eram de vină. O ştiam şi era inutil să îndrug scuze. Şi mai simţeam ceva. Eram o fiinţă rea chiar şi în acest trup. David simţea răutatea. Simţea lăcomia puternică de vampir. Era o răutate veche, mare şi teribilă. Gretchen nu şi dăduse seama de ea. O amăgisem graţie trupului cald şi zâmbitor. David vedea însă, când se uita la mine, acelaşi demon blond cu ochi albaştri pe care l cunoştea atât de bine.
N am spus nimic. M am uitat numai peste întinderea mării. Dă mi înapoi trupul, am gândit. Lasă mă să fiu diavolul acela. Scapă mă din acest tărâm mizerabil al dorinţei şi al slăbiciunii. Du mă înapoi în cerurile întunecate cărora le aparţin. Mi se părea dintr o dată că mă simţeam la fel de singur şi de mizerabil ca înaintea încercării, ca înainte de micul sejur petrecut într o carne şi mai vulnerabilă. Da, te rog, lasă mă să mă desprind din nou de ea. Lasă mă să fiu un privitor. Cum putusem să fiu atât de prost?
L am auzit pe David spunându mi ceva, dar n am recepţionat cuvintele. M am uitat încet în sus, smulgându mă din gânduri, şi am văzut că se întorsese către mine; mi am dat seama că mâna i se odihnea uşoară pe gâtul meu. Am vrut să spun ceva furios ― Ia ţi mâna, nu mă chinui ― dar n am scos o vorbă.
― Nu, nu eşti rău, nu i asta, a şoptit. Eu sunt de vină, nu înţelegi? E frica mea! Nici nu ştii cât a însemnat pentru mine această aventură! Să ajung din nou în partea aceasta a lumii ― şi încă împreună cu tine! Te iubesc. Te iubesc cu disperare, nebuneşte, iubesc sufletul dinăuntrul tău, tu nu ţi dai seama că nu e rău. Nu e lacom. E numai imens. E chiar mai mult decât acest trup tânăr, pentru că e sufletul tău, pătimaş, îndărătnic, în afara timpului, sufletul adevăratului Lestat. Nu pot să i cedez. Nu pot... s o fac. M aş pierde pe mine pentru totdeauna dacă aş face o, la fel de sigur ca şi cum... ca şi cum...
S a oprit, prea zguduit ca să poată continua. Nu mi plăcea suferinţa din vocea lui, tremurul slab care i contrazicea fer¬mitatea obişnuită. Cum aş putea să mi o iert vreodată? Am stat liniştit, uitându mă pe lângă el în noapte. Nu se auzeau decât valurile spărgându se şi foşnetul palmierilor. Cât de imens era cerul. Cât erau de minunate, de adânci şi de calme aceste ore dinaintea zorilor.
Am văzut chipul lui Gretchen. I am auzit vocea.
A fost un moment azi dimineaţă când m am gândit că aş putea să renunţ la tot ― numai ca să fiu cu tine... Am simţit că mă soarbe cu totul, aşa cum se întâmpla înainte cu muzica. Şi dacă ai spune chiar şi acum „Vino cu mine", s ar putea să o fac... Rostul castităţii este să te ferească să te îndrăgosteşti... M aş putea îndrăgosti de tine. O ştiu.
Dincolo de această imagine arzătoare, slabă sau certă, am văzut faţa lui Louis şi am auzit vorbe pe care le spusese şi pe care voiam să le uit.
Unde era David? Să mă scoată din amintiri! Nu le voiam. M am uitat din nou în sus şi l am văzut ― demn ca de obicei, rezervat, imperturbabil. Dar şi plin de suferinţă.
― Iartă mă, a şoptit el. Vocea îi şovăia, ca şi cum s ar fi străduit să păstreze faţada elegantă şi frumoasă. Când ai băut din sângele lui Magnus, ai sorbit, de fapt, din fântâna tinereţii. N ai să ştii niciodată ce înseamnă să fii bătrân, aşa ca mine. Dumnezeu mi e martor, detest cuvântul, dar e adevărat. Sunt bătrân.
― Înţeleg, am spus. Nu ţi face griji. M am aplecat înainte şi l am sărutat din nou. Am să te las în pace. Haide, trebuie să dormim. Îţi promit. Am să te las în pace.

21

― DOAMNE, David, ia te uită!
Tocmai coborâsem din taxi pe cheiul aglomerat. Vasul uriaş albastru şi alb, Queen Elizabeth 2, era mult prea mare ca să poată intra în micul port. Ancorase la o milă sau două mai departe ― nu reuşeam să evaluez exact distanţa ― şi părea enorm într un fel monstruos, ca un vapor de coşmar îngheţat în golful nemişcat. Rândurile nenumărate de ferestre te aver¬tizau însă că nu i vorba despre nava vreunui uriaş.
Colinele înverzite şi ţărmurile şerpuite ale insuliţei pitoreşti se întindeau spre ea, de parcă ar fi încercat degeaba s o micşoreze şi s o aducă mai aproape.
Simţeam o tresărire de emoţie când mă uitam la ea. Nu mai fusesem niciodată la bordul unei nave moderne. Avea să fie nostim.
O şalupă mică de lemn, cu numele scris în relief, îşi croia drum către docul de beton, îngreuiată în mod evident de încărcătura de pasageri
― Uite l pe Jake la prova şalupei, a zis David. Haide să intrăm în cafenea.
Am mers încet prin soarele fierbinte, simţindu ne bine în cămăşile cu mâneci scurte şi în pantalonii de doc ― o pereche de turişti ― am trecut pe lângă vânzătorii bronzaţi care ne îmbiau să cumpărăm scoici, păpuşi de cârpă, tobe de tinichea şi alte suveniruri. Ce drăguţă părea insula! Colinele împă¬durite erau împânzite de locuinţe mici, iar construcţiile mai solide ale oraşului St. George erau adunate laolaltă pe faleza înaltă din partea stângă a portului. Întreaga perspectivă avea culoarea unei coaste italiene, cu pereţi roşii pătaţi şi întunecaţi, cu acoperişuri din tablă ondulată de zinc, ruginită, arătând în lumina soarelui de parcă ar fi fost de ţiglă. Părea un loc îmbietor ― pentru altă dată.
Cafeneaua era liniştită şi adăpostea numai câteva mese vopsite şi scaune cu spătar. David a cerut bere rece. Jake a apărut după câteva minute ― îmbrăcat cu acelaşi şort kaki şi acelaşi tricou alb ― şi s a aşezat grijuliu pe un scaun de unde putea supraveghea intrarea. Lumea de afară părea făcută din apă lucioasă. Berea avea gust de malţ şi era destul de bună.
― Gata, am făcut isprava, a spus Jake cu voce scăzută şi cu chipul ţeapăn şi preocupat, de parcă nu ar fi stat de vorbă cu noi, ci ar fi fost cufundat în gânduri. A luat o înghiţitură din sticla cu bere neagră, apoi i a întins peste masă lui David nişte chei. Sunt la bord mai mult de o mie de pasageri, a adăugat. Nimeni nu va băga de seamă că domnul Eric Sampson nu s a întors. E o cabină mică în burta vaporului, aşa cum aţi cerut, chiar lângă coridor, puntea cinci.
― Excelent. Şi ai făcut rost de două rânduri de chei. Foarte bine.
― Cufărul este deschis şi jumătate din conţinut împrăştiat pe pat. Pistoalele sunt în două cărţi din cufăr. Le am scobit eu însumi. Uite şi zăvoarele. Trebuie să fiţi în stare să l fixaţi pe cel mare pe uşă chiar voi, dar nu cred că echipajului o să i pese prea mult dacă o să dea cu ochii de el. Vă doresc din nou succes. Oh, aţi aflat despre jaful de azi dimineaţă? S ar părea că bântuie un vampir în Grenada. Poate că ar trebui să te gândeşti să rămâi aici, David. Pare să fie o treabă pentru tine.
― Azi dimineaţă?
― La ora trei. Chiar acolo, pe faleză. O casă mare, a unei austriece bogate. Au murit cu toţii. O harababură întreagă. Toată insula vorbeşte numai despre asta. Gata, am plecat.
David a căpătat glas numai după ce Jake ne a lăsat sin¬guri.
― Nu i a bună, Lestat. Azi dimineaţă la trei noi eram pe plajă. Dacă ne a simţit prezenţa câtuşi de puţin, s ar putea să nu l mai găsim pe vas. Sau va fi pregătit să ne întâmpine la apusul soarelui.
― Era mult prea ocupat azi dimineaţâ, David. Şi pe urmă, dacă ne ar fi simţit, ar fi dat foc cămăruţei noastre. Numai dacă nu cumva nu poate, dar asta n avem cum să ştim. Hai să ne îmbarcăm odată. Am obosit să mai aştept. Uite, începe să plouă.
Ne am luat bagajul, inclusiv valiza diformă pe care o adusese David de la New Orleans, şi ne am grăbit spre şalupă. O mulţime de bătrâni şubrezi păreau că apar de peste tot ― din taxiuri, din atelierele dimprejur, din magazine ― acum, că începuse să plouă de a binelea. Ne a trebuit câteva minute să ajungem în bărcuţa mişcătoare din lemn şi să ne aşezăm pe bancheta de plastic.
De îndată ce şi a îndreptat prova către Queen Elizabeth 2, m am simţit cuprins de o agitaţie ameţitoare ― era nostim să călătoreşti cu o astfel de bărcuţă pe marea caldă. Mi a plăcut mişcarea când am prins viteză.
David era destul de tensionat. Şi a deschis paşaportul, a citit pentru a douăzeci şi şaptea oară ce scria acolo, apoi l a pus la loc. Ne căpătasem noile identităţi dimineaţă, dar speram să nu fie nevoie să intrăm în detalii.
Dacă ar fi fost nevoie, doctorul Stoker era pensionar şi îşi petrecea vacanţa în Caraibe, foarte preocupat de sănătatea iubitului său prieten Jason Hamilton, cel care ocupa aparta¬mentul Queen Victoria. Urma să i spună stevardului de pe puntea de semnalizare că era nerăbdător să l vadă pe domnul Hamilton, avertizându l însă să nu i vorbească acestuia despre îngrijorarea lui.
Eu nu eram decât un amic întâlnit cu o noapte înainte la casa de oaspeţi, de care se apropiase pentru că urma să călătorim împreună pe Queen Elizabeth 2. Între noi nu tre¬buia să existe legături prea strânse, căci, o dată făcut schim¬bul, James avea să se afle în acest trup, iar David putea să fie nevoit să l oprească în vreun fel, dacă nu putea fi stâpânit.
Aveam pregătite mai multe răspunsuri, pentru eventuali¬tatea că cineva ne ar fi întrebat mai mult. Dar, în general, nu credeam că planul nostru ne ar putea pune într o asemenea situaţie.
Şalupa a ajuns, în cele din urmă, la vas şi a tras lângă o deschizătură largă practicată chiar în mijlocul uriaşei carene albastre. Cât de absurd de enorm părea vasul văzut din acest unghi! Pur şi simplu, îmi tăia răsuflarea.
Abia am băgat de seamă când am prezentat biletele mem¬brilor de echipaj. Bagajul avea să ne fie adus. Am primit câteva indicaţii sumare cum să ajungem pe puntea de sem¬nalizare, apoi am rătăcit pe un coridor interminabil, cu tavan¬ul foarte jos şi uşi nenumărate pe fiecare latură. După mai multe minute ne am dat seama că ne pierduserăm cu totul.
Am continuat să mergem până când am dat într un spaţiu deschis, mare, cu duşumeaua situată mai jos şi cu un pian alb, potrivit de parcă ar fi fost gata pentru concert, totul în burta fără ferestre a vasului!
― Este salonul din mijlocul navei, a spus David, arătând spre o diagramă colorată, înrămată şi agăţată pe perete. Acum ştiu unde suntem. Vino după mine.
― Ce absurd arată totul, am spus, fixând covorul în culori strălucitoare, apoi cromul şi plasticul de peste tot. Cât de sin¬tetic şi de hidos.
― Sst, englezii sunt foarte mândri de vasul acesta, ai să jigneşti pe cineva. Nu mai au voie să folosească lemnul din cauza protecţiei contra incendiilor. S a oprit în faţa unui lift şi a apăsat pe buton. O să ne ducă pe puntea bărcilor. N a zis tipul acela că acolo dăm de restaurantul Queens Grill?
― Habar n am, am răspuns. Mă simţeam ca un zombie plimbându mă prin lift. E de neimaginat!
― Lestat, transatlantice din acestea uriaşe există de la începutul secolului. Tu ai trăit în trecut.
Puntea bărcilor a dat la iveală un întreg şir de minuni. Vasul adăpostea un teatru mare şi un întreg mezanin de magazine elegante. Dedesubtul acestora se găsea un ring de dans, cu o estradă mică şi o zonă largă cu măsuţe pentru cocteiluri, şi scaune joase, confortabile, din piele. Cât timp nava era în port, magazinele erau închise, dar era destul de uşor să vezi ce i înăuntru prin grilajele uşoare cu care erau zăvorâte. Haine scumpe, bijuterii de lux, porţelanuri, smochinguri negre şi cămăşi scrobite, articole diverse şi daruri ocazionale, expuse toate în firide înguste.
Pasagerii se plimbau încolo şi încoace peste tot ― cei mai mulţi bărbaţi şi femei în vârstă, îmbrăcaţi în haine sumare de plajă, mulţi dintre ei adunaţi în salonul liniştit şi luminat de soare de dedesubt.
― Haide, camerele, a spus David, împingându mă mai departe.
Părea că apartamentele de lux către care ne îndrep¬tam erau cumva separate de corpul vasului. Trebuia să ne strecurăm prin restaurantul Queens Grill, printr un bar îngust şi plăcut, rezervat numai pasagerilor de pe puntea superioară, apoi să dăm de un lift mai mult sau mai puţin tainic care să ne ducă în camerele noastre. Barul avea ferestre foarte mari, dezvăluind minunata apă albastră şi cerul senin de deasupra.
În timpul traversărilor transatlantice, aici era în întregime domeniul clasei întâi. În Caraibe însă îi lipsea această desti¬naţie precisă, chiar dacă salonul şi restaurantul îşi ferecau uşile pentru restul lumii plutitoare.
Am pătruns până la urmă pe puntea cea mai de sus a vasului, apoi pe un coridor decorat mai nostim decât cele de dedesubt. Lămpile de plastic şi învelitorile frumoase ale uşilor aminteau de stilul art deco. Lumina era mai generoasă şi mai plăcută. Un stevard prietenos ― un domn de vreo şaizeci de ani ― şi a făcut apariţia dintr o cambuză ascunsă de o draperie şi ne a îndrumat către apartamentele noastre de la capătul îndepărtat al holului.
― Dar apartamentul Queen Victoria unde este? a întrebat David.
Stevardul a răspuns repede, cu un accent la fel de englezesc, că apartamentul Victoria era doar două cabine mai încolo. Ne a arătat uşa cu mâna.
Am simţit că părul mi se ridică pe ceafă. Ştiam, ştiam cu certitudine că tâlharul era înăuntru. Nu trebuia să mi spună nimeni. De ce s ar fi ostenit să caute o ascunzătoare mai sofisticată? Aveam să găsim un cufăr aşezat lângă perete. Îmi dădeam seama vag că David îşi folosea poziţia şi îşi exercita tot farmecul asupra stevardului, explicându i că era medic şi că ar fi vrut să l vadă cât mai repede pe dragul lui prieten Jason Hamilton. Numai că nu voia să l alarmeze pe domnul Hamilton.
Sigur că nu, a spus binevoitor stevardul, adăugând de bunăvoie că domnul Hamilton dormea în cursul zilei. Chiar aşa, acum dormea. De clanţa uşii lui atârna inscripţia „Nu deranjaţi". Dar haide, nu voiam să ne instalăm în camerele noastre? Bagajul ajunsese mai demult.
Cabinele noastre m au surprins. Le am văzut pe amândouă când au fost deschise uşile, înainte să mă retrag într a mea.
Am văzut din nou numai materiale sintetice, arătând tare a plastic şi lipsite întru totul de căldura lemnului. Dar încăperile erau destul de mari şi evident luxoase; o uşă de legătură dintre ele le transforma într un singur apartament, mai spaţios. Uşa era acum închisă.
Încăperile erau mobilate identic, cu câteva mici diferenţe de culoare, şi arătau mai degrabă a camere de hotel, paturi duble cu cuverturi pastelate şi mese de toaletă înguste, încas¬trate în peretele tapetat cu oglinzi. Mai era obişnuitul televi¬zor uriaş, un frigider inteligent camuflat şi chiar o zonă „de zi", cu o canapea micuţă şi plină de gust, o măsuţă de cafea şi un scaun tapiţat. Cel mai mult m au surprins însă veran¬dele. Un perete de sticlă cu uşi glisante se deschidea către nişte terase private, destul de mari cât să adăpostească o masă şi câteva scaune. Ce voluptate era să poţi ieşi afară, să stai lângă balustradă şi să te uiţi la minunata insulă şi la gol¬ful strălucitor. Asta însemna că şi apartamentul Queen Victoria trebuia să aibă o verandă, prin care soarele dimineţii probabil că pătrundea absolut orbitor!
Mi a venit să râd, amintindu mi vechile noastre nave din secolul al nouăsprezecelea, cu hublourile lor meschine. Chiar dacă îmi displăceau culorile palide, moarte, ale decorului şi totala absenţă a oricărui material natural, înce¬pusem să înţeleg de ce James rămăsese fascinat de acest mic tărâm foarte special.
În acelaşi timp, îl puteam auzi clar pe David vorbind din¬colo cu stevardul, accentul lor englezesc sacadat părând să devină tot mai puternic în replică de la unul la celălalt, iar conversaţia atât de rapidă, încât nu reuşeam să urmăresc în întregime ceea ce şi spuneau.
Totul părea să se învârtă în jurul sărmanului suferind, domnul Hamilton, şi a faptului că doctorul Stoker era dornic să se strecoare şi să se uite la el în timp ce dormea; stevardului îi era teribil de frică să permită aşa ceva. De fapt, doctorul Stoker urmărea să obţină şi să păstreze o cheie de rezervă a apartamentului, în aşa fel încât să şi poată supraveghea pacientul la nevoie...
Treptat, în timp ce mi despachetam bagajul, mi am dat seama că întreaga conversaţie, cu toate ocolurile ei plictisi¬toare, se învârtea, de fapt, în jurul bacşişului. Până la urmă, David a spus în cel mai curtenitor şi grijuliu mod că înţelegea stânjeneala celuilalt şi, iată, voia să i ofere o masă pe cheltuiala lui prima dată când ieşea în port. Iar dacă lucrurile vor merge rău şi domnul Hamilton se va supăra, David va lua asupra lui întreaga vină. Va spune că a luat el însuşi cheia din cambuză. Stevardul n avea să fie implicat deloc.
Părea că bătălia fusese câştigată. David pusese la bătaie puterea lui de convingere aproape hipnotică. Au urmat câteva prostii politicoase şi foarte convingătoare despre cât era de bolnav domnul Hamilton, cum fusese doctorul Stoker trimis de familie ca să aibă grijă de el şi cât era de important pentru doctor să se uite la pielea bolnavului. Fără îndoială că stevardul îi ghicise suferinţa. În cele din urmă a mărturisit că ceilalţi erau la masă şi că era singur pe puntea de sem¬nalizare acum; da, va întoarce spatele, dacă doctorul Stoker era absolut sigur că...
― Dragul meu, îmi asum întreaga responsabilitate. Uite, te rog să accepţi, în contul deranjului. Cinează undeva, într un loc drăguţ... nu, nu, nu protesta! Şi acum, lasă lucrurile în seama mea.
Peste câteva secunde, coridorul îngust şi luminos era gol. Zâmbind triumfător, David mi a făcut semn să merg la el. Avea cheia de la apartamentul Queen Victoria. Ne am apropiat şi am potrivit o în încuietoare.
Apartamentul era imens; se întindea pe două niveluri, despărţite între ele de patru sau cinci trepte mochetate. Patul era în partea de jos ― răvăşit, cu perne aşezate sub cuverturi ca să lase impresia că cineva dormea buştean acolo, cu păturile trase peste cap.
Nivelul superior adăpostea spaţiul de zi şi uşile către verandă, peste care fuseseră trase draperii groase, nelăsând să pătrundă nici urmă de lumină. Ne am strecurat în aparta¬ment, am aprins plafoniera şi am închis uşa.
Pernele îngrămădite pe pat ar fi înşelat pe oricine se uita din hol, dar la o inspecţie mai amănunţită nu se dovedeau deloc o şmecherie. Era doar un pat în dezordine.
Dar unde era diavolul? Unde era cufărul?
― Ah, uite, am şoptit. Pe partea cealaltă a patului.
Era acoperit aproape în întregime cu o husă decorativă şi îl luasem drept un fel de masă. Acum vedeam cutia mare şi neagră de metal, garnisită cu alamă, foarte lucioasă şi destul de încăpătoare cât să poată adăposti un om zăcând pe o parte, cu genunchii strânşi. Cuvertura groasă din material decorativ era, fără îndoială, lipită de capac cu un adeziv. Folosisem şi eu acelaşi truc adesea, în secolul trecut.
Totul în jur era imaculat, deşi dulapurile literalmente pocneau, ticsite de haine luxoase. O inspecţie rapidă a dovedit că sertarele mesei de toaletă nu adăposteau docu¬mente importante. Era evident că purta hârtiile de care avea nevoie asupra sa, iar el era acum ascuns în cufăr. Nu erau bijuterii sau aur ascunse în încăpere, cel puţin după cât ne puteam da seama. Am găsit, în schimb, teancul de plicuri gata timbrate pe care tâlharul le folosea ca să se debaraseze de comorile furate; era destul de gros!
― Cinci căsuţe poştale, am spus, uitându mă printre plicuri.
David a notat numerele în carneţelul lui cu coperţi de piele; apoi l a pus din nou în buzunar şi s a uitat la cufăr.
I am şoptit să fie atent. Ticălosul putea simţi pericolul chiar şi în somn. Nici să nu se gândească să atingă încuietoarea!
David a încuviinţat din cap. A îngenuncheat în tăcere lângă cufăr şi şi a lipit uşor urechea de capac; apoi s a tras brusc înapoi şi l a fixat cu o expresie aprigă şi agitată.
― E înăuntru, a spus, cu ochii încă aţintiţi pe cufăr.
― Ce ai auzit?
― Cum îi bate inima. Du te să asculţi şi tu dacă vrei. E inima ta.
― Vreau să l văd, am zis. Stai acolo, mai departe.
― Nu cred că ar trebui să faci asta.
― Dar vreau s o fac. În plus, trebuie să evaluez încuietoarea, pentru orice eventualitate.
M am apropiat şi mi am dat seama că zăvorul nu era tras. Fie că nu putea s o facă telepatic, fie nici nu încercase. Stând pe o parte, am întins mâna dreaptă şi am apucat de marginea de alamă a capacului, apoi am împins o către perete.
Capacul a lovit lambriul cu un zgomot surd şi a rămas deschis. Mi am dat seama că priveam la o grămadă de mate¬rial negru, căzând în falduri şi acoperind în întregime conţinutul. Dedesubt nu se mişca nimic.
Nici o mână puternică şi albă nu s a întins brusc să mă apuce de gât!
Stând cât de departe puteam, am înşfăcat învelişul şi l am tras în lături, într o scânteiere neagră de mătase. Inima mea de muritor bătea să mi spargă pieptul şi aproape că am căzut, încercând să mă îndepărtez câţiva paşi de cufăr. Trupul care zăcea înăuntru, destul de vizibil, cu genunchii la piept, aşa cum îmi imaginasem, şi cu braţele încrucişate deasupra lor – nu s a mişcat.
Faţa arsă de soare era la fel de liniştită ca aceea a unui manechin; ţinea ochii închişi, iar profilul binecunoscut se decupa pe căptuşeala lugubră de mătase albă de dedesubt. Profilul meu. Ochii mei. Trupul meu îmbrăcat în haine negre de seară ― negru de vampir, dacă vreţi ― cu plastron ţeapăn şi cravată neagră, lucioasă la gât. Părul meu, liber şi bogat, şi auriu în lumina neclară.
Trupul meu!
Iar eu şedeam acolo, în tremurătorul meu înveliş muritor, cu bucata de mătase neagră spânzurându mi în mână ca o capă de matador.
― Grăbeşte te! a şoptit David.
În timp ce silabele se desprindeau de pe buzele lui, am văzut braţul dinăuntrul cufărului cum începe să se mişte. Cotul vibra. Mâna se îndepărta de genunchiul pe care l înconjurase. Am aruncat repede materialul înapoi peste trup, urmărindu l cum se desface în acelaşi înveliş fără formă de mai înainte. Am tras iute capacul de lângă perete cu degetele de la mâna stângă, închizându l cu un zgomot surd.
Slavă Domnului, cuvertura exterioară nu s a prins în capac, ci a căzut aşa cum fusese, acoperind încuietoarea nefolosită. M am tras înapoi de lângă cufăr, aproape bolnav de frică şi stupoare, simţind pe braţ apăsarea liniştitoare a mâinii lui David.
Am rămas împreună tăcuţi, până când am fost siguri că trupul preternatural se odihnea din nou.
Am reuşit într un târziu să mă adun îndeajuns şi să mă uit în jur ceva mai liniştit. Tremuram încă şi eram teribil de agi¬tat din pricina celor ce mă aşteptau.
În ciuda materialelor sintetice cu care erau capitonate, încăperile erau peste măsură de somptuoase. Reprezentau genul de lux şi de privilegiu la care cei mai mulţi dintre oameni nu pot ajunge niciodată. Cât trebuie să l fi delectat pe James! Ah, şi toate hainele acelea elegante de seară! Jachete din catifea neagră laolaltă cu unele ceva mai obişnuite, ba chiar îşi permisese şi o mantie de operă. Pe podeaua şifonierului se înşirau o sumedenie de pantofi lucioşi, iar în bar un belşug de băuturi scumpe.
Oare ademenea aici femeile pentru un cocteil şi pe urmă îşi lua duşca lui de sânge?
M am uitat la peretele de sticlă, vizibil datorită dungilor de lumină de deasupra şi de la capetele draperiilor. Mi am dat seama abia atunci că încăperea era îndreptată spre sud est.
David m a scuturat de braţ. Nu era mai sigur să plecăm?
Am părăsit imediat puntea de semnalizare, fără să ne mai întâlnim cu stevardul. Cheia era în buzunarul interior al hainei lui David.
Ne am dus apoi pe puntea a cincea ― ultima punte pe care erau cabine, dar nu şi ultima de pe vas ― şi am descoperit salonaşul inexistentului domn Eric Sampson, unde un alt cufăr aştepta să fie ocupat de trupul de sus, de îndată ce acesta mi ar fi aparţinut din nou.
O cămăruţă mică, fără ferestre. Avea zăvorul obişnuit. Dar ce se întâmplase cu celelalte încuietori, pe care Jake le adusese aici la cererea noastră?
Erau mult prea incomode. Mi am dat seama însă că uşa devenea de netrecut, dacă trăgeam cufărul lângă ea. Ar fi ţinut pe dinafară orice stevard inoportun sau chiar pe James, dacă ar fi reuşit să ajungă să dea târcoale pe acolo după efec¬tuarea schimbului. N ar fi putut împinge uşa. Dacă fixam cufărul între ea şi capătul cuşetei, n ar fi putut o clinti nimeni. Excelent. Partea aceasta a planului era, aşadar, îndeplinită.
Mai trebuia să punem la cale ruta cea mai potrivită de la apartamentul Queen Victoria şi până la puntea cinci. În fiecare holişor sau foaier atârnau diagrame ale vasului, aşa că nu era greu.
Mi am dat seama repede că traseul interior cel mai potrivit era Scara A. Era probabil singurul şir de scări care ajungea de la punţile superioare până la puntea cinci fără nici o întrerupere. Imediat ce am ajuns la baza lor, am înţeles că ar fi fost o nimica toată pentru mine să mă las să cad de sus şi până aici prin spaţiul dintre balustrade. Mai rămânea acum să urc pe puntea pentru sporturi şi să văd cum se putea ajunge acolo de pe puntea noastră de deasupra.
― Ah, n ai decât, tinere prieten, a zis David. Dar eu am să urc cele opt etaje cu liftul.
În clipa în care ne am întâlnit iarăşi sub soarele blând de la Queens Grill, plănuisem deja fiecare pas. Am comandat două ginuri cu tonic ― o băutură pe care o găseam destul de acceptabilă ― şi am depănat în detaliu întreaga schemă.
Trebuia să aşteptăm ascunşi până ce James avea să se hotărască să se retragă pentru ziuă. Dacă se întorcea devreme, trebuia să aşteptăm momentul crucial şi abia apoi să ne năpustim asupra lui, închizând capacul cufărului.
David urma să îndrepte asupra lui pistolul Smith & Wesson în timp ce amândoi trebuia să încercăm să i scu¬turăm spiritul afară din trup, iar eu să mă avânt înăuntru. Era extrem de important ca totul să se petreacă la timp. El avea să simtă pericolul răsăritului şi să şi dea seama că nu mai era cu putinţă să rămână în trupul de vampir. Nu trebuia însă să aibă ocazia să rănească pe vreunul din noi.
Dacă primul asalt ar fi eşuat şi ar fi urmat o ceartă, era necesar să l facem să înţeleagă cât de vulnerabilă îi era poziţia. Dacă încerca să ne distrugă, inevitabilele noastre ţipete şi împuşcături ar fi adus ajutoare. Şi orice cadavru ar fi fost abandonat în cabina lui James. Unde s ar fi putut duce James în ultima clipă? Era greu de crezut că ştia cât timp ar fi putut rămâne conştient după răsăritul soarelui. De fapt, eram sigur că nu şi pusese la încercare limitele, aşa cum eu făcusem de mai multe ori.
Dată fiind confuzia lui, un al doilea asalt trebuia să fie un succes. În timp ce David avea să ţintească revolverul asupra trupului muritor al lui James, eu urma să ţâşnesc cu iuţeală preternaturală pe coridorul punţii de semnalizare şi apoi în jos pe scara interioară către puntea de dedesubt, apoi să ies din holul îngust în cel mai mare din spatele restaurantului Queens Grill, să dau de Scara A şi să mă las să cad opt etaje până la puntea cinci, să mă năpustesc pe coridor până în cabi¬na cea mică şi să zăvorăsc uşa. După aceea nu mi mai rămânea decât să împing cufărul între pat şi uşă, să intru înăuntru şi să trag capacul.
Chiar dacă mi ar fi ieşit în cale o hoardă de muritori somnoroşi, treaba nu mi ar fi luat mai mult de câteva secunde, mai toate petrecute în interiorul navei, la adăpost de lumina soarelui.
James ― întors în trupul muritor şi, fără îndoială, furios ― n avea nici cea mai mică posibilitate să şi dea seama încotro mă duc. Chiar dacă l ar fi copleşit pe David, nu mi ar fi putut localiza cabina decât dacă m ar fi căutat amănunţit, ceea ce nu putea face fără să atragă atenţia. Iar David ar fi pus paza pe urmele lui, acuzându l de tot felul de delicte mizerabile.
Dar, bineînţeles, David nu intenţiona să se lase copleşit. Avea să ţină puternicul Smith & Wesson îndreptat asupra lui James până când vasul acosta în Barbados, însoţindu l apoi până la pasarelă şi poftindu l să coboare pe ţărm. Era datoria lui David să fie atent ca omul nostru să nu se întoarcă. La apus urma să ies din cufăr, să ne întâlnim şi să ne bucurăm împreună de călătoria nocturnă către următorul port.
David şedea în fotoliul verde pal, bând ceea ce i mai rămăsese din gin, şi cântărea planul.
― Cred că ţi dai seama că nu pot să l omor pe ticălos, a spus el. Cu sau fără pistol.
― Cât e la bord nu se poate, asta i sigur. S ar auzi împuşcătura.
― Şi dacă şi dă seama? Dacă pune mâna pe armă?
― Atunci va ajunge şi el în aceeaşi situaţie. E, cu sigu¬ranţă, destul de deştept ca să şi dea seama.
― Dacă va fi nevoie, am să l împuşc. Acesta este gândul pe care mi l va putea citi în minte cu înzestrarea lui psihică. Dacă va trebui, o voi face. Apoi am să i aduc acuzele potri¬vite. Încerca să ţi jefuiască apartamentul. Eu te aşteptam şi el a intrat peste mine.
― Uite, să presupunem că reuşim schimbul cu destulă vreme înaintea răsăritului, încât să mi rămânâ timp să l arunc peste bord.
― N are rost. Peste tot sunt pasageri şi ofiţeri. Va fi cu siguranţă văzut de cineva şi se va striga „om la apă".
― Aş putea să i crap capul.
― Atunci eu ar trebui să mă îngrijesc de cadavru. Nu, să sperăm că micul monstru îşi va da seama ce baftă are şi va debarca de bunăvoie. Nu vreau să fiu nevoit să... nu mi place gândul că...
― Ştiu, ştiu, dar ai putea, pur şi simplu, să l împingi în cufăr. Nu l ar găsi nimeni.
― Lestat, nu vreau să te sperii, dar sunt motive însemnate pentru care nu trebuie să încercăm să l omorâm! Ţi le a spus chiar el. Nu ţi aminteşti? Dacă i ameninţi trupul, va ieşi din el şi va ataca din nou. De fapt, trebuie ca noi să nu i lăsăm nici o şansă. Şi să prelungim bătălia până în momentul cel mai critic. Nu e de neconceput că te ar putea urmări până pe puntea cinci, încercând să intre din nou în trupul tău. Ar fi o nebunie să o facă fără o ascunzătoare la îndemână, desigur. Dar să presupunem că mai are o ascunzătoare. Gândeşte te la asta.
― Probabil ai dreptate.
― Şi nu ştim cât de mari sunt puterile lui psihice, a conti¬nuat David. Trebuie să ne amintim că schimbarea trupurilor şi posesia sunt specialităţile lui! Nu. Nu încerca să l arunci peste bord sau să i crapi ţeasta. Lasă l să intre înapoi în acest trup muritor. Am să l ameninţ cu pistolul destul cât să ai timp să dispari din scenă, apoi voi avea cu el o discuţie amănunţită despre ceea ce ne aşteaptă.
― Înţeleg.
― Daca va fi nevoie să l împuşc, foarte bine. Am s o fac. Am să l bag în cufăr, sperând că zgomotul împuşcăturii va rămâne neobservat. Cine ştie? S ar putea.
― Dumnezeule, eu plec şi te las pe tine cu monstrul, îţi dai seama? David, de ce nu încercăm să l atacăm imediat după apus?
― Nu, categoric nu. Asta ar presupune o bătălie psihică totală. Îşi poate controla trupul destul, încât să şi ia zborul şi să ne lase baltă la bord, să rătăcim pe mare toată noaptea. M am gândit la toate, Lestat. Fiecare parte din plan este cru¬cială. Trebuie să l întâlnim în momentul în care este cel mai slab, chiar înaintea zorilor, în timp ce vasul se îndreaptă spre chei, iar el, întors în trupul muritor, să poată să debarce de bunăvoie şi plin de recunoştinţă. Trebuie să ai încredere în mine, am să mă descurc cu el. Nici nu ştii cât îl detest! Dacă ai şti, poate că nu ţi ai mai face griji.
― Fii sigur că am să i fac de petrecanie când am să l găsesc.
― Un motiv în plus pentru el să debarce de bunăvoie. Va vrea să aibă avans faţă de tine, iar eu am să l sfătuiesc să se grăbească.
― Vânătoarea cea mare! O să mi placă. Şi am să l găsesc ― chiar dacă s ar ascunde în alt trup. Va fi palpitant.
David a tăcut o clipă.
― Lestat, mai există o posibilitate...
― Care? Nu înţeleg ce vrei să spui.
S a uitat într o parte, de parcă ar fi încercat să aleagă cuvintele cele mai potrivite. Apoi s a uitat fix la mine.
― Ştii, am putea să distrugem creatura aceea.
― David, eşti nebun să...
― Lestat, noi doi am putea s o facem. Există mijloace. Am putea distruge creatura înainte de apus, iar tu ai fi...
― Nici un cuvânt în plus! Mă înfuriasem. Dar i am văzut tristeţea de pe chip, îngrijorarea, dificultatea morală în care se afla, aşa că m am aşezat şi am vorbit pe un ton mai blând: David, eu sunt Vampirul Lestat. Acela este trupul meu. Ne ducem să l recuperăm pentru mine.
Nu a răspuns imediat, dar apoi a încuviinţat din cap, oarecum exagerat, şi a rostit, pe jumătate în şoaptă:
― Da. Corect.
Între noi s a lăsat tăcerea, timp în care am început să reiau în minte planul, pas cu pas.
Când m am uitat din nou la el, părea la fel de gânditor, ba chiar mai absorbit.
― Ştii, cred că va merge uşor, a spus. Mai ales când îmi amintesc cum mi l descriai pe când se găsea în trupul acesta. Stângaci, stingher. Şi nu trebuie să uităm nici ce fel de om este ― vârsta lui reală, vechiul lui mod de a opera, ca să zic aşa. Hmmm. Nu va reuşi să mi ia pistolul. Da, cred că totul va decurge cum am plănuit.
― Şi eu cred la fel, am spus.
― Şi pe deasupra, a adăugat el, ei bine, este singura noas¬tră şansă!

22

URMĂTOARELE două ore le am petrecut cercetând nava. Era obligatoriu să reuşim să ne ascundem în orele nopţii, când James avea să vagabondeze de colo colo pe diferite punţi. De aceea trebuia ca vasul să ne fie familiar, şi trebuie să mărturisesc că devenisem extrem de curios în privinţa lui.
Am ieşit din liniştitul şi strâmtul Queens Grill şi ne am întors în corpul principal al navei; am trecut pe lângă mai multe uşi de cabine şi am ajuns la marele mezanin circular, cu orăşelul cu magazine. Pe urmă am coborât o scară circu¬lară, mare, traversând un ring lucios de dans din salonul prin¬cipal; am ieşit din nou, dând iarăşi de alte baruri întunecoase şi de saloane, fiecare cu propriul lui covor strălucitor şi cu propria lui muzică electronică; am trecut pe lângă o piscină acoperită în jurul căreia sute de oameni îşi luau prânzul la mese rotunde şi mari, apoi pe lângă altă piscină, în aer liber, lângă care nenumăraţi pasageri făceau plajă întinşi în şezlonguri, moţăind, citind ziare împăturite sau cărţulii ief¬tine.
Am ajuns în cele din urmă până la o bibliotecă micuţă plină de vizitatori şi la un cazino întunecat, care nu avea să se deschidă decât abia după ce vasul ieşea din port. Înăuntru aşteptau şiruri sumbre de automate de joc, mese de blackjack şi de ruletă.
La un moment dat am aruncat o privire în teatrul întunecat; ni s a părut enorm, deşi înăuntru nu erau decât patru sau cinci persoane venite să urmărească filmul proiec¬tat pe un ecran uriaş.
Am trecut dintr un salon într altul ― unele cu câteva ferestre, altele complet în întuneric ― pe urmă printr un restaurant nostim, destinat pasagerilor de rang mediu, la care se ajungea pe o scară în spirală. Un al treilea restaurant – destul de frumos şi el ― era la dispoziţia clienţilor de pe punţile cele mai de jos. Am continuat să coborâm, trecând pe lângă cabina care mi servea drept ascunzătoare; am ajuns nu la una, ci chiar la două săli de întreţinere, fiecare cu maşinăriile ei pentru cultivarea forţei musculare şi cu cămăruţele ei de saună.
Am dat undeva peste un mic spital, cu surori în uniforme albe şi cu salonaşe luminate orbitor; apoi peste o aripă cu încăperi mari, fără ferestre, pline de computere la care câteva persoane lucrau în linişte. Mai era un salon de cosmetică pentru femei şi un stabiliment asemănător de îngrijire pentru bărbaţi. Am ajuns la un moment dat la un birou de turism, pe urmă la ceva care părea să fie o bancă.
Mergeam tot timpul prin nişte coridoare înguste, cărora nu le vedeam capătul. Pereţii şi tavanele bej ne închideau mereu în mijlocul lor. Un covor hidos colorat era înlocuit de altul la fel de hidos. Uneori picturile moderne în nuanţe vio¬lente făceau culoarele atât de ţipătoare, încât îţi venea să râzi. Pierdusem deja socoteala scărilor cu trepte mochetate. N aş fi reuşit să deosebesc un grup de lifturi de altul. Oriunde mă uitam, dădeam de uşi de cabine numerotate. Picturile înrămate erau proaste şi nu se deosebeau una de alta. Trebuia mereu să mă uit la diagrame ca să mi dau seama pe unde fusesem şi pe unde puteam merge într un moment ori altul sau cum să scap dintr un traseu în cerc pe care îmi dădeam seama că îl parcurgeam pentru a patra sau a cincea oară.
Lui David i se părea tare amuzant, mai ales când întâlneam alţi pasageri rătăciţi la fiecare colţ. De cel puţin şase ori săriserăm în ajutorul unora foarte bătrâni şi le arătaserăm dru¬mul înspre câte un loc. Pe urmă ne rătăciserăm iarăşi.
Până la urmă am găsit ― printr o minune ― drumul înapoi, prin strâmtul Queens Grill către secreta punte de semnalizare unde erau şi cabinele noastre. Până la apus nu mai era decât o oră, iar motoarele uriaşe ale navei deja huruiau.
Imediat ce am terminat să mă îmbrac pentru seară ― o cămaşă albă fără guler şi un costum deschis de bumbac ― am ieşit pe balcon să urmăresc fumul împrăştiat de coşul uriaş de deasupra. Puterea motoarelor făcuse întreaga navă să înceapă să trepideze. Pe colinele din depărtare lumina moale a Caraibelor se stingea încet.
M a cuprins o teamă violentă. Mă simţeam de parcă şi măruntaiele mele ar fi început să vibreze o dată cu motoarele. Nu era însă vorba despre aşa ceva. Pur şi simplu, mă gândisem că nu voi mai vedea niciodată strălucitoarea lumină naturală. Aveam să văd lumina numai în momente ca acesta ― la crepuscul ― dar niciodată pata colorată a soarelui murind în apa mozaicată, nici sclipirea de aur a ferestrelor îndepărtate sau albastrul cerului strălucind atât de limpede în ultimul său ceas, deasupra norilor fugari.
Voiam să mă agăţ de clipă, să gust fiecare schimbare, cea mai măruntă şi mai delicată. N am făcut o. Cu secole în urmă nu mi luasem nici un fel de bun rămas de la ceasurile luminoase. În timp ce apunea soarele peste ziua aceea fatidică, nici măcar nu mi trecuse prin cap că nu aveam să l mai văd până acum. Nici măcar nu mi trecuse prin cap!
Desigur, aş fi stat acolo, simţind căldura ultimelor raze şi bucurându mă de momentele preţioase ale luminii prielnice.
Numai că nu o voiam cu adevărat. Pur şi simplu, nu mi păsa cu adevărat. Văzusem lumina în momente mult mai preţioase şi mai minunate. Se terminase, nu i aşa? Curând urma să fiu din nou Vampirul Lestat.
M am întors încetişor în cabină. M am privit în enorma oglindă. Oh, asta avea să fie cea mai lungă noapte din întreaga mea existenţă, m am gândit ― mai lungă chiar şi decât noaptea îngrozitoare a bolii din Georgetown. Şi dacă eşuam?
David mă aştepta pe coridor, îmbrăcat în alb şi arătând cât se poate de elegant. Mi a spus că trebuia să plecăm din zonă înainte ca soarele să coboare sub valuri. Eu nu eram prea îngrijorat. Nu credeam că şleampăta creatură idioată avea să ţâşnească din cufăr direct în crepusculul arzător, aşa cum îmi plăcea mie să fac. Dimpotrivă, probabil că James avea să zăbovească temător în întuneric ceva vreme, înainte de a ieşi.
Şi ce o să facă pe urmă? O să deschidă draperiile spre terasă şi să plece de pe vas, ceea ce însemna că se duce să jefuiască cine ştie ce familie osândită de pe ţărmul din depărtare? Dar deja lovise în Grenada. Poate că intenţiona să se odihnească.
N aveam cum şti.
Ne am strecurat din nou prin Queens Grill şi am ieşit pe punte, în bătaia vântului. O mulţime de pasageri ieşiseră la rândul lor ca să admire ieşirea vasului din port. Echipajul era pregătit. Un fum gros şi cenuşiu se împrăştia din coş în lumi¬na tot mai ştearsă a cerului.
Mi am rezemat braţele de balustradă şi m am uitat la curba îndepărtată a ţărmului. Valurile veşnic mişcătoare prindeau şi împrăştiau lumina într o mie de nuanţe diferite şi opace. Cât de variată şi de transparentă avea să mi apară în faţa ochilor mâine noapte! Şi totuşi, privind o, mi s a şters din minte orice gând despre viitor. M am pierdut în absoluta maiestate a mării, în flăcările rozalii de lumină care inundau orizontul, înlocuind albastrul cerului.
Peste tot în jurul meu muritorii păreau cuceriţi. Se vorbea puţin. Oamenii se strânseseră la prova să sărbătorească momentul. Briza era mătăsoasă şi înmiresmată. Soarele, por¬tocaliu închis, se vedea la orizont ca un ochi ce privea pe furiş, scufundându se brusc şi făcându se nevăzut. O explozie măreaţă de lumină galbenă a izbucnit dedesubtul mormanu¬lui de nori mişcători. O lumină rozalie urca tot mai sus pe cerul nesfârşit şi strălucitor, iar prin nemaipomenitul amestec de culori s a zărit pentru prima dată scânteierea unei stele.
Apa s a întunecat; valurile izbeau carena cu putere mai mare. Mi am dat seama că uriaşa navă se pusese în mişcare. Din măruntaiele ei a izbucnit brusc un şuierat adânc şi violent, un strigăt care mi a vârât în oase frică şi încântare totodată. Mişcarea era atât de lină şi constantă, încât trebuia să mi fixez privirea pe ţărmul îndepărtat ca să mi dau seama că ne deplasăm. Ne am întors către vest şi am intrat în lumina muribundă.
Am zărit ochii lui David; erau împăienjeniţi. Strângea balustrada cu mâna dreaptă. Privea către orizont, la norii care se ridicau şi la cerul roz de dedesubt.
Voiam să i spun ceva ― ceva frumos şi important, un semn al dragostei profunde ce o simţeam. Părea că inima o să mi plesnească de atâta iubire, aşa că m am întors încet spre el şi mi am lăsat mâna stângă peste mâna lui, pe balustradă.
― Ştiu, a şoptit el. Ştiu, crede mă. Dar acum trebuie să fii deştept. Zăvorăşte iubirea înăuntrul tâu.
Ah, da, coboară vălul peste gânduri. Fii unul dintre nenumăraţi alţii, închis, tăcut şi singur. Fii singur. Astfel va ajunge la bun sfârşit ultima ta zi ca muritor.
Şuieratul a mai răsunat o dată.
Vasul se întorsese aproape complet. Cerul se întuneca iute. Pentru noi era momentul să ne retragem pe una dintre punţile de mai jos şi să găsim, într unui dintre saloanele gălăgioase, vreun colţ în care să trecem neobservaţi.
M am uitat pentru ultima oară la cer şi mi am dat seama că lumina dispăruse acum, complet şi definitiv. Inima mi a îngheţat. M a străbătut un fior rece. Dar nu puteam să regret dispariţia luminii. Nu puteam. Tot ceea ce doream în sufletul meu de monstru era să mi recapăt puterile de vampir. Şi totuşi, pământul părea să mi ceară să plâng după ceea ce repudiam.
Nu puteam s o fac. Stăteam doar nemişcat în bătaia uşoară şi caldă a brizei şi simţeam că mă copleşeşte tristeţea zdrobitorului eşec al tentativei mele de a fi om.
David m a apucat încetişor de braţ.
― Da, hai să intrăm, am spus şi m am întors cu spatele la cerul Caraibelor. Era deja noapte. Iar gândurile mele se îndreptau numai şi numai către James.
Oh, cum aş fi vrut să l pot zări când se scula din ascun¬zătoarea lui căptuşită cu mătase. Dar era mult prea riscant. Nu exista nici un loc privilegiat din care să l fi putut urmări în siguranţă. Singurul lucru pe care l puteam face acum era să ne îngrijim de noi înşine.
O dată cu venirea nopţii până şi vasul se schimbase. Magazinele strălucitoare de la mezanin deveniseră un adevărat centru comercial. Bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în haine lucioase de seară deja ocupaseră sala de spectacole de dedesubt.
În cazino automatele de joc se treziseră la viaţă şi arun¬cau săgeţi de lumină, în jurul mesei de ruletă era înghesuială. Perechi în vârstă dansau pe muzica lentă a unei formaţii în salonul cel mare şi cufundat în penumbră.
Imediat ce am găsit un colţişor în întunecosul club Lido şi am cerut două pahare cu băutură, ca să ne ţină de urât, David mi a ordonat să rămân acolo în timp ce el avea să se aventureze de unul singur pe puntea de semnalizare.
― De ce? Cum adică să rămân aici? m am înfuriat eu ime¬diat.
― Te va recunoaşte chiar în clipa în care te va vedea, mi a răspuns, punându mă la punct, ca şi cum ar fi vorbit unui copil. Şi a potrivit pe nas o pereche de ochelari negri. În timp ce pe mine nu mă va remarca deloc.
― Bine, şefu', am spus dezgustat.
Mă simţeam jignit că trebuie să aştept aici în linişte, în timp ce el avea parte de aventură!
M am lăsat pe spate în scaun, am băut o înghiţitură zdravănă din ginul rece şi antiseptic şi m am străduit să mă uit, prin supărătorul întuneric, la cele câteva perechi tinere care se mişcau pe ringul de dans, sub străfulgerările luminilor electrice. Muzica era nepermis de tare. Vibraţia discretă pe care o producea mişcarea vasului era însă încântătoare. Deja ne îndepărtaserăm de ţărm. M am uitat după mănunchiul de umbre înşelătoare pe care le părăsiserăm în depărtare şi, printr una dintre acele ferestre largi de sticlă, am văzut cerul plin de nori, încă luminat de începutul de seară, zburând pe lângă noi.
O navă puternică, m am gândit. Trebuia să recunosc. În ciuda luminiţelor ei orbitoare şi a covoarelor urâte, a tavanelor scunde şi apăsătoare şi a plicticoaselor şi nenumăratelor saloane, era, într adevăr, o navă grozavă.
Am rămas gândindu mă la asta, încercând să nu înnebunesc de nerăbdare şi străduindu mă să o văd din perspectiva lui James, dar atenţia mi a fost atrasă de apariţia îndepărtată a unui tânăr blond, minunat de frumos. Era îmbrăcat de sus şi până jos în ţinută de seară, cu excepţia unor ochelari cu lentile violete, care nu se potriveau cu restul. M am uitat la el îndelung şi cu plăcere, apoi mi am dat seama, cu ridicolă oroare, că mă priveam pe mine însumi!
Era James, în haină neagră de seară şi cu cămaşă apretată; cerceta locul prin lentilele lui moderne şi se îndrepta încet chiar spre acest salon.
Inima mi bătea să mi spargă pieptul. Era de nesuportat. Fiecare muşchi a început să tresară de nelinişte. Am ridicat foarte încet o mână, ca să mi sprijin fruntea de ea, şi am ple¬cat puţin capul, uitându mă din nou spre stânga.
Cum ar fi putut să nu mă vadă, cu ochii lui preternaturali? Întunericul de aici nu însemna nimic pentru el. Şi avea, desigur, să simtă mirosul fricii pe care îl răspândea sudoarea ce mi curgea pe sub cămaşă.
Totuşi, nu m a văzut. Se aşezase la bar cu spatele la mine, cu capul întors spre dreapta. Îi distingeam numai con¬turul obrazului şi al maxilarului. Se relaxase, iar eu mi am dat seama că şedea acolo şi poza, cu cotul stâng rezemat de lemnul lustruit, cu genunchiul drept îndoit uşor, cu călcâiul agăţat de balustrada de alamă a tejghelei.
Dădea din cap încet, în ritmul lent al muzicii. Emana din el o mândrie grozavă, o mulţumire sublimă în legătură cu cine şi ce era.
Am respirat adânc. De partea cealaltă a spaţioasei încăperi, dincolo de el, am zărit inconfundabila figură a lui David oprindu se o clipă în cadrul uşii. Pe urmă a plecat. Slavă Domnului, îl văzuse pe monstru, chiar dacă pentru toată lumea acesta arăta absolut normal ― poate numai în afară de exagerata şi orbitoarea lui frumuseţe ― aş cum mi se păruse şi mie.
Teama a crescut din nou în mine şi am început să mă gândesc în mod deliberat la o slujbă pe care n o aveam, într un oraş unde nu trăisem niciodată. Mi am imaginat o logodnică pe nume Barbara, frumoasă şi ispititoare, şi o ceartă care, evident, nu avusese loc. Mi am înghesuit în minte o grămadă de asemenea imagini şi m am gândit la un milion de alte lucruri întâmplătoare ― peşti tropicali pe care mi ar fi plăcut să i am într o zi în acvariu sau dacă n ar fi trebuit oare să mă duc în sala de spectacole şi să urmăresc reprezentaţia de acolo. Creatura nu m a băgat în seamă. De fapt, mi am dat seama curând că nu băga în seamă pe nimeni. Era ceva aproape dureros în modul cum şedea acolo, cu faţa uşor ridicată, aparent bucurându se de locuşorul acela întunecos, banal, şi cu siguranţă, urât.
„Îi place aici", mi am spus. Saloanele acestea pline de plastic şi zorzoane reprezintă un fel de culme a eleganţei pentru el, până şi simplul fapt că stă aici îl înfioară. Nu bagă în seamă pe nimeni. Este o lume el însuşi, la fel cum şi vasul însuşi este o lume, gonind atât de iute prin mările calde.
Mă temeam de el, dar, în acelaşi timp, îl găseam mişcător şi tragic. Şi mă întrebam dacă şi eu arătam celorlalţi acelaşi exasperant eşec atunci când aveam înfăţişarea lui de acum. Oare arătam şi eu la fel de trist?
Tremurând violent, am apucat paharul şi am golit băutura de parcă ar fi fost o doctorie, revenind la imaginile mentale inventate mai înainte, mascându mi spaima cu ele, ba chiar fredonând puţin împreună cu muzica, urmărind aproape absent jocul de lumini colorate din fermecătorul par blond al necunoscutului.
S a lăsat dintr o dată să alunece de pe scaun şi, întorcându se spre stânga, a trecut foarte încet prin bar şi pe lângă mine ― fără să mă vadă ― şi a ajuns la luminile străluci¬toare care înconjurau piscina acoperită. Ţinea bărbia ridicată şi păşea încet şi cu grijă, de parcă paşii l ar fi durut; întorcea capul de la dreapta la stânga, ca şi cum ar fi supravegheat spaţiul prin care se deplasa. Apoi, în acelaşi mod grijuliu, mai degrabă un semn de slăbiciune decât de forţă, a împins uşa de sticlă care dădea pe puntea exterioară şi s a strecurat în noapte.
Trebuia să l urmăresc! Ştiam că nu era bine, dar sărisem în picioare înainte să mă pot opri, cu capul plin de acelaşi nor de date false de identitate. Îl puteam vedea, foarte departe, chiar la capătul punţii, cu braţele sprijinite de balustradă, cu pletele învălmăşite de vânt. Stătea şi se uita spre cer şi mi s a părut din nou pierdut în trufie şi în mulţumire, poate bucuros de vânt şi de întuneric, legănându se puţin, aşa cum fac muzicanţii orbi când cântă, ca şi cum ar fi savurat fiecare secundă trăită în trupul acela, cufundându se, pur şi simplu, într o fericire totală.
M a sfâşiat din nou senzaţia recunoaşterii. Oare şi eu le părusem celor ce mă cunoşteau şi mă condamnau acelaşi nebun risipitor? Oh, ce creatură demnă de milă, să şi petreacă viaţa preternaturală în locurile acestea atât de dureros de arti¬ficiale, laolaltă cu pasagerii bătrâni şi trişti, în camere banale împodobite ţipător, izolat de marele univers al splendorilor adevărate care se întindea în jur.
Abia într un târziu şi a plecat puţin capul şi şi a trecut încet degetele mâinii drepte sub reverul hainei. O pisică lingându şi blana n ar fi arătat mai relaxată şi mai îngă¬duitoare cu sine. Cu câtă dragoste netezea bucăţica aceea oarecare de haină! Era mai elocvent pentru tragedia lui decât orice alt lucru pe care l făcuse.
Apoi, rotindu şi capul într o parte şi în cealaltă şi zărind doar o pereche ― departe în dreapta ― care privea în cu totul altă direcţie, s a ridicat brusc de la bord şi a dispărut imediat.
Bineînţeles, nu dispăruse cu adevărat. Pur şi simplu, se ridicase în aer. Eu rămăsesem tremurând în spatele uşii de sticlă, cu sudoarea prelingându mi se peste tot, pe faţă şi pe spate, fixând locul gol de pe punte, de unde se desprinsese. L am auzit pe David şoptindu mi iute la ureche:
― Haide, prietene, hai să mergem la Queens Grill şi să cinăm.
M am întors şi i am văzut expresia impusă de pe chip. Sigur că da, James era încă destul de aproape, încât să ne poată auzi! Sau să poată auzi orice lucru neobişnuit, fără să facă vreun efort special.
― Da, la Queens Grill, am spus, încercând să nu mă gândesc în mod conştient la faptul că Jake spusese noaptea trecută că tipul apare totuşi acolo ca să ia masa. Nu prea mi e foame, dar e grozav de plicticos să nu faci nimic, nu i aşa?
David tremura şi el. Era foarte agitat.
― Oh, trebuie să ţi spun ceva, a zis, în aceeaşi manieră prefăcută, în timp ce străbăteam salonul şi ne îndreptam spre scara din apropiere. Toată lumea poartă cravată neagră acolo, dar va trebui să ne servească şi pe noi, dacă tot ne am urcat la bord.
― Nu mi pasă nici dacă sunt cu toţii goi. O să fie o noapte dată dracului.
Faimosul restaurant de clasa întâi era ceva mai liniştit şi mai civilizat decât celelalte încăperi prin care trecuserăm. Tapiţat în alb şi lăcuit în negru, era destul de plăcut în vâlvâtaia generoasă a luminii. Decorul era de o calitate discutabilă, aşa ca peste tot la bordul vasului; totuşi, nu era cu desăvârşire urât, iar mâncarea preparată cu grijă era destul de bună.
Trecuseră deja douăzeci şi cinci de minute de când pasărea cea neagră îşi luase zborul, aşa că mi am permis câteva remarci rapide:
― Nu poate folosi nici a zecea parte din puterea pe care o are! Este îngrozit de ea.
― Da, sunt de acord. Este atât de speriat, încât se mişcă de parcă ar fi băut.
― Ah, aşa e, exact. Şi, David, a stat la nici şase iarzi de mine şi n a simţit câtuşi de puţin că eram acolo.
― Ştiu, Lestat, crede mă, ştiu. Dumnezeule, sunt atâtea lucruri pe care nu te am învăţat să le faci. Stăteam aici şi vă urmăream, îngrozit că el ar putea încerca cine ştie ce mârşăvie telekinetică, şi mă gândeam că nu te am instruit câtuşi de puţin cum să te fereşti de el.
― David, dacă şi foloseşte cu adevărat puterile, nimic nu i poate sta în cale. Dar, ai văzut, nu şi le poate folosi. Iar dacă ar fi încercat vreo lovitură, aş fi reacţionat din instinct, pen¬tru că asta i tot ce m ai învăţat să fac.
― E adevărat. E singurul lucru care contează în cazul unor şmecherii ca acelea pe care le ştii şi le înţelegi din vechea ta formă. Noaptea trecută mi s a părut sigură victoria atunci când ai uitat că eşti muritor şi ai început să te comporţi ca şi cum ai fi fost cel de odinioară.
― Poate că da, am spus. Sincer, nu ştiu. Oh, dar să l văd în trupul meu!
― Ssst, mănâncă ţi ultima masă şi nu ridica tonul.
― Ultima mea masă. Am chicotit. Am să mi fac din el o masă, atunci când am să l prind.
M am oprit, dându mi seama dezgustat că vorbeam de propria mea carne. M am uitat în jos, la mâna lungă şi bron¬zată care ţinea cuţitul de argint. Simţeam oare vreo afecţiune pentru acest trup? Nu. Îmi voiam trupul meu adevărat şi nu puteam suporta gândul că mai aveam de aşteptat vreo opt ore până când avea să fie din nou al meu.


NU L AM revăzut până după ora unu.
Ştiam că trebuie să evit clubul Lido, unde îi plăcea cel mai mult să danseze şi unde era şi destul de întuneric. Aşa că am pierdut vremea prin saloanele cele mai mari, cu ochelarii negri la loc sigur şi cu părul dat pe spate, graţie unui strat gros de ulei de păr de care îmi făcuse rost un stevard tânăr şi îndatoritor. Nu mă sinchiseam că arătam atât de îngrozitor, în felul acesta mă simţeam mai anonim şi mai în siguranţă.
Când l am reperat era din nou în unul dintre coridoarele exterioare şi se îndrepta spre cazino. David s a dus să l urmărească, nu din alt motiv decât fiindcă nu putuse să se abţină.
Simţeam nevoia să i reamintesc că nu trebuia să l urmărim pe monstru. Tot ce aveam de făcut era să ne apropiem de apartamentul Queen Victoria la momentul potrivit. Ziarul vasului, apărut deja pentru următoarea dimineaţă, preciza ora exactă a răsăritului: şase şi douăzeci şi unu de minute. Mi a venit să râd când am văzut, dar acum nu eram totuşi în stare să precizez asemenea lucruri suficient de uşor, nu i aşa? Ei bine, la ora şase şi douăzeci şi unu de minute aveam să fiu din nou eu însumi.
În cele din urmă, David s a întors în scaunul de lângă mine şi a luat ziarul pe care deja îl citise tenace la lumina mică de pe masă.
― E la ruletă şi câştigă. Ticălosul îşi foloseşte puterile telekinetice ca să câştige! Ce tâmpit e!
― Da, chiar aşa, am răspuns. Vrei să vorbim acum despre filmele noastre favorite? În ultima vreme n am mai văzut nimic cu Rutger Hauer. Amicul îmi lipseşte.
David a chicotit.
― Da, şi eu sunt îndrăgostit de actorul ăsta olandez.
La trei şi douăzeci şi cinci de minute încă mai stăteam liniştiţi de vorbă, când l am văzut, întâmplător, pe frumosul domn Jason Hamilton trecând. Atât de încet, atât de visător, atât de damnat! Când David a încercat să l urmărească, mi am lăsat mâna peste a lui.
― Nu i nevoie, prietene. Nu mai sunt decât trei ore. Mai bine povesteşte mi intriga din filmul acela, Trup şi suflet, îţi aduci aminte? Acela cu boxerul, nu i vorba acolo şi despre tigrul din Blake?


LA ŞASE şi zece, lumina lăptoasă a dimineţii deja umplea cerul. Era exact momentul în care eu îmi căutam de obicei locul de odihnă şi nu mi puteam imagina că el nu şi l căutase deja pe al lui. Trebuia să l găsim în cufărul strâmt şi negru.
Nu l mai văzusem cam de la ora patru, când dansa pe ringul gol de la clubul Lido în felul lui lent de beţiv cu o femeie micuţă şi căruntă, îmbrăcată într o frumoasă rochie roşie. Noi rămăseserăm ceva mai departe, lângă bar, cu spatele rezemat de zid, ascultând plăcutul şuvoi al vocii sale, oh, atât de englezeşti. Apoi dispăruserăm amândoi.
Acum sosise clipa. Nu trebuia să mai alergăm după el. Noaptea cea lungă ajungea la sfârşit. Mi a trecut de câteva ori prin minte că s ar putea să mor în următoarele câteva minute, dar niciodată în viaţa mea un asemenea gând nu mă oprise de la ceea ce aveam de făcut. În schimb, dacă mă gândeam că David ar putea fi rănit, îmi ieşeam complet din fire.
David nu fusese nicicând mai hotărât decât acum. Luase pistolul mare de argint din cabina de pe puntea cinci şi îl avea în buzunarul hainei. Lăsasem cufărul de acolo deschis, pregătit pentru mine; agăţasem de uşă inscripţia „Nu deran¬jaţi", ca să scăpăm de stevarzi. Hotărâserâm ca eu să nu iau pistolul cu mine, pentru că în felul acesta ar fi rămas în mâinile lui James după schimbare. Cabina rămăsese neîncuiată. Cheile erau pe dinăuntru, ca să evit riscul de a le lua cu mine. Dacă cine ştie ce stevard binevoitor avea să încuie uşa, urma să o deschid cu puterea minţii, ceea ce pen¬tru Lestat era o nimica toată.
Tot ceea ce duceam acum cu mine era paşaportul fals pe numele Sheridan Blackwood laolaltă cu destui bani ca nebunul să poată pleca din Barbados în oricare parte a lumii ar fi dorit să dispară. Vasul deja naviga în golful Barbados. Cu voia Domnului, peste puţină vreme avea să acosteze.
Aşa cum speram, pasajul de trecere spre puntea de sem¬nalizare ― larg şi strălucitor luminat ― era pustiu. Bănuiam că stevardul era în spatele draperiilor cambuzei şi trăgea un pui de somn.
Ne am îndreptat în linişte spre uşa apartamentului Queen Victoria şi David a strecurat cheia în broască. O clipă mai târziu eram înăuntru. Cufărul zăcea deschis şi gol. Luminile erau aprinse. Tâlharul încă nu venise.
Fără să spun o vorbă, am închis luminile una câte una, apoi m am dus la uşile terasei şi am tras draperiile. Cerul încă mai era albastra ca noaptea, dar culoarea pălea clipă de clipă. O lumină uşoară şi plăcută a umplut încăperea. Dar lui avea să i ardă ochii. Iar pielea expusă urma să i fie imediat infiorată de durere.
Fără îndoială că se îndrepta încoace chiar acum, n avea încotro, numai dacă nu avea o altă ascunzătoare, despre care nu ştiam.
M am dus înapoi la uşă şi m am aşezat în stânga ei. Acolo nu m ar fi văzut când intra, pentru că m ar fi acoperit chiar uşa.
David urcase treptele către încăperea de sus, se întorsese cu spatele la peretele de sticlă şi cu faţa la cabină, ţinând ferm pistolul cu amândouă mâinile.
Am auzit brusc paşi rapizi, din ce în ce mai aproape. N am îndrăznit să i atrag atenţia lui David, dar am văzut că auzise şi el. Creatura aproape că fugea. Îndrăzneala lui mă uimea. Apoi cheia s a învârtit în broască, iar David a ridicat pistolul şi a ţintit.
Uşa s a deschis şi m a acoperit, apoi s a închis în timp ce James a intrat clătinându se în cameră. Şi a ridicat braţul ca să şi ferească ochii de lumina ce pătrundea prin peretele de sticlă şi a dat drumul unei înjurături înfundate, blestemându l pe stevardul care nu trăsese draperiile, aşa cum i se spusese.
S a întors către trepte în felul lui stângaci, apoi s a oprit. L a văzu pe David sus, aţintind pistolul asupra lui. David a strigat:
― Acum!
Am pornit asaltul împotriva hoţului cu toată fiinţa mea; partea mea invizibilă s a desprins de trupul muritor şi s a năpustit cu incalculabilă forţă asupra vechii mele forme. Am fost imediat respins! Am fost trimis înapoi în trupul muritor cu atâta forţă, încât trupul însuşi s a izbit de perete.
― Încă o dată! a strigat David, dar am fost din nou respins cu o iuţeală ameţitoare, trebuind să mă străduiesc să mi recâştig controlul asupra membrelor mele muritoare şi asupra picioarelor nesigure.
Am văzut apărând deasupra mea faţa de vampir, cu ochii albaştri înroşiţi şi scânteind pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică. Ah, ştiam cât îl durea! Ştiam ce confuz era. Soarele îi ardea pielea sensibilă, încă nerefăcută după Gobi! Membrele probabil că deja fuseseră slăbite de inevitabila amorţeală a începutului de zi.
― Haide, James, jocul s a sfârşit, a spus David furios. Foloseşte ţi mintea ta deşteaptă!
Creatura s a întors de parcă vocea lui David l ar fi smucit, apoi s a dat înapoi până la noptieră, sfărâmând mate¬rialul plastic cu un zgomot tare şi urât, ridicând din nou braţul ca să şi ferească ochii. Plin de panică, s a uitat la ce distrusese, apoi a încercat din nou să l privească pe David, care stătea cu soarele în spate.
― Ce vrei să faci acum? l a întrebat David. Unde te poţi duce? Unde te poţi ascunde? Dacă ne faci vreun rău, cabina va fi răscolită imediat ce cadavrele noastre vor fi descoperite. S a terminat, amice. Renunţă.
James a mârâit gros. Îşi înclinase capul de parcă ar fi fost un taur orb gata de atac. M a apucat disperarea când l am văzut că strânge pumnii.
― Renunţă, James! a strigat David.
Creatura a dat drumul unui şuvoi de înjurături; l am ata¬cat din nou, condus de panică la fel ca şi de curaj şi voinţă omenească. Prima rază de soare spinteca deja apa! Dumnezeule, acum sau niciodată! Nu puteam rata. Nu puteam. M am izbit de el cu toată puterea, ceva ca un şoc electric paralizându mă în timp ce treceam prin el; apoi n am mai văzut nimic şi m am simţit ca şi cum un gol gigantic m ar fi supt tot mai adânc, în întuneric, în timp ce strigam: „Da, în el, în mine! În trupul meu, da!" Apoi m am pomenit privind fix o vâlvătaie de lumină aurie.
Durerea din ochii mei era absolut de nesuportat. Era arsura din Gobi. Era lumina enormă, lumina ultimă a iadu¬lui. Dar reuşisem! Eram în trupul meu! Strălucirea aceasta era răsăritul care mi ardea nepreţuitul chip pretematural şi mâinile.
― Am învins, David, am strigat, şi vorbele au răsunat bizar de tare.
Am sărit în sus de pe duşumeaua unde căzusem, bucurându mă din nou de nemaipomenita viteză şi forţă. Grăbit, m am năpustit orbeşte spre uşă, zărind cu coada ochiului trupul meu muritor străduindu se în genunchi şi în coate să ajungă la trepte.
Când am ajuns pe coridor, încăperea explodase de a drep¬tul de căldură şi lumină. Nu mai puteam zăbovi nici o secundă, deşi am auzit pocnetul asurzitor al pistolului.
― Dumnezeu să te aibă în pază, David, am şoptit.
Într o clipă am fost în capul scărilor. Slavă Domnului, în pasajul de trecere nu pătrundea nici o rază de soare, dar membrele îmi erau deja slăbite. În timp ce răsuna o a doua împuşcătură, eu încălecam balustrada şi săream până pe pun¬tea cinci, unde am luat o imediat la fugă pe covor.
Înainte să ajung în cabina cea mică, am mai auzit o împuşcătură. Oh, atât de slab. Mâna arsă de soare, cu care mă străduiam să deschid uşa, era aproape incapabilă să apese clanţa. Mă străbăteau fiori reci, de parcă aş fi rătăcit prin nămeţii din Georgetown. Uşa s a dat în lături însă şi am căzut în genunchi în cămăruţă. Chiar dacă leşinam, ajunsesem la adăpost de lumină.
Am închis uşa, cu un ultim efort de voinţă, am împins cufărul la locul potrivit şi m am rostogolit înăuntru. Tot ce am mai fost în stare să fac a fost să mă întind după capac. Deja nu mai simţeam nimic când l am auzit căzând. Zăceam acolo nemişcat, doar printre buze mi a scăpat un şuierat.
― Dumnezeu să te aibă în pază, David, am şoptit.
De ce trăsese oare? De ce? Şi de ce atâtea împuşcături? Cum ar fi fost cu putinţă ca lumea să nu audă revolverul mare şi zgomotos?
Dar nici o putere din lume nu mi ar fi permis să i sar în ajutor acum. Ochii mi se închideau. Apoi am simţit că mă cufund în întunericul catifelat, cum nu mai simţisem de la întâlnirea fatidică din Georgetown. Era gata, se terminase. Eram iarăşi Vampirul Lestat, altceva nu mai conta. Nimic altceva.
Cred că buzele mele au mai rostit încă o dată „David", ca pe o rugăciune.

23

IMEDIAT ce m am trezit, am simţit că David şi James nu mai erau la bord.
Nu sunt sigur cum, dar ştiam.
Mi am îndreptat hainele cât de cât şi mi am permis câteva clipe de fericire ameţitoare, uitându mă în oglindă şi mişcându mi degetele de la mâini şi de la picioare, apoi am ieşit să mă asigur dacă cei doi bărbaţi erau sau nu la bord. Pe James nici nu speram să l mai găsesc. Dar David? Ce se întâmplase cu David după focurile acelea de pistol?
Trei gloanţe ar fi trebuit, cu siguranţă, să l omoare pe James! Şi, bineînţeles, totul se petrecuse în cabina mea ― într adevăr, am găsit paşaportul meu în buzunar, cu numele de Jason Hamilton ― aşa că am purces spre puntea de sem¬nalizare cu cea mai mare grijă.
Însoţitorii de cabină se grăbeau încolo şi încoace, făcând ordine în camerele ale căror locatari ieşiseră deja pentru noapte. M am folosit de cele mai ascunse înzestrări ca să mă mişc iute pe culoar şi să ajung în apartamentul Queen Victoria fără să fiu văzut.
Era evident că apartamentul fusese curăţat. Cufărul negru, lăcuit, pe care James îl folosise drept sicriu era închis şi cuvertura fusese netezită pe capac. Noptiera sfărâmată fu¬sese îndepărtată şi în urma ei nu mai rămăsese decât o zgârietură pe zid.
Pe covor nu era sânge. De fapt, nu era nici un fel de urmă că aici avusese loc o înfruntare teribilă. Prin peretele de sticlă puteam vedea că ieşeam din golful Barbados şi ne îndreptam spre larg, sub vălul strălucitor al amurgului.
Am ieşit o clipă pe terasă, doar ca să mă uit în noaptea fără margini şi să mă bucur din nou de vechile mele viziuni de vampir.
Pe ţărmurile care licăreau în depărtare am văzut un milion de amănunte pe care nu le ar fi zărit ochiul nici unui muritor. Eram atât de emoţionat să simt din nou uşurinţa fizică, dex¬teritatea şi graţia dinainte, încât îmi venea să încep să dansez. Ar fi fost chiar nostim să trag un dans dintr o parte într alta a vasului, pocnind din degete şi cântând.
Nu era momentul. Trebuia să aflu imediat ce se întâmplase cu David.
Am deschis uşa şi am descuiat iute, şi fără zgomot, încuietoarea de la cabina lui David de vizavi. Apoi am ţâşnit cu viteză preternaturală şi am intrat acolo, fără să fiu văzut de cei care umblau pe hol.
Totul dispăruse. Cabina fusese dezinfectată şi pregătită pentru un nou pasager. Era evident că David fusese silit să părăsească vasul. Trebuia să fi fost acum în Barbados! Dacă era, puteam să l descopăr destul de repede.
Dar cealaltă cabină, cea care îmi aparţinuse mie ca muri¬tor? Am deschis uşa de legătură fără să o ating şi am descoperit că şi ea fusese golită şi curăţată.
Ce era de făcut? Nu voiam să rămân pe vas mai mult decât strictul necesar. Cu siguranţă că, o dată descoperit, aveam să ajung centrul atenţiei. Prăpădul avusese loc în apartamentul meu.
Am auzit pasul lesne de recunoscut al stevardului care ne fusese de atâta folos mai devreme. Am deschis uşa chiar când trecea prin dreptul ei. Când m a văzut a fost teribil de tulbu¬rat şi de încurcat. I am făcut semn să intre.
― Oh, domnule, vă caută! Credeau că aţi debarcat în Barbados! Trebuie să iau legătura imediat cu paza.
― Ah, dar spune mi ce s a întâmplat, l am întrebat, privindu l fix în ochi, dincolo de cuvinte.
Am văzut cum îl cuprinde vraja, cum se înmoaie şi devine complet încrezător.
La răsăritul soarelui în cabina mea se petrecuse un inci¬dent îngrozitor. Un gentleman englez în vârstă ― care mai devreme afirmase, apropo, că era medicul meu curant – trăsese câteva focuri asupra unui tânăr agresor care – pretindea el ― încercase să l omoare, dar nici unul dintre gloanţe nu şi atinsese ţinta. De fapt, nimeni nu fusese în stare să dea de urma atacatorului. Pe baza descrierilor gentle¬manului în vârstă, se hotărâse că era vorba despre tânărul ce ocupase cabina unde ne aflam acum şi care se îmbarcase sub un nume fals.
La fel ca şi gentlemanul cel bătrân, de altfel. Confuzia de nume avea şi ea un rol în toată afacerea. Dar stevardul nu ştia ce se întâmplase cu adevărat mai departe, doar că gentle¬manul britanic fusese ţinut sub pază până când, în cele din urmă, fusese escortat pe ţărm.
Stevardul era încurcat.
― Cred că s au simţit mai uşuraţi când l au dat jos de pe vas. Dar, domnule, trebuie să chem paza. Sunt cu toţii foarte îngrijoraţi de starea sănătăţii dumneavoastră. E de mirare că nu v au oprit când aţi urcat la bord, în Barbados. V au căutat toată ziua.
Nu eram prea sigur că voiam să suport cercetările ofiţerilor de la pază, dar n am avut de ales, căci doi oameni în uniformă şi au făcut repede apariţia în faţa uşii aparta¬mentului Queen Victoria.
I am mulţumit însoţitorului şi m am apropiat de cei doi bărbaţi, invitându i să intre şi mergând repede în penumbră, aşa cum obişnuiam la astfel de întâlniri. I am rugat să mă scuze că nu aprindeam lumina, dar, de fapt, cea care pătrun¬dea dinspre terasă era de ajuns ― le am explicat ― ţinând cont de starea bietei mele pieli.
Erau amândoi tulburaţi şi bănuitori, aşa că mi am dat toată silinţa să i conving şi să i farmec în timp ce le vor¬beam.
― Ce s a întâmplat cu doctorul Alexander Stoker? am întrebat. Este medicul meu personal şi sunt foarte îngrijorat.
Cel mai tânăr, foarte roşcovan şi cu un accent irlandez, nu credea în mod cert nimic din ceea ce spuneam; simţise că era ceva în neregulă cu felul meu de a mă comporta şi de a vorbi. Singura mea speranţă părea să fie să l încurc atât de mult, încât să tacă.
Celălalt, însă, un englez înalt şi binecrescut, era mult mai uşor de vrăjit, aşa că a început să înşire povestea cu aer nevi¬novat.
S ar fi zis că doctorul Stoker nu era cu adevărat doctorul Stoker, ci un englez pe nume David Talbot, care refuzase să spună de ce folosise un nume de împrumut.
― Ştiţi, domnule, acest domn Talbot a adus un pistol la bord! a zis ofiţerul cel înalt, în timp ce celălalt continua să se uite la mine tăcut şi neîncrezător. Desigur, organizaţia aceea din Londra, Talamasca, sau cum i s o spune, şi a cerut scuze şi a fost dornică să dreagă lucrurile. Până la urmă, au aranjat cu căpitanul şi cu nişte persoane de la birourile Liniilor Cunard. Domnului Talbot nu urma să i se aducă nici un fel de acuzaţie dacă domnul Talbot era de acord să şi împacheteze lucrurile şi să permită să fie escortat pe ţărm până la un avion cu care să plece imediat în Statele Unite.
― Unde în Statele Unite?
― La Miami, domnule. L am condus eu însumi la avion. A insistat să mi lase un mesaj pentru dumneavoastră, că atunci când veţi dori îl puteţi întâlni la Miami. La Park Central Hotel? Mi a spus mesajul de mai multe ori.
― Înţeleg, am răspuns. Şi cel care l a atacat? Bărbatul asupra căruia a tras?
― N am găsit pe nimeni, domnule, deşi e sigur că omul a fost văzut mai înainte pe vas de mai multe persoane, ba, s ar părea, chiar în compania domnului Talbot! De fapt, cabina tânărului e aici, nu eraţi înăuntru când am venit noi şi stăteaţi de vorbă cu stevardul?
― Toată treaba asta e în stare să te zăpăcească, am spus în felul cel mai apropiat şi mai demn de încredere de care mă simţeam în stare. Şi dumneata crezi că tânărul cu păr castaniu nu mai e pe vas?
― Suntem aproape siguri, domnule, deşi, bineînţeles, e aproape imposibil să întreprinzi o cercetare amănunţită pe o asemenea navă. Lucrurile tânărului erau încă în cabină când am deschis o. A trebuit, desigur, să o deschidem, căci dom¬nul Talbot insista că tânărul îl atacase şi că şi el călătorea sub nume fals! Bagajul lui e la loc sigur, bineînţeles. Domnule, dacă aţi vrea să veniţi cu mine în biroul căpitanului, poate că aţi reuşi să aduceţi puţină lumină asupra...
Am întărit iute că nu ştiam nimic, chiar nu ştiam. În momentul acela nu eram în cabină. Debarcasem în Grenada în ziua anterioară, dar fără să ştiu că domnul celălalt se îmbarcase. Iar astăzi coborâsem de dimineaţă în Barbados pentru o zi de excursie, fără să am habar că avusese loc un asemenea incident.
Dar tot ceea ce înşiram cu atâta calm nu era din partea mea decât un înveliş pentru persuasiunea pe care continuam s o exercit asupra amândurora, încercând să le sugerez să plece, ca să mă pot schimba şi odihni.
Când am închis uşa în urma lor, ştiam că se îndreaptă spre biroul căpitanului şi că am numai câteva minute până când se vor întoarce. De fapt, nu conta. David era în sigu¬ranţă, părăsise vasul şi plecase la Miami, unde urma să l întâlnesc. Slavă Domnului că avusese imediat un avion la îndemână. Pentru că numai Dumnezeu ştia unde putea fi James în timpul acesta.
Cât despre domnul Jason Hamilton, al cărui paşaport îl aveam în buzunar, el încă mai poseda un şifonier plin de haine, şi intenţionam să mă folosesc şi eu de câteva, chiar acum. Am scos de pe mine jacheta neagră de seară şi alte câteva piese elegante ― miros de vampir, prin excelenţă! ― şi am ales o cămaşă de bumbac, o haină de in şi pantaloni. Evident, totul era foarte bine croit, exact pe măsura acestui trup. Chiar şi pantofii de pânză aveau măsura potrivită.
Am luat cu mine paşaportul şi o sumă considerabilă de dolari americani, pe care îi găsisem în hainele celelalte. Apoi am ieşit pe terasă şi am rămas liniştit în bătaia dulce şi mângâietoare a brizei, cu ochii mişcându mi se visători pe deasupra mării albastre şi luminoase.
Queen Elizabeth 2 gonea acum cu toate cele douăzeci şi opt de noduri celebre ale ei, iar valurile translucide se spărgeau de prova puternică. Insulele Barbados nu se mai vedeau deloc. M am uitat în sus la coşul mare şi negru care, în toată această imensitate, părea să nu fie altul decât hornul iadului. Vederea fumului gros revărsat din el era o privelişte splendidă.
M am uitat din nou la îndepărtatul orizont. Lumea întreagă era plină de o minunată lumină azurie. În spatele unui fuior subţire de ceaţă ― pe care muritorii nici nu l puteau zări ― am văzut constelaţiile micuţe şi licăritoare şi planetele lucind sumbru, mişcându se încet încet. Mi am întins membrele, bucurându mă să le simt, bucurându mă de forfota de senzaţii pe care le încercam în umeri şi spate. M am scuturat tot ― îmi plăcea să mi simt părul pe gât ― apoi mi am lăsat braţele pe balustradă.
― Am să pun mâna pe tine, James, am şoptit. Poţi să fii sigur de asta. Numai că acum am altceva de făcut. Stai şi plănuieşte ţi în van micile tale intrigi.
Pe urmă m am ridicat de jos încet ― cât de încet eram în stare, până ce am ajuns mult deasupra vasului, uitându mă la el şi admirându i mulţimea de punţi clădite una deasupra alteia şi dichisite cu atâtea şi atâtea luminiţe galbene. Cât arăta de sărbătoresc şi de lipsit de griji. Înainta brav prin marea mişcătoare, mut, puternic şi grijuliu cu micul tărâm purtat cu el, tărâm plin de fiinţe care dansau, cinau şi sporovăiau, de ofiţeri de pază ocupaţi şi de stevarzi grăbiţi, de sute şi sute de creaturi fericite care nu aveau habar că fuseserăm şi noi acolo să i tulburăm cu mica noastră dramă sau că plecam la fel de iute precum veniserăm, lăsând în urmă doar puţină confuzie. „Pace ţie, Queen Elizabeth 2", am gândit şi am înţeles din nou de ce iubise Hoţul de Trupuri acest vas şi de ce şi l alesese drept ascunzătoare, aşa trist şi ţipător cum era.
În definitiv, ce i întreaga noastră lume pentru stelele de deasupra? Ce cred ele oare despre micuţa noastră planetă plină de confruntări nebuneşti, de întâmplare, de zbatere interminabilă, de civilizaţii străvechi răspândite pe suprafaţa ei şi ţinute laolaltă nu datorită voinţei sau a credinţei, sau a unor ambiţii comune, ci de capacitatea de vis a milioanelor de oameni de a da uitării tragediile vieţii şi de a se cufunda din nou în fericire, la fel ca pasagerii acestei nave, ca şi cum fericirea ar fi pentru aceste fiinţe la fel de naturală ca foamea, somnul, dragostea, căldura, frica şi frigul.
M am înălţat mai sus, tot mai sus, până ce n am mai putut să văd vasul deloc. Norii se grăbeau peste lumea de sub mine. Deasupra, stelele străluceau în toată maiestatea lor rece, şi, deocamdată, nu le uram; nu, nu le puteam urî. N aş fi putut urî nimic. Eram prea plin de bucurie şi de un tri¬umf amar şi întunecat. Eram Lestat, mă mişcăm între iad şi rai şi eram mulţumit că lucrurile stăteau aşa ― mulţumit poate pentru prima oară.

24

PĂDUREA tropicală a Americii de Sud ― o enormă amestecătură de codru şi junglă, întinsă mile şi mile, acoperind coaste muntoase şi înghesuindu se în văi adânci, deschizându se numai în dreptul râurilor late şi a lacurilor strălucitoare ― bogată, verde, luxuriantă şi aparent inofensivă când te uiţi la ea de sus, prin spărturile dintre nori.
Pentru cineva care stă pe pământul moale şi umed, întunericul este de nepătruns. Copacii sunt atât de înalţi, încât nu mai există cer deasupra lor. De fapt, creaţiunea nu i nimic altceva decât luptă şi încleştare între aceste umbre umede şi de nepătruns. Pădurea este triumful final al Grădinii Sălbatice, şi nici toţi oamenii de ştiinţă ai lumii civilizate nu vor clasifica vreodată toate speciile de fluturi coloraţi, de pisici pestriţe, de peşti carnivori sau de şerpi uriaşi care se prăsesc aici.
Păsări al căror penaj are culoarea cerului de vară sau cea a soarelui arzător zboară încolo şi încoace printre crengile ude. Maimuţele ţipă în timp ce şi întind mânuţele către cârceii de viţă groşi ca nişte frânghii. Mamifere lucioase şi înspăimântătoare, cu mii de forme şi de mărimi roiesc în nemiloase căutări printre rădăcini monstruoase şi excrescenţe pe jumătate îngropate în pământ, pe sub frunze uriaşe şi trunchiuri răsucite de puieţi care mor în întunecimea fetidă, chiar dacă încă îşi mai trag pentru ultima oară seva din solul fumegând.
Ciclul foame ghiftuială este prostesc şi fără de sfârşit, până la moartea cea violentă şi dureroasă. Reptile cu ochi răi şi strălucitori ca opalul se înfruptă etern din universul redus al insectelor chitinoase, aşa cum fac încă din zilele în care pe lume nu exista nici o creatură cu sânge cald. Iar insectele – cu aripi, cu cleşti, doldora de venin, de o frumuseţe ameţitoare, înspăimântătoare şi hidoasă ― se înfruptă până la urmă din toate.
În această pădure nu există milă. Nici milă, nici dreptate, nici cult pentru frumos, nici strigăte de bucurie la vederea ploii. Până şi agerele maimuţici sunt complet lipsite de suflet.
Asta e ― un asemenea lucru n a existat până la apariţia omului.
Cu câte mii de ani înainte s a petrecut, nimeni nu poate spune cu certitudine. Jungla îşi devorează scheletele. Înghite încet manuscrisele sfinte şi erodează chiar şi cele mai încăpăţânate temple de stâncă. Textile, coşuri împletite, oale pictate, chiar şi ornamente din aur dispar până la urmă în pântecele ei.
Oamenii aceia micuţi şi cu piele închisă la culoare erau aici de secole, nu este nici o îndoială, construindu şi fragilele lor sate pline de cabane din frunze de palmier şi focuri fumegânde pentru gătit, vânând din abundenţa de fiare ucigaşe cu suliţele lor primitive şi cu săgeţile lor otrăvite. Din loc în loc îşi amplasau obişnuitele ferme ― aşa făcuseră dintotdeauna ― şi cultivau cartofi mărunţi, fructe verzi şi lucioase de avocado, ardei roşii şi porumb. O mulţime de porumb dulce şi galben. În jurul căsuţelor construite cu grijă ciuguleau în praf câteva găini minuscule. Porci graşi şi unsuroşi grohăiau şi se ghemuiau în coteţe.
Oamenii aceştia, care se luptă dintotdeauna unii cu alţii, să fie oare cel mai bun lucru din Grădina Sălbatică? Sau sunt, pur şi simplu, o parte indistinctă a ei, cu nimic mai complexă decât un miriapod sau un jaguar lucios, cu piele netedă, sau decât o broască mută şi cu ochi mari, atât de toxică, încât, dacă doar îi atingi pielea pătată, ai parte de o moarte sigură?
Ce are de a face mulţimea de blocuri turn din Caracas cu lumea aceasta risipită fără de sfârşit şi care începe atât de aproape de oraş? De unde se trag oare metropolele Americii de Sud, cu cerul lor plin de fum şi cu mahalalele supra¬aglomerate?
Frumuseţea este frumuseţe acolo unde o găseşti. Noaptea sunt frumoase chiar şi aceste ranchitos ― cum numesc ei cocioabele care acoperă colinele abrupte de o parte şi de alta a zgomotoaselor autostrăzi ― sunt frumoase deşi nu au nici apă, nici canalizare, şi sunt înghesuite într un fel care nu are nici o legătură cu ideile moderne de confort sau de igienă. Totuşi, sunt legate între ele cu lumini electrice strălucitoare.
S ar părea că uneori lumina poate transforma orice! Este o incontestabilă şi ireductibilă metaforă a graţiei. Dar oare oamenii din ranchitos ştiu asta? O fac pentru frumuseţe? Sau au nevoie, pur şi simplu, de lumină în micile lor cocioabe?
N are importanţă.
Nu ne putem împiedica să producem frumuseţe. Nu putem opri lumea.
Iată jos râul care curge pe lângă micul avanpost de la St. Laurent, o panglică de lumină licărind ici şi colo pentru o clipă printre vârfurile copacilor, în timp ce şi croieşte calea în pădure tot mai adânc, ajungând în cele din urmă la mica misiune de la St. Margaret Mary ― o îngrămădire de locuinţe într un luminiş lângă care jungla aşteaptă răbdătoare. Nu i aşa că i frumos, acest mănunchi de clădiri acoperite cu tablă, cu pereţii lor văruiţi în alb şi grinzile grosolane, cu ferestrele lor micuţe şi luminate şi cu zgomotul unui radio aducând dinăuntru un cântec pe versuri indiene şi o abia auzită bătaie de tobe?
Cât sunt de drăguţe verandele adânci ale bungalourilor, cu risipa lor de balansoare din lemn pictat, de bănci şi de scaune. Jaluzelele de la ferestre dau încăperilor un aer puţin somnoros, lăsând să se zărească un grătar de linii fine de culori şi forme diferite, ceea ce face camerele oarecum mai vizibile şi mai vibrante, arătând bine cumpănite ― ca un inte¬rior dintr o pictură de Edward Hopper sau dintr o carte de desenat pentru copii.
Există, desigur, mijloace de a stăvili năvalnica împrăştiere a frumuseţii. Se foloseşte înregimentarea, conformis¬mul, estetica îmbinării liniilor, triumful funcţionalului asupra accidentalului.
Dar aici nu veţi găsi prea mult din aceste lucruri!
Aici este destinul lui Gretchen, din care s a eliminat orice subtilitate a lumii moderne ― un laborator pentru un unic şi mereu repetat experiment moral ― Facerea de Bine.
În jurul acestei tabere noaptea îşi cântă în van melodiile despre haos, foame şi distrugere. Tot ceea ce contează este grija pentru un număr limitat de oameni care au venit aici să fie vaccinaţi, operaţi, trataţi cu antibiotice. Aşa cum spusese Gretchen însăşi ― să te gândeşti la mai mult e o minciună.
Am rătăcit ore în şir în cerc prin jungla deasă, trecând puternic şi fără grijă prin frunzişul de netrecut, căţărându mă peste fantasticele rădăcini ale copacilor tropicali, oprindu mă ici şi colo ca să ascult încâlcitul cor al nopţii sălbatice. Cât de gingaşe păreau florile mari, cu petale ceruite, crescute pe ramurile cele mai înalte şi mai verzi, aşa cum dormitau în aşteptarea luminii de dimineaţă!
Nu mă mai temeam de descompunerea umezelii, de urâtul proces de măcinare, de putoarea de descompunere a mlaştinii. Creaturile târâtoare şi alunecoase nu mi mai puteau face rău şi nici nu mă mai dezgustau. Oh, las' să vină la mine anaconda, mi ar plăcea să i simt îmbrăţişarea strânsă şi ascuţită! Cum mă bucuram de ţipătul strident, adânc al păsărilor, în stare să împrăştie groaza într un suflet mai sim¬plu. Păcat că maimuţele cu braţe păroase dormeau cât timp era întuneric; mi ar fi plăcut să le prind destul cât să le sărut frunţile încreţite şi gurile flecare.
Sărmanii muritori, ei dormeau în căsuţele lor din lumi¬nişul bătătorit, în timp ce şcoala, spitalul şi capela păreau, în cele mai mici şi obişnuite amănunte, miracole divine ale creaţiei.
Hmmm. Îmi era dor de Mojo. De ce nu era şi el cu mine, să răscolim jungla împreună? Trebuia să l antrenez să devină câine de vampir. Într adevăr, l am văzut în minte păzindu mi coşciugul în timpul zilei ― un fel de santinelă egipteană, gata să sfâşie orice intrus muritor care şi ar fi croit drum pe scările sanctuarului.
Dar aveam să l văd curând. Lumea întreagă mă aştepta dincolo de junglă. Dacă închideam ochii şi mi transformam trupul într un receptor sensibil, puteam auzi, în ciuda dis¬tanţei, traficul gălăgios şi aglomerat din Caracas, accentele ascuţite ale vocilor, zdrăngănitul greu al muzicii din spelun¬cile întunecate în care îi atrăgeam pe ucigaşi ― aşa cum o lampă strălucitoare atrage moliile ― ca să mă pot hrăni.
Aici domnea pacea, în timp ce orele se scurgeau în liniştea tropicală. O aversă a căzut din cerul noros, înmuind praful poieniţei, pătând treptele măturate ale şcolii, bătând încetişor darabana pe acoperişurile din tablă ondulată.
Luminile se stingeau în micile dormitoare şi în clădirile auxiliare. În adâncul capelei întunecoase, cu turnul ei înalt şi cu clopotul mare, lucios şi tăcut, pâlpâia o lumină ceţoasă, roşie. Deasupra potecilor curate şi a pereţilor văruiţi sclipeau mici becuri galbene cu abajururi rotunde de metal.
Lumina era mai mică în apropierea spitalului, unde Gretchen îşi vedea de treabă de una singură.
Îi vedeam când şi când profilul printre jaluzele. Am zărit o chiar după uşă, şezând la un birou destul cât să scrie ceva pe hârtie, cu capul plecat, cu părul strâns pe ceafă.
Până la urmă, am păşit încet dincolo şi m am strecurat în biroul mic şi răvăşit, luminat de o singură lampă, apoi am intrat în salonul propriu zis.
Era un spital de copii! Plin de pătuţuri. Simple, cioplite grosolan, aşezate pe două rânduri. Oare aveam vedenii din cauza semiîntunericului? Sau erau, într adevăr, paturi de lemn, legate la încheieturi şi acoperite cu plasă? Iar pe măsuţa decolorată nu era oare un muc de lumânare pe o far¬furie întinsă?
Am simţit brusc că mă ia ameţeala; marea claritate a viziunii m a părăsit. Nu acest spital! Am clipit din ochi, încercând să despart elementele nepotrivite de cele ce aveau un sens. Recipiente de plastic cu glucoza administrată intra¬venos atârnau alături în rastele, tuburi uşoare de nailon străluceau coborând către acele micuţe ace înfipte în braţele fragile!
Nu eram la New Orleans. Nu era spitalul acela! Şi totuşi, uite pereţii! Nu sunt din piatră? Mi am şters de pe frunte sudoarea de sânge, uitându mă la pata de pe batistă. În patul de colo nu zăcea oare o copilă blondă? M a cuprins din nou ameţeala. Mi s a părut că aud vag un râs de clopoţel, plin de veselie şi batjocură. Dar nu fusese, desigur, decât o pasăre în întunecimea de afară. Nu exista nici o soră bătrână în fustă de postav peste genunchi şi cu basma pe umeri. Dispăruse cu secole în urmă, împreună cu clădirea aceea mică.
Copila gemea; lumina pâlpâia în jurul căpşorului ei rotund. I am văzut mâna dolofană pe pătură. Am încercat iarăşi să scap de vedenii. Lângă mine, pe duşumea, era o umbră. Da, uite sistemul de respiraţie artificială, cu mulţimea lui de butoane lucioase, şi dulapurile de medica¬mente cu ferestre de sticlă! Nu era spitalul acela, era cel de aici.
Aşadar, ai venit după mine, tată? Spuneai că o vei face din nou.
„Nu, n am să i fac nici un rău! Nu vreau să i fac nici un rău!" Eu şoptisem atât de tare?
Şedea pe un scăunel la capătul îndepărtat al îngustei încăperi şi legăna un picior înainte şi înapoi, cu şuviţele ei nostime împrăştiate peste mânecile bufante.
Oh, ai venit după ea. Ştii că aşa este!
„Ssst, ai să trezeşti copiii! Pleacă. Nu eşti acolo!"
Toată lumea ştia că ai să ieşi învingător. Erau siguri că ai să I dovedeşti pe Hoţul de Trupuri. Şi, uite... ai venit după ea.
„Nu, n am venit să i fac rău. Am să o las pe ea să hotărască."
― Monsieur? Cu ce vă pot fi de folos?
M am uitat la bătrânul din faţa mea, doctorul cu mustăţi vopsite şi ochelari subţiri. Nu, nu doctorul ăsta! De unde apăruse? M am uitat la ecusonul cu numele. Aceasta e Guiana Franceză, de aceea vorbea franţuzeşte. Şi nu există nici o copilă care să stea în vreun scaun în fundul salonului.
― Vreau s o văd pe Gretchen, am şoptit. Sora Marguerite.
O zărisem pe fereastră, aşa că mă gândeam că e înăuntru. Ştiam că trebuie să fie acolo.
Zgomote înfundate în fundul salonului. El nu le poate auzi, dar eu da. Ea vine. I am simţit mirosul, amestecat cu mirosul copiilor şi al bătrânului.
Era totuşi intolerabil de întuneric şi nu reuşeam să văd nimic, nici chiar cu ochii ăştia. De unde se lumina oare încăperea? Ea tocmai stinsese lampa de la uşa din partea cealaltă şi se îndrepta încoace, de a lungul salonului, trecând pe lângă fiecare pat, cu paşi hotărâţi şi cu capul plecat. Doctorul a făcut un gest plictisit şi a trecut pe lângă mine.
Nu te uita la mustăţile lui pătate, nu te uita la ochelari, nici la cocoaşa rotundă de pe spinarea lui. I ai văzut ecu¬sonul de plastic de pe buzunar. Nu i o stafie!
S a îndepărtat târşâindu şi picioarele, iar uşa s a trântit încet în urma lui.
Ea s a oprit în întuneric. Ce păr frumos şi ondulat, pieptănat astfel, încât să i lase descoperită fruntea şi ochii serioşi. Înainte să mă vadă, mi a văzut pantofii. A devenit conştientă brusc ― nici n am apucat să respir ― de prezenţa figurii palide şi tăcute, stranie în liniştea absolută a nopţii căreia nu i aparţinea.
Doctorul dispăruse. Parcă l înghiţiserâ umbrele; rămăsese, cu siguranţă, undeva în întuneric.
Şedeam în contra luminii din birou. Mirosul ei mă copleşise – sânge şi parfumul curat al unei fiinţe vii. Dumnezeule, s o văd cu vederea mea de acum ― să i văd obrajii frumoşi şi strălucitori. Numai că împiedicam eu însumi lumina, căci uşa era foarte mică. Putea ea oare să mi vadă destul de desluşit trăsăturile chipului? Putea să vadă culoarea stranie a ochilor mei?
― Cine eşti?
Era o şoaptă joasă, prudentă. Stătea departe de mine, oprită în mijlocul intervalului, privindu mă pe sub sprâncenele negre, încruntate.
― Gretchen, am răspuns, sunt Lestat. Am venit, aşa cum am promis.
Nimic nu s a clintit în salon. Paturile păreau să fi îngheţat în spatele vălurilor de plasă. Şi totuşi, lumina se reflecta în sacii de perfuzie împrăştiaţi peste tot, de parcă ar fi fost tot atâtea lămpiţe de argint licărind în întunericul total. Auzeam răsuflarea slabă, regulată a trupuşoarelor adormite. Şi mai auzeam un zgomot surd şi ritmic, de parcă o copilă ar fi lovit mereu, în joacă, piciorul scaunului cu călcâiul ei micuţ.
Gretchen a ridicat încet mâna dreaptă şi şi a dus instinctiv şi protector degetele la baza gâtului. Pulsul i s a accelerat. I am văzut degetele închizându se parcă în jurul unui medalion, apoi am văzut lumina făcând să sclipească lănţişorul de aur.
― Ce ai la gât?
― Cine eşti? a întrebat din nou; şoapta ei scârţâind înfun¬dat, buzele tremurându i în timp ce vorbea.
Lumina chioară din biroul din spatele meu i se reflecta în ochi. Se uita la faţa mea, la mâini.
― Eu sunt, Gretchen. Nu vreau să ţi fac nici un rău. Este ultimul lucru care mi ar trece prin minte. Am venit pentru că ţi am promis că o voi face.
― Eu... nu te cred.
S a tras înapoi şi tocurile ei de cauciuc au bocănit încetişor pe duşumeaua de lemn.
― Nu te speria de mine, Gretchen. Voiam să ştii că tot ceea ce ţi am spus e adevărat.
Vorbeam foarte încet. Oare mă auzea?
Am văzut o încercând să vadă mai bine, la fel cum încer¬casem şi eu mai devreme. Inima îi bătea aprig şi sânii îi fremătau minunat sub ţesătura apretată de bumbac, sângele îi urcase în obraji.
― Sunt aici, Gretchen. Am venit să ţi mulţumesc. Uite, lasă mă să ţi dau asta, pentru misiune. M am căutat prosteşte prin buzunare. Am tras teancurile de bancnote pe care le câştigase Hoţul de Trupuri şi i le am întins, cu degetele tremurând la fel ca ale ei; banii arătau mizerabili şi murdari, ca gunoiul. I ai, Gretchen. Uite. O să le fie de folos copiilor.
M am întors şi am văzut din nou lumânarea ― aceeaşi lumânare! De ce lumânarea? Am lăsat banii alături de ea, auzind scândurile trosnind sub paşii mei în timp ce mă îndreptam către măsuţă.
M am întors să mă uit la ea şi am văzut o venind spre mine, înspăimântată, cu ochii măriţi.
― Cine eşti? a şoptit, pentru a treia oară. Ce ochi mari avea, ce pupile negre, cum se uitau la mine, de parcă m ar fi ars. Îţi cer din nou să mi spui adevărul!
― Sunt Lestat, cel pe care l ai îngrijit în propria ta casă, Gretchen. Gretchen, mi am redobândit înfăţişarea adevărată. Am venit pentru că ţi am promis că vin.
De abia mai eram în stare să suport, mânia mea sporea pe măsura ce creştea frica ei. Umerii i se înţepeniseră şi îşi încrucişase strâns braţele, în timp ce mâna încleştată de lănţişor a început să i tremure.
― Nu te cred, a spus cu şoapta aceea sugrumată, dându se înapoi, chiar dacă nu făcuse nici un pas.
― Nu, Gretchen. Nu te uita la mine cu teamă, nu te uita la mine ca şi cum m ai dispreţui. Ce ţi am făcut ca să mă priveşti aşa? Îmi cunoşti vocea. Ştii ce ai făcut pentru mine. Am venit să ţi mulţumesc...
― Mincinosule!
― Nu, nu i adevărat. Am venit pentru că... pentru că voiam să te văd.
Dumnezeule, plângeam? Oare emoţiile mele ajunseseră la fel de schimbătoare ca puterile? Ea avea să vadă lacrimile de sânge care mi brăzdau faţa şi avea să se sperie şi mai tare. Nu mai puteam să i suport privirea.
M am întors şi m am uitat la lumânare. Am atins fitilul cu puterea voinţei şi am văzut flacăra ţâşnind, ca o limbă gal¬benă. Mon Dieu, acelaşi joc de umbre pe pereţi! A căscat gura şi s a tras înapoi, fixându mă, în timp ce lumina se împrăştia între noi şi ea vedea pentru prima oară, clar, ochii care o priveau, unghiile mele lucioase, dinţii albi întrezăriţi printre buzele abia deschise.
― Nu ţi fie frică de mine, Gretchen. În numele adevărului, priveşte mă. M ai făcut să ţi promit că voi veni. Nu te am minţit, Gretchen. Tu m ai salvat. Eu sunt aici, iar Dumnezeu nu există, aşa mi ai spus, Gretchen. Dacă ar fi spus o altcineva, n ar fi contat, dar ai spus o chiar tu.
S a tras înapoi, ducând mâinile la buze; lănţişorul s a eliberat şi am văzut la lumina lumânării crucea care atârna de el. Slavă Domnului, era o cruce, nu un medalion. A mai făcut un pas în spate. Nu se putea împotrivi impulsului.
A bolborosit în şoaptă:
― Pleacă de la mine, spirit necurat! Pleacă din casa Domnului!
― Nu vreau să ţi fac rău!
― Pleacă de lângă micuţii aceştia!
― Gretchen, nu vreau să le fac nici un rău copiilor.
― În numele Domnului, pleacă de lângă mine... pleacă! A bâjbâit cu, mâna dreaptă din nou după cruce şi a întins o spre mine, cu faţa roşie şi cu buzele tremurând de isterie, cu ochii goi de raţiune în timp ce vorbea. Am văzut că era vorba de un crucifix cu un trup micuţ şi răsucit al lui Hristos. Pleacă din această casă. Este casa lui Dumnezeu. El însuşi îi protejează pe copii. Pleacă.
― În numele adevărului, Gretchen, am răspuns, cu vocea la fel de joasă ca a ei şi plină de tot atâta simţire. M am cul¬cat cu tine! Sunt aici!
― Mincinosule! a şuierat. Mincinosule!
Tremura atât de violent din tot trupul, încât mi se părea că o să şi piardă echilibrul şi o să cadă.
― Ba este curatul adevăr. Dacă altceva nu i adevărat, asta este. Gretchen, nu vreau să le fac nici un rău copiilor. Şi nu vreau să ţi fac nici ţie rău.
Încă o clipă şi avea să şi piardă, cu siguranţă, minţile, avea să înceapă să ţipe neajutorată, auzită de întreaga noapte, şi toată sărmana suflare a taberei avea să iasă afară s o bage în seamă şi, poate, să izbucnească într un strigăt asemănător.
Dar a rămas acolo, tremurând, doar suspine au ieşit brusc din gura ei deschisă.
― Am să plec, Gretchen, am să plec dacă într adevăr asta vrei. Dar să ştii că mi am ţinut promisiunea! Mai pot face şi altceva?
Dintr unul din pătuţurile din spatele ei s a auzit un plânset, apoi un geamăt din altul, iar ea a întors capul fără să stea pe gânduri.
Apoi s a repezit spre mine, a trecut prin birouaş, făcând hârtiile de pe masă să se împrăştie şi uşa batantă să se bălăbăne în urma ei, şi a ieşit în fugă în noapte.
Buimac, i am auzit suspinul îndepărtat şi m am întors.
Ploua uşor, de parcă ar fi fost ceaţă. Am văzut o îndreptându se spre uşile capelei.
Ţi am spus că ai să o răneşti.
M am întors şi m am uitat la salonul în penumbră.
„Nu eşti aici! Am terminat o cu tine!" am şoptit.
Lumina lumânării o evidenţia limpede, chiar dacă rămă¬sese în fundul încăperii. Încă şi mai legăna piciorul cu ciorăpel alb, lovind cu călcâiul papucului negru în piciorul scaunului.
„Pleacă, am rostit cât de liniştit am putut. S a sfârşit." Lacrimile chiar îmi curgeau pe chip, lacrimi de sânge. Oare Gretchen le văzuse? „Pleacă, am spus din nou. S a sfârşit, am să plec şi eu."
Parcă ar fi zâmbit, numai că nu zâmbea. Chipul i a devenit imaginea nevinovăţiei, figura din medalionul din vis. În linişte, în timp ce o priveam încremenit, imaginea a rămas, dar fără să se mişte. Apoi parcă s a dizolvat.
Am mai văzut numai un scaun gol.
M am întors încet către uşă. Mi am şters iarăşi lacrimile, plin de ură, şi am aruncat batista.
Muştele bâzâiau în jurul uşii. Ce ploaie limpede, cu băşici! Zgomotul ploii tot mai înteţite creştea şi el, ca şi cum cerul ar fi deschis gura şi ar fi oftat. Uitasem ceva. Dar ce oare? Lumânarea, da, stinge lumânarea, altfel ar putea lua foc salonul şi ar putea să i rănească pe micuţi!
Uite, acolo, în capăt ― copila blondă cu mască de oxigen, fâşiile de plastic strălucesc de parcă ar fi bucăţi de lumină. Cum de ai fost atât de nebun, încât să produci o flacără în această încăpere?
Am stins o cu vârful degetelor. Am pus jos toate banc¬notele acelea murdare şi mototolite, sute şi sute de dolari, ba chiar şi cele câteva monede pe care le am găsit.
Apoi am ieşit şi m am îndreptat agale către capela cu uşile deschise. În ciuda ploii torenţiale, îi auzeam rugăciunea, şoaptele iuţi şi scăzute, iar prin intrare am văzut o îngenuncheată în faţa altarului, cu braţele întinse în formă de cruce, în timp ce o flăcăruie roşietică de lumânare licărea dincolo de ea.
Voiam să plec. Parcă în adâncurile sufletului meu tulbu¬rat nu mai voiam nimic altceva. Dar am simţit mirosul inconfundabil de sânge proaspăt.
Venea dinspre capelă şi nu era vorba despre sângele care i curgea în vine, ci despre acela care se revarsă dintr o rană proaspătă.
M am apropiat cu grijă, fără nici un zgomot, până am ajuns în dreptul uşii. Mirosul a devenit mai puternic. Apoi am văzut sângele curgând din mâinile ei încrucişate. Şi l am văzut pe duşumea, curgând în două firicele dinspre picioarele ei.
― Doamne, mântuieşte mă de rău şi ia mă la tine. Inimă sfântă a lui Iisus, ia mă în braţele tale...
Nu m a auzit şi nu m a văzut apropiindu mă. O vagă strălucire îi inundase chipul, alcătuită din lumina lumânării şi din ceea ce radia din ea însăşi, din extazul devorator pe care îl simţea acum şi care o îndepărta de orice altceva, chiar şi de figura întunecată de lângă ea.
M am uitat la altar. Am văzut crucifixul uriaş de dea¬supra lui, iar dedesubt micuţul tabernacol strălucitor şi lumânarea aprinsă în vasul roşu de sticlă, ceea ce însemna că sfânta cuminecătură era acolo. Un fuior de vânt s a strecurat printre uşile deschise ale capelei, a atins clopotul de dea¬supra şi i a smuls un sunet slab, abia auzibil, lesne de con¬fundat cu însuşi sunetul vuitului.
M am uitat din nou la ea, la faţa ei răvăşită, cu ochii orbi, pe jumătate închişi, la gura ei moale, prin care încă mai ieşeau cuvinte.
― Hristoase, sfinte Iisuse, ia mă în braţele tale.
Prin ceaţa lacrimilor care mi împăienjeneau ochii, am văzut sângele izvorând şi curgând roşu şi gros, şi abundent din palmele ei deschise.
Din tabără se auzeau voci înăbuşite. Se închideau şi se deschideau uşi. M am întors şi am văzut forme întunecate adunate la intrare ― un mănunchi de fete îngrijorate de femei. Am auzit o şoaptă în franceză care însemna „străin", apoi un strigăt înăbuşit.
― Diavolul!
Am pornit pe culoar şi m am îndreptat către ele, silindu le să se împrăştie, deşi nu le atinsesem şi nici măcar nu le privisem, apoi am trecut grăbit de ele şi am ieşit în ploaia de afară.
După aceea m am întors şi m am uitat înapoi. Am văzut o, încă în genunchi, în timp ce celelalte se adunau în jurul ei, apoi am auzit strigătele lor timide: „Minune" şi „Stigmate!" îşi făceau semnul crucii şi îngenuncheau în jurul ei, în timp ce din gura lui Gretchen rugăciunea continua să se reverse, ca în transă.
― Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, şi Cuvântul s a făcut carne.
― La revedere, Gretchen, am şoptit.
Apoi am plecat, liber şi singur, şi m am pierdut în îmbrăţişarea fierbinte a nopţii sălbatice.

25

AR fi trebuit să plec la Miami chiar în noaptea aceea. Ştiam că David putea avea nevoie de mine. Şi, bineînţeles, habar n aveam pe unde umbla James.
Dar n am avut curaj s o fac ― eram mult prea zdruncinat ― şi dimineaţa m am pomenit destul de departe, la est de Guiana Franceză, stând încă în jungla flămândă, însetat la rândul meu, dar fără speranţă să mi potolesc setea acolo.
Cu o oră înainte de răsărit am ajuns la un templu străvechi ― un dreptunghi mare de piatră tocită ― atât de acoperit de viţă şi de alte feluri de vegetaţie, încât probabil rămânea nevăzut până şi de muritorii care ar fi trecut la câţiva iarzi pe lângă el. Numai că în această parte a junglei nu era drum şi nici măcar o urmă de pas. Simţeam că nu mai tre¬cuse nimeni pe aici de secole. Locul acesta era secretul meu.
Şi al maimuţelor, care se trezeau o dată cu lumina. O adevărată hoardă atacase grosolana construcţie, strigând, ţipând, învălmăşindu se peste tot pe acoperişul plat şi peste laturile înclinate. Le am urmărit cu nepăsare, chiar zâmbind, cum luau cu asalt ruinele. Întreaga junglă părea de fapt să renască. Corul păsărilor era mult mai puternic decât în cea¬surile întunericului şi, în timp ce cerul pălea, am văzut că în jurul meu erau milioane de nuanţe de verde. Şocat, mi am dat seama că nu aveam să văd soarele.
Prostia mea în legătură cu asta m a cam surprins. Dar suntem nişte fiinţe înlănţuite în obiceiuri. Şi pe urmă, nu era de ajuns lumina asta timpurie? Era curată bucurie să mă aflu din nou în trupul meu din totdeauna...
... dar bucuria a durat până ce mi am amintit repulsia de pe faţa lui Gretchen.
O ceaţă groasă se ridica de pe solul junglei, prinzând preţioasa lumină şi împrăştiind o până în cele mai înguste unghere şi tainiţe, pe sub florile şi frunzele tremurătoare.
Pe măsură ce mă uitam în jur, tristeţea mea creştea; mai bine spus, mă simţeam sângerând de parcă aş fi fost jupuit de viu. „Tristeţe" e un cuvânt prea blând şi prea plăcut. Mă gândeam la Gretchen iar şi iar, dar numai în imagini fără cuvinte. Iar când mă gândeam la Claudia, simţeam o amorţeală, o amintire tăcută şi încăpăţânată a cuvintelor pe care i le spusesem în timpul delirului datorat febrei.
Doctorul cu mustăţi vopsite era un coşmar. Fetiţa din scaun, ca o păpuşă. Nu, nu acolo. Nu acolo. Nu acolo.
Dar ce ar fi contat dacă ar fi fost chiar ei? N ar fi contat deloc.
În ciuda acestor emoţii copleşitoare, nu mă simţeam nefericit; era un lucru minunat că mi dădeam seama de asta, că eram conştient. O, da, vechiul meu eu.
Trebuia să i vorbesc lui David despre această junglă! David trebuia să meargă la Rio înainte de a se întoarce în Anglia. Poate că aveam să mă duc cu el.
Poate.
Am găsit două uşi ale templului. Prima era blocată de stânci grele, neregulate. Dar a doua era deschisă, căci stâncile se prăbuşiseră de multă vreme într un morman inform. M am căţărat pe ele şi am dat de o scară adâncă, pe urmă de câteva culoare, până ce am ajuns în nişte încăperi unde lumina nu mai pătrundea deloc. Într una dintre ele, foarte răcoroasă şi absolut depărtată de zgomotul junglei, m am întins să mă culc.
Sălăşluiau acolo o mulţime de târâtoare micuţe. Mi am lăsat faţa pe podeaua rece şi am simţit micuţele creaturi roind în jurul buricelor degetelor mele. Le auzeam foşnetul. Apoi un şarpe greu şi mătăsos mi a trecut peste gleznă. Toate astea mă făceau să râd.
Cum ar mai fi tremurat şi cum s ar mai fi ascuns trupul meu muritor! Iar ochii mei de om n ar mai fi văzut nimic în locul acesta din adânc.
Am început brusc să dârdâi şi să plâng încet, gândindu mă la Gretchen. Ştiam că n o voi mai visa niciodată pe Claudia.
„Ce vrei de la mine? am şoptit. Chiar crezi că mi aş putea salva sufletul?" Am văzut o ca atunci când deliram, am văzut o în spitalul din New Orleans, când o apucasem de umeri. Sau poate că eram în vechiul hotel? „Ţi am spus că aş face o din nou. Ţi am spus."
În clipa aceea ceva fusese salvat. Fusese salvată damnarea neagră a lui Lestat, acum intactă pentru totdeauna.
„La revedere, iubitelor", am şoptit iar.
După aceea am adormit.



26

MIAMI ― ah, frumoasa mea metropolă sudică, întinsă sub cerul şlefuit al Caraibelor, chiar dacă hărţile spun altce¬va! Aerul părea mai încântător chiar decât în insule şi adia uşor peste mulţimile inevitabile de pe Ocean Drive.
Am trecut grăbit prin ciudatul hol art deco al hotelului Park Central, îndreptându mă către camerele pe care le păstram acolo. Mi am scos hainele pe care le purtasem în junglă şi am îmbrăcat o cămaşă albă fără guler, o haină kaki cu cordon, pantaloni şi o pereche de cizme maro din piele moale. Îmi plăcea să mă simt eliberat de veşmintele Hoţului de Trupuri, chiar dacă erau pe măsura mea.
Imediat după aceea am sunat la recepţie şi am aflat că David Talbot ajunsese la hotel încă din ziua anterioară şi că acum mă aştepta pe terasa restaurantului Bailey, în josul străzii.
Nu aveam dispoziţie pentru locurile aglomerate. Am să l conving să ne întoarcem în camerele mele. Cu siguranţă că era încă istovit de întreaga încercare. Masa şi scaunele din faţa ferestrelor mele vor fi cu siguranţă un loc mai bun pen¬tru noi să stăm de vorbă, ceea ce cu siguranţă că aveam să facem.
Am ieşit şi am luat o pe trotuar către nord, până ce am văzut restaurantul Bailey, cu inevitabila inscripţie de neon deasupra frumoaselor copertine albe de pânză; toate măsuţele aveau feţe de masă roz din in şi lumânări şi erau deja ocupate de primul val al mulţimii ieşite pentru seară. Am zărit în colţul cel mai îndepărtat al terasei figura familiară a lui David, foarte elegant în costumul alb de in pe care îl purtase şi pe vas. Mă aştepta să mă apropii, cu obişnuita lui expresie atentă şi curioasă.
M am simţit uşurat, dar am hotărât să l iau prin sur¬prindere, aşa că m am strecurat în scaunul din faţa lui atât de iute, încât a tresărit.
― Ah, diavole, a rostit în şoaptă. I am văzut o clipă ric¬tusul gurii şi m am gândit că era cu adevărat neliniştit, dar pe urmă a zâmbit, adăugând: Slavă Domnului că eşti bine.
― Chiar crezi că locul ăsta e potrivit? l am întrebat.
Când un chelner tânăr şi frumos s a apropiat; i am cerut un pahar cu vin, doar pentru că în felul acesta nu avea să mă tot întrebe ce doresc. Lui David i se adusese deja o băutură exotică scârbos colorată.
― Ce naiba s a întâmplat de fapt? l am întrebat, trăgându mă mai aproape de masă, ca să fac faţă cumva gălăgiei de fond.
― Ei bine, a fost o încăierare, a răspuns el. A încercat să mă atace, aşa că n am avut de ales şi am făcut uz de pistol. El a fugit prin verandă, pentru că n am fost în stare să ţintesc bine. Pur şi simplu, a fost o armă prea mare pentru mâinile astea bătrâne. A oftat. Părea obosit, uzat până la limită. După aceea a fost nevoie să sun la confrerie şi să i fac să mă elibereze pe cauţiune. A fost nevoie să se vorbească la Cunard, în Liverpool. A făcut un gest de parcă ar fi vrut să uite. La prânz eram într un avion care pleca spre Miami. Bineînţeles că n aş fi vrut să te abandonez singur la bordul vasului, dar chiar n am avut de ales.
― N am fost în nici un pericol, nici o clipă, am spus. M am temut pentru tine. Ţi am spus însă că tu n ai de ce să ţi faci griji în privinţa mea.
― Ei bine, credeam că s ar putea să ai nevoie de mine. I am pus pe urmele lui James, bineînţeles, sperând să l alunge de pe vas. Era limpede că nici nu se gândeau să facă o cercetare amănunţită, cabină de cabină. Aşa că mi am spus că probabil ai rămas singur. Sunt aproape sigur că James a coborât de pe vas imediat după încăierare. Altfel, l ar fi prins. L am descris amănunţit.
S a oprit, a luat o înghiţitură prudentă din băutura lui caraghioasă, apoi a pus paharul jos.
― Nu ţi place chestia aceea, nu i aşa? Dar unde i dez¬gustătorul whisky pe care l bei de obicei?
― Băutura insulelor, a spus. Nu, nu mi place, dar n are a face. Cu tine cum a mers?
N am răspuns. Îl vedeam iarăşi cu vechii mei ochi; pielea lui mi se părea mai translucidă şi toate micile infirmităţi ale trupului apăreau cu claritate. Totuşi, mai păstra aura miracu¬losului, aşa cum arată toţi muritorii în ochii unui vampir.
Părea istovit, epuizat din cauza tensiunii nervoase. Avea ochii roşii, şi i am văzut din nou rictusul gurii. Mi am dat seama şi că avea umerii lăsaţi. Oare groaznica încercare îl îmbătrânise şi mai mult? Nu puteam suporta să l văd aşa. S a uitat la mine cu o faţă îngrijorată.
― Ţi s a întâmplat ceva rău, a spus, încă şi mai încet, şi s a întins peste masă, lăsându şi degetele peste mâna mea. Ce fierbinţi erau! Îmi dau seama după ochi.
― Nu vreau să stăm de vorbă aici, am răspuns. Hai să mergem la mine la hotel.
― Nu, hai să stăm aici, a rostit foarte uşor. Sunt îngrijorat din cauza a tot ce s a întâmplat. A fost o adevărată probă de foc pentru vârsta mea. Sunt epuizat. Speram să vii noaptea trecută.
― Iartă mă că n am venit. Aşa ar fi trebuit. Ştiu că pentru tine a fost o încercare teribilă, chiar dacă atunci când o trăiai te ai bucurat atât de mult.
― Aşa crezi? A zâmbit trist, imperceptibil. Vreau să mai beau ceva. Ce spuneai? Whisky?
― Ce spuneam eu? Credeam că i băutura ta preferată.
― Din când în când. A făcut semn chelnerului. Uneori e puţin cam serioasă. A cerut băutură din malţ. Nu aveau. Dar îi convenea Chivas Regal. Îţi mulţumesc că mi faci pe plac. Mă simt bine aici. Îmi place zarva. Şi cerul liber.
Chiar şi vocea suna obosită; îi lipsea acea scânteie de strălucire. Era limpede că nu era momentul să sugerez o călătorie la Rio de Janeiro. Şi totul era din vina mea.
― Oricum vrei tu, am zis.
― Haide, spune mi ce s a întâmplat, a insistat el cu solici¬tudine. Pot să văd că ai o greutate pe suflet.
Mi am dat seama cât de mult voiam să i vorbesc despre Gretchen şi că, de fapt, asta mă făcuse să mă grăbesc încoace, mai mult decât grija pentru el. Mi era ruşine, totuşi nu m am putut abţine să i spun. M am întors cu faţa către plajă, cu cotul pe masă şi cu ochii înceţoşaţi, aşa încât culo¬rile serii au devenit mai surde şi mai luminiscente decât înainte. I am povestit că mă dusesem la Gretchen pentru că aşa îi promisesem, deşi în adâncul sufletului sperasem şi mă rugasem s o iau cu mine, s o aduc în lumea mea. Apoi i am explicat despre spital, despre cât era de straniu ― asemănarea doctorului cu cel de acum un veac, asemănarea salonului însuşi, părerea nebunească, smintită, că Claudia era acolo.
― M a dat peste cap, am şoptit. Nu mi am imaginat nici o clipă că Gretchen m ar putea respinge. Ştii ce crezusem? Acum pare o nebunie. Crezusem că are să mă găsească irezistibil! Credeam că nu se poate altfel. Îmi spusesem că se va uita în ochii mei ― în ochii mei de acum, nu în cei de muritor! ― şi va vedea adevăratul suflet pe care l a iubit! Nu mi am imaginat nici o clipă că m ar putea respinge, ba chiar atât de total ― moral şi fizic ― şi că în momentul în care va înţelege ce sunt vampirii se va scârbi într atât şi mi va întoarce spatele. Nu mi dau seama cum am putut să fiu aşa de idiot, cum de am perseverat să cred în iluziile mele! O fi vorba despre vanitate? Sau sunt, pur şi simplu, nebun? Tu nu m ai găsit niciodată respingător, nu i aşa, David? Sau mă amăgesc şi în privinţa ta?
― Eşti minunat, a şoptit, cu vorbe pline de simţire. Dar nu eşti pământean ― iată ce a văzut femeia aceea.
Cât părea de trist! Nu fusese niciodată mai grijuliu cu mine, nici în cele mai pline de răbdare discuţii pe care le purtaserăm. Părea cu adevărat să încerce suferinţa pe care o încercam şi eu ― la fel de acut şi de total.
― Ea nu era compania potrivită pentru tine, nu ţi dai seama? a spus cu blândeţe.
― Ba da, îmi dau seama. Îmi dau seama.
Mi am lăsat fruntea pe mână. Aş fi vrut să fim în camera mea liniştită, dar nu puteam să forţez lucrurile. Era din nou prietenul meu, şi nimeni pe pământ nu mi mai fusese prieten cu adevărat, aşa că aveam să fac cum voia el.
― Ştii că eşti singurul, am spus brusc, cu voce mânioasă şi obosită. Singurul care mă lasă să fiu ceea ce sunt, fără să mi întoarcă spatele.
― Cum adică?
― Oh. Ceilalţi mă condamnă pentru firea mea, pentru impetuozitatea şi voinţa mea. Le place s o facă. Însă atunci când mă dovedesc slab, mă lasă baltă.
M am gândit iar la felul în care mă respinsese Louis şi la faptul că aveam să l văd curând şi m a cuprins o satisfacţie diabolică. Oh, o să fie tare surprins. Pe urmă m a năpădit un soi de frică. Cum l aş putea ierta? Cum aş putea face să mă abţin şi să nu explodez ca o flacără turbată?
― Am vrea cu toţii să ne facem eroii mai mici, a răspuns David, vorbind încet şi aproape cu tristeţe. Vrem să i facem fragili. Ei sunt cei care trebuie să ne reamintească mereu ce înseamnă forţa.
― Despre asta i vorba? am întrebat. M am întors şi am încrucişat braţele pe masă, cu faţa la el, uitându mă fix la paharul plin cu vin gălbui. Sunt eu oare cu adevărat puternic?
― Oh, da, la fel de puternic ca întotdeauna. Iată de ce te invidiază, te desconsideră şi devin răi cu tine. Dar nu i nevoie să ţi spun toate astea. Uit o pe femeie. Ar fi putut fi o greşeală, o mare greşeală.
― Şi tu, David? Cu tine n ar fi o greşeală. M am uitat în sus şi, spre surprinderea mea, i am văzut ochii umezi, roşii de tot, apoi din nou rictusul acela al gurii. Ce este, David? l am întrebat.
― Nu, n ar fi o greşeală, a răspuns. Acum nu mai cred deloc că ar fi o greşeală.
― Vrei să spui că...
― Du mă în lumea ta, Lestat, a rostit în şoaptă, apoi şi a revenit ― elegantul gentleman englez, şocat de propriile emoţii şi dezaprobându le, uitându se peste mulţimea deasă, către marea din depărtare.
― Asta vrei să spui, David? Eşti sigur?
De fapt, nu voiam să l întreb nimic. Nu voiam să mai scot nici o vorbă. Şi totuşi, de ce? De ce luase această hotărâre? Ce i făcusem, ce i făcuse escapada noastră? N aş mai fi fost acum Vampirul Lestat, dacă n ar fi fost el. Dar ce preţ plătise, probabil.
M am gândit la el, cel de pe plaja din Grenada, cum refuzase simplul act de a face dragoste. Acum suferea la fel de mult ca atunci. Dar brusc nu mi s a mai părut deloc un mister că ajunsese la această decizie. Îl împinsese spre ea mica noastră aventură comună şi confruntarea cu Hoţul de Trupuri.
― Vino, i am spus, acum trebuie să mergem, să plecăm de aici undeva unde putem fi singuri.
Tremuram. De câte ori visasem clipa asta! Şi totuşi, venise atât de repede, iar eu aş mai fi avut de pus o mulţime de întrebări.
M a cuprins dintr o dată o teribilă sfială. Nici nu mă puteam uita la el. Mă gândeam la intimitatea apropierii pe care aveam s o simţim curând şi nu i puteam întâlni privirea. Dumnezeule, mă comportam la fel cum făcuse el în New Orleans, când eu mă găseam în trupul acela tânâr şi viguros şi îl asaltam cu dorinţa mea nestăpânită.
Inima mea bubuia în aşteptare. David, David în braţele mele. Sângele lui David trecând în mine şi sângele meu trecând în David. Apoi aveam să stăm la marginea mării împreună, ca doi fraţi nemuritori. Abia puteam să vorbesc sau să mă gândesc.
M am ridicat fără să mă uit la el şi am traversat terasa, coborând pe scări. Ştiam că mă urmează. Eram ca Orfeu. O singură privire în urmă şi avea să fie smuls de lângă mine. Sau poate că farurile vreunei maşini în trecere puteau să mi facă părul sau ochii să strălucească într un fel care să l para¬lizeze brusc de frică.
Am continuat să merg în faţă, trecând printre muritorii care se plimbau leneşi, îmbrăcaţi în haine de plajă, pe lângă mesele de pe trotuar ale cafenelelor. Am intrat direct în Park Central şi am trecut din nou prin holul cu ornamente stri¬dente, urcând apoi treptele care duceau la apartamentul meu.
L am auzit închizând uşa în urma mea.
Şedeam în faţa ferestrei şi mă uitam din nou afară, la cerul strălucitor al serii. Inimă, stai cuminte! Să nu ne grăbim. Este foarte important ca fiecare pas să fie făcut cu grijă.
Iată norii, mânaţi iute de vânt departe de paradis. Stelele abia de smălţau cerul, răzbind cu greu prin lumina palidă a serii.
Trebuia să i spun nişte lucruri, să i le explic. Avea să rămână pentru totdeauna aşa cum era acum; nu dorea să schimbe nici un amănunt legat de înfăţişare? Să se bărbie¬rească proaspăt, poate; să şi aranjeze părul.
― Nimic din toate astea nu contează, a spus, cu vocea lui plăcută, cultivată. Ce nu i în regulă? Era atât de atent, de parcă eu aş fi avut nevoie să fiu îmbărbătat. Nu voiai tu să se întâmple aşa?
― Oh, da, ba da. Dar trebuie să fii şi tu sigur că vrei, am răspuns, întorcându mă abia atunci.
Stătea în întuneric, atât de pus la punct în costumul lui alb de in, cu o cravată de mătase deschisă la culoare, înno¬dată elegant la gât. Lumina ce pătrundea din stradă îi strălucea moale în ochi şi a sclipit pentru o clipă pe acul de aur înfipt în cravată.
― Nu ştiu cum să ţi explic, am şoptit. S a întâmplat atât de repede, atât de brusc, tocmai când eram sigur că nu se va întâmpla. Mi e frică pentru tine. Mi e frică să nu faci o greşeală teribilă.
― Eu vreau, a spus el, dar cât de straniu îi suna vocea, cât de opac, cât de despuiată de orice notă lirică. Vreau chiar mai mult decât poţi tu şti. Fă o acum, te rog. Nu mi prelungi ago¬nia. Vino lângă mine. Ce să fac să te atrag? Vrei asigurări? Oh, am avut o grămadă de timp să meditez şi să hotărăsc. Aminteşte ţi numai de câtă vreme vă cunosc secretele, ţie şi alor tăi.
Ce chip straniu avea, ce ochi duri, ce gură ţeapănă şi amară!
― David, ceva nu i în regulă, am spus. Ştiu. Ascultă mă. Trebuie să stăm de vorbă. Poate că i cea mai importantă con¬versaţie pe care am avut o vreodată. Ce s a întâmplat ca să te determine să vrei s o faci? Ce anume? Timpul petrecut împreună pe insulă? Povesteşte mi. Trebuie să înţeleg.
― Pierzi vremea, Lestat.
― Dar pentru aşa ceva e nevoie de timp, David, este cu adevărat ultima oară când timpul contează. M am tras mai aproape de el, lăsând în mod intenţionat mirosul lui să mi umple nările, lăsându mă conştient pătruns de mirosul sângelui lui, trezind în mine dorinţa aceea căreia prea puţin îi păsa cine era el sau ce eram eu ― foamea subită care voia moartea. Setea a crescut în mine şi m a fulgerat ca un bici. S a dat înapoi. I am văzut frica din privire. Nu, nu te speria. Crezi că vreau să ţi fac vreun rău? Cum aş fi reuşit să l dovedesc pe imbecilul de Hoţ de Trupuri dacă n ai fi fost tu?
Faţa i a devenit rigidă, ochii i s au micşorat şi gura s a întins într un fel de grimasă. De ce arăta oare atât de îngrozi¬tor, de diferit de el însuşi? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmpla în mintea lui? Nu era bucurie, nu era apropiere. Era de rău.
― Deschide te pentru mine, am şoptit.
A clătinat din cap şi ochii i au strălucit în timp ce se îngustau din nou.
― Păi n o să se întâmple când o să se scurgă sângele? Ce voce delicată! Oferă mi o imagine, Lestat, una s o ţin minte. O imagine care să mă apere de frică. Eram încurcat. Nu eram sigur că înţelegeam ce vrea să spună. Să mă gândesc cât eşti de frumos, a spus tandru, şi că vom fi împreună, tovarăşi pentru totdeauna? O să mi fie de folos?
― Gândeşte te la India, am şoptit. Gândeşte te la pădurea de manglieri, la clipa când ai fost cel mai fericit...
Aş fi vrut să spun mai mult, aş fi vrut să spun: nu, nu asta, dar nu mi dădeam seama de ce! Foamea m a copleşit, amestecată cu o sfâşietoare singurătate; am revăzut o din nou pe Gretchen, am revăzut groaza absolută de pe faţa ei. M am apropiat mai tare de el. David, în sfârşit, David... Fă o! Gata cu vorba, ce contează imaginile, fă o! Ce se întâmpla cu tine de te temi s o faci?
De data asta, l am apucat strâns în braţe.
Mai întâi, am simţit un spasm de frică, dar apoi nu s a mai împotrivit; am savurat un moment această îmbătătoare apropiere fizică, trupul acela înalt, demn de un rege, din braţele mele. Mi am plimbat buzele peste părul lui cărunt, respirându i parfumul. Mi am aşezat degetele pe capul lui. Apoi am străpuns cu dinţii suprafaţa pielii, înainte de a mă fi gândit s o fac, şi am simţit sângele sărat curgându mi pe limbă şi umplându mi gura.
David, în sfârşit, David.
Imaginile din mintea lui s au revărsat într un torent – marile păduri din India, elefanţii uriaşi cu paşi tunători, cu capete enorme, cu urechi micuţe mişcându se ca nişte frunze căzătoare. Lumina soarelui inundând pădurea. Dar unde e tigrul? Oh, Dumnezeule, Lestat, tigrul eşti chiar tu! Tu eşti cel care l omori! Iată de ce nu voiai ca el să se gândească la asta! L am văzut într o străfulgerare stând în soare şi uitându se la mine, David cel de acum mulţi ani, minunat de tânăr, zâmbitor ― apoi, brusc, pentru o fracţiune de secundă, suprapus peste imagine ori izvorând din ea ca o floare care se desface, a apărut o altă figură, alt bărbat. Era slab, emaciat, cu părul alb, cu ochi şireţi. Şi, înainte să dispară iarăşi într o imagine şovăitoare şi neînsufleţită a lui David, am ştiut că fusese James!
Omul din braţele mele era Jamesl
L am împins în spate, ridicând mâna să mi şterg sângele de pe buze.
― James! am murmurat.
A căzut lângă pat, cu ochii buimaci, cu sângele picurindu i pe guler, agăţându se de mine cu o mână.
― Haide, nu fi răutăcios acum, a strigat în felul lui, cu cadenţa lui proprie, cu pieptul greu şi chipul scăldat în sudoare.
― Să te ia toţi dracii! am răcnit iar, uitându mă fix la ochii aceia care luceau nebuneşte pe faţa lui David.
L am pocnit, auzind brusc un şuvoi de hohote nebuneşti şi disperate, de vorbe spurcate şi pripite.
― Tâmpitule! E trupul lui Talbot! Doar nu vrei să i faci vreun rău lui Talbot...
Dar era prea târziu. Încercam să mă opresc, dar mâna mi se încleştase în jurul gâtului lui şi deja aruncasem trupul în perete!
L am văzut, îngrozit, cum se izbeşte de zidărie. Am văzut sângele ţâşnind din ceafă şi am auzit scrâşnetul urât al peretelui care se crăpa; când m am întins să l prind, mi a căzut direct în braţe. S a uitat la mine cu o privire bovină, în timp ce gura se străduia disperată să dea drumul cuvintelor:
― Uite ce ai făcut, tâmpitule, idiotule! Uite ce... uite ce...
― Rămâi în trupul ăsta, monstrule! am spus printre dinţii încleştaţi. Ţine l în viaţă!
Se sufoca. Un firicel de sânge îi curgea din nas şi i intra în gură. Ochii i se învârteau în cap. L am ridicat, dar picioarele îi atârnau de parcă ar fi fost paralizat.
― Tu... tu eşti nebun... sun o pe mama, sun o... mamă, mamă, Raglan are nevoie de tine... N o suna pe Sarah. Nu i spune lui Sarah. Sun o pe mama...
Şi a pierdut cunoştinţa şi capul i a căzut în piept; l am întins pe pat.
Eram înnebunit. Ce trebuia să fac! Oare puteam să i vin¬dec rănile cu sângele meu? Nu, rana era înăuntru, era în capul lui, în creier! Ah, Dumnezeule! Creierul. Creierul lui David!
Am smuls receptorul şi am bolborosit numărul camerei, anunţând că era o urgenţă. Un om se lovise grav. Căzuse. Avea o rană! Era imediat nevoie de o ambulanţă pentru el.
Pe urmă am închis telefonul şi m am întors la el. Chipul lui David, trupul lui David zăcea acolo neajutorat! Pleoapele i se zbăteau, iar palma stângă se strângea şi se desfăcea.
― Mama, a şoptit el. Adu o pe mama. Spune i că Raglan are nevoie de ea... Mamă.
― Vine, am spus, trebuie s o aştepţi!
I am întors încetişor capul pe o parte. Dar, de fapt, ce mai conta? Lasă l să se desprindă şi să zboare, dacă poate! Trupul acesta nu mai putea fi recuperat! Trupul acesta nu mai putea fi o gazdă potrivită pentru David, niciodată!
Dar unde naiba era David?
Sângele împroşcase cuvertura de pe pat. Mi am înţepat încheietura. Am lăsat picăturile să curgă peste rănile de dinţi de la gât. Poate că şi câţiva stropi pe buze îl ajutau cumva. Dar ce puteam face pentru creier? Oh, Dumnezeule, cum de am putut să o fac...
― Eşti nebun, a şoptit el, foarte nebun. Mamă!
Mâna stângă a început să i salte spasmodic pe pat. Apoi am văzut că întregul braţ stâng îi zvâcnea, colţul stâng al gurii se trăgea într o parte, iar şi iar, în timp ce ochii priveau fâx în sus şi pupilele au încetat să se mai mişte. Sângele continua să i curgă din nas şi din gură, printre dinţii albi.
― Oh, David, n am vrut să fac asta, am şoptit. O, Doamne, are să moară!
Cred că a mai spus o dată cuvântul „Mamă".
Dinspre Ocean Drive auzeam sirenele. Cineva izbea în uşă. M am strecurat pe o latură a ei până ce a fost deschisă, apoi am ţâşnit afară, nevăzut. Mai mulţi oameni se grăbeau în sus pe scări. Am trecut pe lângă ei, nelăsându i să zărească decât o umbră fugară. M am oprit în hol şi m am uitat buimac la funcţionarii care alergau de colo colo. Urletul îngrozitor al sirenei se apropia. M am întors, împleticindu mă, şi am ieşit în stradă.
― Oh, Doamne, David, ce am făcut?
Un claxon m a făcut să tresar, apoi un altul m a smuls din stupoare. Stăteam chiar în mijlocul străzii. M am întors şi am trecut pe nisip.
O ambulanţă albă şi scundă s a oprit brusc în faţa hotelu¬lui. Un tânăr mătăhălos a sărit de pe locul din faţă şi s a năpustit în holul hotelului, în timp ce alţii s au dus să deschidă uşile din spatele maşinii. Cineva a strigat ceva în clădire. Am văzut o figură la fereastra de sus a camerei mele.
M am îndepărtat; picioarele îmi tremurau de parcă aş fi fost muritor. Mă apucam prosteşte cu mâinile de cap în timp ce priveam la toată scena prin ochelarii negri de soare, aşteptând să se adune inevitabila mulţime de oameni care se opreau din peregrinările lor, se ridicau de la mesele din restaurantele vecine şi se apropiau de uşile hotelului.
Devenise aproape imposibil să mai vezi ceva în felul obişnuit, dar scena se materializa înaintea mea, aşa cum o alcătuiam din imaginile surprinse în minţile muritorilor ― prin hol era cărată o targă grea, cu trupul neajutorat al lui David legat de ea, iar însoţitorii împingeau mulţimea în lături.
Uşile ambulanţei s au închis cu zgomot. Sirena a vuit din nou, înfricoşător, şi maşina a plecat în viteza, ducând cu ea trupul lui David, Dumnezeu ştie unde!
Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Să mă duc la spital; să mă ocup de schimbarea trupurilor! Ce altceva l ar mai putea salva? Dar atunci ar însemna să l am din nou pe James înăuntrul meu? Unde o fi David? Doamne, Dumnezeule, ajută mă. Dar de ce ai face o tocmai tu?
În cele din urmă, am trecut la acţiune. Am luat o grăbit pe stradă, printre trecătorii pe care i depăşeam atât de iute, încât abia mă vedeau, am găsit o cabină telefonică şi m am strecurat înăuntru, trântind uşa de sticlă în urma mea.
― Trebuie să vorbesc cu Londra, i am spus centralistei, înşirând informaţiile. Talamasca, taxă inversă. De ce naiba dura atât! De nerăbdare loveam cu pumnul drept în geam, în timp ce ţineam receptorul apăsat de ureche. Până la urmă, una dintre vocile binevoitoare şi pline de răbdare de la Talamasca a acceptat convorbirea. Ascultă, am spus, trântindu mi numele de la început. N o să aibă nici un sens pentru tine, dar e teribil de important. Trupul lui David Talbot toc¬mai a fost dus la un spital din Miami. Nici măcar nu ştiu la care! E rănit grav. Trupul s ar putea să moară. Trebuie însă să înţelegi un lucru: înăuntrul acestui trup nu este David. Mă asculţi? David este în altă parte...
M am oprit.
În faţa mea, dincolo de peretele de sticlă, apăruse o formă întunecată. Mi au căzut ochii pe ea şi eram gata s o alung ― ce mi păsa mie dacă vreun muritor mi ar fi cerut să mă grăbesc? ― dar mi am dat seama că era vorba despre trupul meu muritor, despre trupul acela înalt, tânăr, cu păr castaniu în care trăisem destul cât să i cunosc orice semn par¬ticular, slăbiciunile şi forţa. Mă uitam exact la înfăţişarea pe care o văzusem în oglindă acum două zile. Doar că acum avea cu cinci centimetri mai mult în înălţime decât mine. Mă uitam chiar în ochii căprui ce mi erau atât de familiari.
Purta acelaşi costum de bumbac pe care îl îmbrăcasem eu ultima dată. Şi aceeaşi cămaşă albă fără guler pe care o trăsesem chiar eu peste cap. Iar una dintre mâinile pe care le cunoşteam atât de bine se ridicase acum într un gest calm, la fel de calm ca şi expresia feţei, cerându mi într un fel inconfundabil să închid telefonul.
Am pus receptorul în furcă.
Cu o mişcare liniştită, trupul a venit în faţa cabinei şi a deschis uşa. M a apucat de braţ cu mâna dreaptă, trăgându mă afară ― cu întregul meu acord ― şi scoţându mă pe trotuar, în bătaia brizei.
― David, am spus. Ştii ce am făcut?
― Cred că da, a răspuns, ridicând uşor din sprâncene, în timp ce din gura tânără ieşea binecunoscuta voce engle¬zească. Am văzut ambulanţa la hotel.
― David, a fost o greşeală, o greşeală oribilă!
― Vino, hai să plecăm de aici, a spus.
Era chiar vocea pe care o ştiam, confortabilă, plăcută, hotărâtă.
― Dar, David, nu înţelegi, trupul tău...
― Haide, ai să mi spui totul, a zis.
― E pe moarte, David.
― Ei bine, nu prea putem să l ajutăm, nu i aşa?
Spre nemaipomenita mea uimire, mi a trecut braţul pe după umeri. S a aplecat înainte în felul lui autoritar şi m a silit să merg cu el până la colţul străzii, unde a ridicat mâna şi a făcut semn unui taxi.
― Nu ştiu la ce spital e, am mărturisit.
Încă tremuram violent, din tot trapul. Nu mi puteam con¬trola mâinile. Se uita la mine atât de senin, încât mă şoca peste măsură, mai ales când auzeam vocea atât de familiară ieşind din faţa îngrijită şi bronzată.
― Nu mergem la spital, a zis el, ca şi cum ar fi încercat să calmeze un copil isteric. Mi a arătat taxiul. Intră, te rog.
S a strecurat lângă mine pe bancheta de piele şi i a dat şoferului adresa hotelului Grand Bay, în Coconut Grove.

27

AM intrat în holul de marmură al hotelului într o stare de şoc cu adevărat demnă de un muritor. Am zărit ca prin ceaţă mobilierul somptuos, vazele imense de flori şi turişti bine îmbrăcaţi. Bărbatul şaten şi înalt care fusesem o vreme chiar eu m a condus cu răbdare la lift şi am urcat în linişte la unul dintre etajele superioare.
Nu eram în stare să mi ascund lacrimile, iar inima îmi palpita încă, după tot ce se petrecuse. Încă mai simţeam în gură gustul sângelui din trupul rănit!
Am intrat într un apartament spaţios, plin de culori palide şi deschis către noapte printr un perete de sticlă cât tot etajul, de unde se vedeau turnurile luminate, răspândite de a lungul ţărmurilor liniştite ale golfului Biscayne.
― Înţelegi ce am încercat să ţi spun? am întrebat, bucuros că eram în sfârşit singur cu el, privindu l cum se aşeza în faţa mea la măsuţa rotundă de lemn. L am lovit, David. L am lovit la mânie. L am... l am izbit de perete.
― Tu şi firea ta groaznică, Lestat, a zis el, dar vocea îi era calmă şi părea să se adreseze unui copil surescitat.
Un zâmbet larg i a încălzit chipul bine modelat, cu oase graţioase şi gură mare, liniştită; inconfundabilul zâmbet al lui David.
N am putut răspunde nimic. Mi am coborât încet privirea de pe faţă pe umerii puternici şi largi care se sprijineau de spătarul scaunului, apoi pe întreaga formă relaxată.
― M a făcut să cred că eşti tu! am spus, încercând să mă concentrez din nou. Pretindea că eşti tu. Oh, Dumnezeule, toată nenorocirea mea se trage de la el, David. Stătea şi mă asculta, dar, de fapt, mă fraierea. Şi pe urmă mi a cerut Darul Întunecat. Mi a spus că şi a schimbat părerea. M a ademenit sus în cameră ca să i l dau, David! A fost îngrozi¬tor. Era exact ceea ce mi dorisem, şi totuşi ştiam că nu era în regulă! Era în el ceva atât de sinistru. Oh, au existat indicii, dar eu nu le am văzut! Ce prost am fost.
― Trup şi suflet, a spus tânărul calm şi bronzat din faţa mea.
Şi a scos haina de bumbac, a aruncat o pe scaunul de alături şi s a aşezat din nou, încrucişând braţele la piept. Ţesătura cămăşii fără guler îi punea în evidenţă musculatura, iar albeaţa bumbacului făcea pielea să pară şi mai colorată – un fel de auriu întunecat.
― Da, ştiu, a zis, şi minunata voce englezească a curs atât de natural! E şocant. Am încercat exact aceeaşi senzaţie acum câteva zile, la New Orleans, când singurul meu prieten mi a apărat înainte în acest trup! Te înţeleg perfect. Şi mai înţeleg ― nu i nevoie să mă mai întrebi ― că fostul meu trup e probabil pe moarte. Numai că nu ştiu ce ar putea face vre¬unul din noi.
― Păi, e sigur că am putea merge lângă el. Dacă ai ajunge destul de aproape poate că James te ar simţi şi s ar putea concentra suficient, încât să iasă din trup.
― Crezi că James mai e încă înăuntru? m a întrebat, ridicând iar din sprâncene, exact la fel cum ridica David când vorbea, cu capul puţin împins înainte, cu gura aproape zâmbind.
David cu această înfăţişare! Iar timbral vocii era aproape acelaşi.
― Ah... cum... a, da, James e în trup. David, s a lovit la cap! Îţi aduci aminte ce am vorbit. Dacă vreau să l omor, trebuie să l lovesc tare în cap. A bălmăjit ceva despre maică sa. O striga. Îi tot spunea că Raglan are nevoie de ea. Când am plecat din încăpere, era încă în trup.
― Înţeleg. Deci creierul funcţionează, dar e serios deteriorat.
― Exact! Îţi dai seama? Credea că o să mă oprească să l lovesc din cauză că era în trupul tău. Se refugiase acolo! Oh, şi a închipuit greşit! Greşit! A încercat să mă momească să i dau Darul Întunecat! Ce trufie! Ar fi trebuit să mă cunoască mai bine. Ar fi trebuit să şi mărturisească planul din clipa în care m a văzut. Fir ar să fie, David, chiar dacă nu ţi am ucis trupul, să ştii că l am rănit fără putinţă de scăpare.
Se adâncise în gânduri, exact aşa cum făcea şi pe vremuri, în mijlocul discuţiei; privea în depărtare prin peretele de sticlă, pe deasupra golfului cufundat în întuneric.
― Trebuie să mă duc la spital, nu i aşa? a rostit în şoaptă.
― Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Doar nu vrei să te închizi în trupul acela în timp ce moare! Nu poţi vorbi serios!
S a ridicat în picioare uşor şi cu graţie şi s a dus la fe¬reastră. A rămas acolo uitându se în noapte; i am recunoscut postura caracteristică, am recunoscut pe noua înfăţişare expresia inconfundabilă a lui David.
Era absolut magic să vezi această fiinţă echilibrată şi înţeleaptă emanând din forma aceea tânără. Să vezi inteligenţa în spatele ochilor tineri şi limpezi care se uitau din nou la mine.
― Moartea mea mă aşteaptă, nu i aşa?
― Las o să aştepte. A fost un accident, David. Nu i vorba de inevitabila moarte. Există o alternativă. Ştim amândoi care.
― Care?
― Mergem acolo împreună. Intrăm cumva în salon, fermecând personal medical de diferite ranguri. Îl împingi afară din trupul tău şi intri înăuntru, pe urmă vin eu şi ţi dau sângele. Te iau cu mine. Nu există nici un fel de rană pe care infuzia de sânge de al meu să nu o vindece.
― Nu, prietene. Ar fi trebuit să ştii că nu mi poţi propune aşa ceva. Nu pot să o fac.
― Ştiam că asta ai să spui, am răspuns. Atunci nu te duce la spital. Şi nu face nimic să l trezeşti la viaţă.
Am rămas amândoi tăcuţi, uitându ne unul la celălalt. Nu mai tremuram. Brusc mi am dat seama că el nu fusese alar¬mat nici o clipă.
Nu era nici acum. Nici măcar nu părea să fie trist. Se uita la mine, ca şi cum mi ar fi cerut să înţeleg fără cuvinte. Sau poate că, pur şi simplu, nici nu se gândea la mine.
Avea şaptezeci şi patru de ani! Şi ieşise dintr un trup plin de suferinţe fireşti, de dureri şi de viziuni sumbre, ca să intre în forma aceasta puternică şi frumoasă.
Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce simţea cu adevărat! Eu dădusem în schimbul trupului aceluia un trup de zeu! El, însă, dăduse în schimb trupul unui om bătrân, cu moartea deja deasupra capului, un om a cărui tinereţe era o colecţie de amintiri dureroase, ameţitoare; un om atât de marcat de aceste amintiri, încât pacea sufletului lui fusese făcută ţăndări, iar acum încerca să trăiască, amărât şi descu¬rajat, cei câţiva ani care i mai rămăseseră.
Acum îşi redobândise tinereţea! Putea trăi o nouă viaţă, într un trup pe care el însuşi îl găsise încântător, minunat, dacă nu chiar magnific ― un trup pe care chiar şi el îl dorise fizic.
Dar eu stăteam acolo şi plângeam îngrijorat după trupul cel bătrân, distrus deja, a cărui viaţă se scurgea picătură cu picătură pe un pat de spital.
― Da, a rostit. Aş putea spune că exact aşa stau lucrurile. Şi totuşi, ştiu că ar trebui să mă duc în trupul acela! Ştiu că este cel mai potrivit cămin pentru sufletul meu. Ştiu că fiecare clipă care trece face riscul inimaginabil ― că s ar putea să moară şi eu să rămân în trupul acesta. Totuşi, te am adus aici. Şi intenţionez să rămân aici.
M am înfiorat şi am rămas uitându mă la el, clipind ca şi cum aş fi vrut să mă trezesc dintr un vis, pe urmă tremurând iarăşi. Până la urmă, am râs, un râs ironic şi nebunesc. Am spus:
― Stai jos, toarnă ţi un pahar din whisky ul tău scârbos şi povesteşte mi cum s a întâmplat.
Dar el nu era pregătit să râdă. Părea mai degrabă fermecat sau într un fel de pasivitate; stătea acolo şi se uita la mine, la întreaga lume, prin cadrul acela minunat al noii lui înfăţişări.
A mai rămas o vreme la fereastră, cu ochii aţintiţi asupra zgârie norilor din depărtare ― albi şi curaţi şi cu stuf de bal¬conaşe ― apoi asupra apei care se întindea până la cerul strălucitor.
Apoi s a dus la băruleţul din colţ, fără urmă de stângăcie, a luat sticla de whisky şi un pahar şi le a adus la masă. Şi a turnat o porţie zdravănă din băutura puturoasă şi a dat pe gât jumătate din ea, strâmbându se cu noua lui faţă exact la fel cum făcea şi cu cea veche, după care şi a aţintit iar asupra mea irezistibila i privire.
― Ei bine, şi a căutat un refugiu. Exact cum ai spus. Ar fi trebuit să mi dau seama că aşa are să facă! Drace, nici nu mi a trecut prin cap. Noi nu am avut în minte, ca să zic aşa, decât schimbul. Şi Dumnezeu mi e martor că nici nu m am gândit că ar putea încerca să obţină de la tine Darul Întunecat. Ce l o fi făcut să creadă că te ar putea prosti după ce începea să curgă sângele?
Am făcut un gest de disperare.
― Spune mi ce s a întâmplat, am zis. Te a scos afară din trupul tău?
― Întru totul. Preţ de o clipă nici măcar n am putut să mi imaginez ce s a întâmplat! Îţi dai seama cât e de puternic! Sigur, era disperat, dar şi noi eram! Evident că am încercat să mă recuperez, dar m a respins şi a început să tragă cu pis¬tolul după tine!
― După mine? Dar, David, n avea cum să mă rănească!
― Eu însă nu ştiam asta cu certitudine, Lestat. Să pre¬supunem că unul dintre gloanţe te ar fi atins în ochi! Nu ştiam decât că una dintre împuşcături îţi putea zdruncina trupul în aşa fel, încât să reuşească să intre înapoi el! Iar eu nu pot pretinde că sunt un adevărat spirit călător. În nici un caz, unul de nivelul lui. Eram absolut speriat. Tu ai dispărut, iar eu tot n am reuşit să mi recuperez trupul, apoi el a îndreptat pistolul către corpul care zăcea întins pe jos.
Nici măcar nu ştiam dacă pot intra în posesia aceluia. Nu făcusem niciodată aşa ceva. Nici măcar nu încercasem atunci când mă invitaseşi tu. Să posezi un alt trup. Din punct de vedere moral, mă dezgustă la fel ca şi crima premeditată. Dar era gata să sfărâme cu un glonte ţeasta acelui trup ― ar fi făcut o dacă ar fi reuşit să stăpânească pistolul. Iar eu? Unde eram eu? Şi ce avea să se întâmple cu mine? Trupul acela era singura mea şansă să reintru în lumea fizică.
Am intrat în el exact aşa cum te învăţasem pe tine să faci. M am ridicat într o clipă în picioare şi l am împins, aproape smulgându i pistolul din mână. Între timp, culoarul se umpluse de pasageri speriaţi şi de stevarzi. În timp ce mă refugiam pe terasă, a mai tras un glonte, dar am sărit pe pun¬tea de dedesubt.
Cred că, până n am ajuns acolo, nici măcar nu mi am dat seama ce se întâmplase. În bătrânul meu trup mi aş fi rupt glezna în cădere! Poate chiar şi piciorul. Mă pregătisem să îndur durerea aceea ascuţită când mi am dat seama brusc că nu eram câtuşi de puţin rănit; mă ridicasem în picioare aproape fără efort şi fugeam pe punte către Queens Grill.
Bineînţeles, alesesem o cale greşită. Ofiţerii de pază toc¬mai urcau scările către puntea de semnalizare. Nu mă îndoiam că avea să se sperie de ei. Trebuia să se întâmple aşa. Şi pe urmă, Lestat, fusese atât de neîndemânatic cu pis¬tolul. Exact aşa cum mi l descriseseşi tu mai demult. Pur şi simplu, nu ştie cum să se mişte în trupurile pe care le fură. Rămâne prea mult el însuşi!
S a oprit, a mai luat o înghiţitură de whisky, apoi a umplut iar paharul. Îl priveam vrăjit, îl ascultam la fel – vocea şi comportamentul autoritar combinate cu faţa strălucitoare şi inocentă. Într adevăr, trupul acesta de bărbat tânăr abia se desprinsese de adolescenţă, nu mă gândisem la asta mai înainte. Era în toate sensurile terminat de curând – ca o monedă bătută în ajun, fără nici o zgârietură căpătată la folosire.
― Nu prea reuşeşti să te îmbeţi în trupul ăsta, nu i aşa? l am întrebat.
― Nu. De fapt, nimic nu mai e la fel. Nimic. Dar lasă mă să continuu. Nu voiam să te abandonez pe vas. Îţi duceam grija. Dar a trebuit s o fac.
― Ţi am spus să nu te îngrijorezi din cauza mea, am răspuns. O, Doamne, de fapt, sunt cam aceleaşi cuvinte pe care i le am spus şi lui... atunci când credeam că eşti tu. Hai, povesteşte mai departe. Ce s a întâmplat pe urmă?
― Am coborât în holul din spate de la Queens Grill, de unde puteam vedea înăuntru prin geamurile de la uşă. Mi am imaginat că o să l aducă pe acolo. Nu ştiam alt drum. Şi tre¬buia să aflu dacă fusese prins. Înţelege mă, altfel n aş fi putut lua nici o decizie. După câteva secunde şi a făcut apariţia un întreg contingent de ofiţeri, cu mine ― David Talbot ― chiar in mijlocul lor, conducându mă ― vorbesc de ceea ce fusesem eu ― grabnic şi fioros chiar prin mijlocul restaurantului Queens Grill către partea din faţă a navei. Oh, să l fi văzut cum încerca să şi păstreze demnitatea, cum vorbea repede şi aproape binevoitor, ca un gentleman cu mare avere şi mare influenţă prins într o afacere sordidă, oarecare.
― Pot să mi imaginez.
― Deci ăsta i jocul pe care l face, mi am spus. Bineînţeles, nu mi am dat seama ce pregătea pentru viitor, cum inten¬ţiona să fugă de tine. Tot ce puteam gândi era: Ce va face acum? Şi mi a trecut prin minte că îi va trimite să mă caute. Era limpede că urma să mi pună în cârcă întregul incident.
M am căutat prin buzunare. Aveam paşaportul lui Sheridan Blackwood, banii pe care i lăsaseşi tu pentru el, ca să poată părăsi vasul, şi cheile fostei tale cabine de sus. Încercam să mă gândesc ce ar trebui să fac. Dacă mă duceam în cabină, ar fi venit după mine să mă caute. Nu mi ştiau numele de pe paşaport, dar stevardul de cabină ar fi putut să pună lucrurile cap la cap.
Eram în continuare tare confuz când i am auzit numele prin difuzoare. O voce liniştită îi cerea domnului Raglan James să se prezinte imediat la oricare dintre ofiţerii de pază de pe vas. Aşadar, credea că în felul acesta mă amesteca pe mine, imaginându şi că am paşaportul pe care ţi l dăduse ţie. Nu era decât o chestiune de timp să fie amestecat şi numele de Sheridan Blackwood. Probabil că le dăduse o descriere fizică completă a celui care eram eu acum.
N am îndrăznit să cobor până pe puntea cinci ca să mă asigur că ascunzătoarea ta e în siguranţă. Dacă încercam, riscam să i conduc şi pe ei acolo. Nu părea să fie decât un singur lucru de făcut, pe cât îmi dădeam seama: să mă ascund undeva până când aş fi ştiut că nu mai era pe navă.
Mi se părea absolut previzibil să fie lăsat sub pază în Barbados, datorită focurilor de armă. Probabil că nici nu ştia ce nume are în paşaport, iar ei ar fi dorit să l verifice puţin înainte să scape de el.
Am coborât pe puntea Lido, unde cei mai mulţi dintre pasageri îşi luau micul dejun, am cerut o ceaşcă de cafea şi m am strecurat într un colţ, dar după câteva minute mi am dat seama că n o să meargă. Apăruseră doi ofiţeri şi era evi¬dent că se uitau după cineva. De abia am scăpat neobservat. Am început să stau de vorbă cu două femei binevoitoare de lângă mine şi m am strecurat oarecum în micul lor grup.
Câteva secunde după ce ofiţerii au plecat, s a auzit un alt anunţ public. Acum aveau numele corect. N ar vrea domnul Sheridan Blackwood să se prezinte de îndată la oricare dintre ofiţerii de pe vas? Mi a trecut prin minte o altă posibilitate îngrozitoare. Eram în trupul acelui mecanic londonez care şi omorâse întreaga familie şi pe urmă fugise de la casa de nebuni. Amprentele lui probabil că erau înregistrate. Imposibil ca James să nu şi fi dat seama că poate aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţilor. Şi tocmai acostam în Barbados, insule britanice! Dacă aş fi fost prins, nici chiar Talamasca n ar fi reuşit să mă mai scape în trupul ăsta. Oricât de frică mi ar fi fost să te părăsesc, trebuia să încerc să o şterg de pe vapor.
― Ar fi trebuit să ştii că mă descurc. Dar cum de nu te au oprit la pasarelă?
― Aproape că au făcut o, numai că era o aglomeraţie groaznică. Portul Bridgetown este destul de mare, şi am acostat chiar la chei. Nu era nevoie de pasarelă. Iar ofi¬cialilor vămii le luase atâta timp să cerceteze nava în vederea debarcării, încât erau sute de persoane care aşteptau pe pun¬tea de jos să coboare la ţărm.
Ofiţerii cercetau permisele de îmbarcare cât de atent puteau, dar am reuşit din nou să mă strecor într un grupuleţ de englezoaice şi am început să vorbesc tare cu ele despre peisajele din Barbados şi despre vremea minunată, aşa că am reuşit să trec.
Am coborât pe pontonul de beton şi m am îndreptat către clădirea vămii. Acum mă temeam că vameşii îmi vor cerceta paşaportul înainte să mă lase să.trec.
Şi, bineînţeles, nu trebuie să uiţi că eram în trupul ăsta de mai puţin de o oră! Fiecare pas mi se părea teribil de straniu. Mă uitam mereu în jos şi mi vedeam mâinile, după care venea şocul ― cine sunt? Mă uitam la chipurile oamenilor de parcă i aş fi privit prin două găuri date în zid. Nici nu mi pot imagina ce vedeau ei!
― Ştiu cum e, crede mă.
― O, dar forţa, Lestat, asta n ai de unde să ştii cum e. Era ca şi cum aş fi băut un stimulent copleşitor care mi ar fi umplut fiecare fibră! Ochii ăştia tineri erau în stare să vadă până departe şi foarte limpede. Am încuviinţat din cap. Ei bine, ca să fiu absolut sincer, a continuat, mă gândeam prea puţin la toate. Vama era foarte aglomerată. În port erau mai multe vase de croazieră. Wind Song şi Roterdam erau acolo. Cred că şi Royal Viking Sun ancorase chiar lângă Queen Elizabeth 2. În orice caz, locul era un furnicar de turişti, şi am băgat repede de seamă că se verificau numai paşa¬poartele celor ce se întorceau pe navă.
Am intrat într o prăvălioară ― le ştii, genul plin de marfă oribilă ― şi am cumpărat o pereche de ochelari de soare mari, din aceia pe care îi foloseai când aveai pielea foarte palidă, şi o cămaşă hidoasă cu un papagal imprimat pe ea.
Mi am scos haina şi cămaşa, am îmbrăcat o pe cea cu papagalul, mi am pus ochelarii şi mi am ales un loc de unde să pot vedea prin uşile deschise toată lungimea cheiului. Nu ştiam ce altceva să fac. Mă îngrozea gândul că ar putea începe să caute în toate cabinele! Ce aveau să facă oare văzând că nu pot deschide uşa aceea de pe puntea cinci sau găsindu ţi trupul în cufăr? Pe de altă parte, cum ar fi putut oare să întreprindă o cercetare minuţioasă? Şi ce ar fi putut să i determine? Îl aveau pe omul cu pistolul. S a oprit ca să mai ia o înghiţitură de whisky. Arăta absolut inocent în dezolarea cu care povestea, inocent într un fel niciodată dezvăluit în trupul cel bătrân. Eram absolut înnebunit. Am încercat să mi folosesc vechile puteri telepatice, dar mi a tre¬buit multă vreme să le descopăr, din cauza trupului, să ştii.
― Nu mi spui nimic nou, am răspuns.
― Tot ce am reuşit să prind cu mintea au fost gânduri şi imagini ale pasagerilor de lângă mine. Nu mi foloseau la nimic. Dar, din fericire, suferinţa mea a luat brusc sfârşit.
Îl aduceau pe James, înconjurat de aceeaşi mulţime de ofiţeri. Probabil că l considerau cel mai periculos criminal al vestului. Avea cu el bagajul meu. Părea din nou imaginea însăşi a eleganţei şi a demnităţii britanice şi sporovăia zâmbind nepăsător, deşi, în mod evident, ofiţerii erau pro¬fund bănuitori şi nu se simţeau prea bine conducându l spre vameşi şi prezentându le paşaportul lui.
Am înţeles că fusese silit să părăsească vasul definitiv. Îi percheziţiona¬seră şi bagajul înainte să i permită să îl ia cu el.
În tot acest timp, eu stătusem rezemat de zidul clădirii ― un tânăr pierde vară, dacă vrei ― cu haina şi cu cămaşa pe braţ, uitându mă la demnul personaj, care fusesem chiar eu, prin ochelarii aceia groaznici. Ce joc va face oare? m am întrebat. De ce vrea trupul meu? Aşa cum ţi am mai spus, nu mi trecuse prin cap ce mişcare deşteaptă plănuise.
Am ieşit şi eu o dată cu micul detaşament; dincolo de vamă îl aştepta o maşină de poliţie. I au pus bagajul înăuntru, în timp ce el turuia şi strângea mâinile ofiţerilor care şedeau în spate.
M am apropiat destul cât să aud şuvoiul de mulţumiri şi de scuze, eufemismele îngrozitoare şi limbajul fără sens, declaraţiile entuziaste despre cât de mult îi plăcuse scurtul voiaj. Părea că toată mascarada îi producea o mare satisfacţie.
― Da, am spus eu posomorât. Ăsta i omul nostru.
― Pe urmă s a întâmplat lucrul cel mai straniu. În timp ce ei îi ţineau uşa deschisă, s a oprit din pălăvrăgeală şi s a întors. S a uitat direct la mine, de parcă ar fi ştiut tot timpul că eram acolo. Şi a disimulat gestul foarte inteligent, lăsându şi privirea să alunece pe deasupra mulţimii care intra şi ieşea prin porţile uriaşe, apoi m a privit iute din nou şi a zâmbit.
Mi am dat seama ce se întâmplase abia când maşina pleca. Se lăsase de bunăvoie escortat în trupul meu bătrân, lăsându mă pe mine cu această halcă de carne de douăzeci şi şase de ani. A ridicat paharul, a mai luat o înghiţitură şi m a fixat cu privirea. Poate că schimbarea ar fi fost absolut imposibilă într un asemenea moment. Pur şi simplu, nu mi dau seama. Dar era limpede că voia trupul acela. Iar eu rămăsesem acolo, lângă clădirea vămii, şi eram... eram din nou tânăr! S a uitat ţintă la pahar, deşi părea că nu îl vede, apoi s a uitat din nou la mine. Ca în Faust, Lestat. Obţinusem tinereţea. Partea stranie era... că nu mi vândusem sufletul! A rămas într o tăcere perplexă, clătinând încet din cap, părând pe punctul să povestească din nou. Mă poţi ierta că te am lăsat acolo? Nu exista nici o cale să mă întorc pe vas. Iar James se îndrepta spre închisoare sau, cel puţin, aşa credeam.
― Sigur că te iert, David. Ştiam că aşa avea să se întâmple. Noi ne aşteptam să fii reţinut tu, aşa cum fusese el. N are absolut nici o importanţă. Dar ce ai făcut pe urmă? Unde te ai dus?
― M am dus în Bridgetown. N a fost chiar o hotărâre pro¬prie. Un taximetrist negru, arătos, crezând că sunt un pasager în croazieră ― ceea ce şi eram ― mi a propus un tur al oraşului la un preţ convenabil. Trăise ani în şir în Anglia. Avea o voce frumoasă. Nici nu ştiu dacă i am răspuns. Pur şi simplu, am dat din cap şi m am urcat pe locul din spate al maşinuţei. M a purtat ore în şir în jurul insulei. Cred că, de fapt, mă considera un tip tare straniu.
Îmi aduc aminte că am mers printr un foarte frumos câmp de trestie de zahăr. Spunea că drumeagul fusese construit pentru cai şi căruţe. Mi am zis că, probabil, câmpul arătase la fel şi cu două sute de ani în urmă. Lestat ar fi putut să mi spună dacă era adevărat. Lestat ar fi ştiut. Pe urmă m am uitat din nou la mâinile mele. Mi am mişcat picioarele, mi am încordat braţele, am făcut tot felul de gesturi; simţeam sănătatea şi vigoarea trupului! Am căzut într o stare de uimire, absolut neatent la vocea sărmanului om, care mi prezenta peisajele pe care le străbăteam.
În cele din urmă, am ajuns la o grădină botanică. Şoferul cel negru şi politicos a parcat maşina şi m a invitat să intru.
Ce conta? Am plătit biletul din banii pe care îi lăsaseşi tu atât de generos prin buzunare pentru Hoţul de Trupuri, apoi am vagabondat prin grădină, descoperind curând că mă găseam în unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le văzusem vreodată în lume.
Lestat, totul se derula ca într un vis deosebit.
Trebuie să mergi cu mine acolo, trebuie să vezi ― tu, care iubeşti insulele astea atât de mult. De fapt, nu mă puteam gândi decât... la tine!
Trebuie să ţi explic ceva. De când ai venit la mine prima oară, niciodată nu m am uitat în ochii tăi, niciodată nu ţi am ascultat vocea, niciodată nu m am putut gândi la tine fără să sufăr. Probabil că suferinţa este legată de faptul că suntem muritori, că ne dăm seama de vârstă şi de limite, de ceea ce nu vom mai avea niciodată. Înţelegi ce vreau să spun?
― Da. Te învârteai prin grădina botanică şi te gândeai la mine. Şi nu mai simţeai nici un fel de suferinţă.
― Da, a rostit în şoaptă. Nu simţeam suferinţa. Am aştep¬tat. A tăcut, a băut iar o înghiţitură zdravănă de scotch, pe urmă a împins uşor paharul. Trupul înalt şi musculos era complet controlat de eleganţa spiritului şi se mişca reţinut, apoi, deodată, am auzit din nou vocea lui măsurată: Trebuie să mergem acolo. Trebuie să stăm pe colina aceea de dea¬supra mării. Îţi aminteşti zgomotul făcut de cocotieri în Grenada? Foşnetul acela pe care l scoteau când erau mişcaţi de vânt? N ai auzit niciodată muzica pe care ai s o auzi în grădina din Barbados şi, oh, florile acelea sălbatice, nebune! Este Grădina ta Sălbatică ― însă supusă, îmblânzită, sigură! Am văzut palmieri uriaşi care păreau să aibă ramurile împletite încă de când ieşeau din tulpină! Şi ghearele racului ― o chestie monstruoasă, ceruită; şi crinii roşii, oh, trebuie să i vezi. O să ţi se pară foarte frumoşi, chiar şi în lumina lunii.
Mă gândeam că mi ar fi plăcut să rămân acolo pentru tot¬deauna. M a trezit din visare un autobuz cu turişti. Şi, ştii? Erau de pe vasul nostru. Erau tipii de pe QE 2. A râs vesel şi chipul i a devenit mai frumos decât se poate descrie. Între¬gul trup îi era zguduit de râs. Oho, am şters o foarte repede. M am întors, l am găsit pe şofer şi l am lăsat să mă ducă pe coasta de vest a insulei, dincolo de hoteluri. Veniseră în vacanţă o mulţime de englezi. Lux, singurătate, terenuri de golf. După aceea am dat peste un loc special ― un cuib chiar lângă apă, exact cum visam când mă gândeam să plec din Londra şi să călătoresc în jurul lumii.
I am cerut şoferului să mă ducă să arunc o privire. Era o construcţie neregulată din stucatură roz, cu o sufragerie încântătoare acoperită, dar deschisă pe toate părţile spre plaja albă. Trebuia să stau să mă gândesc, aşa că am hotărât să mă opresc în acest hotel.
I am plătit şoferului şi am închiriat o cameră pe plajă. M au condus prin grădini ca să ajung acolo şi mi au dat o căsuţă mică, cu uşile deschise spre o verandă acoperită a cărei terasă cobora direct pe nisip. Între mine şi Caraibe nu erau decât câţiva cocotieri şi nişte tufe de hibiscus acoperite cu flori roşii, nepământene.
Lestat, începusem să mă întreb dacă nu cumva murisem şi toate astea erau mirajul dinaintea căderii definitive a cortinei! Am încuviinţat din cap, în semn că înţelegeam. M am întins în pat şi ştii ce s a întâmplat? Am adormit. Mi am întins trupul ăsta şi am adormit.
― Nu i o minune, am spus, zâmbind.
― Pentru mine este o minune. Chiar este. Cum ţi ar mai fi plăcut şi ţie cămăruţa aceea! Părea o scoică tăcută în bătaia vânturilor. Când m am trezit, în mijlocul după amiezii, apa a fost primul lucru pe care l am văzut.
A urmat un şoc când mi am dat seama că eram încă în acest trup! Mi am dat seama că mă temusem tot timpul că James mă va găsi şi mă va împinge afară, eu sfârşind prin a vagabonda de colo colo, invizibil şi incapabil să mi găsesc un fizic care să mă găzduiască. Eram sigur că asta mă aştepta. Chiar mi se întâmpla să mă gândesc că ar putea, pur şi simplu, să mi se desfacă legăturile cu trupul.
Dar m am trezit tot acolo, iar ceasul tău urât arăta că e trecut de ora trei. Am sunat imediat la Londra. Bineînţeles, îl crezuseră pe James când sunase mai devreme şi spusese că e David Talbot; a trebuit să ascult cu răbdare ca să pot pune lucrurile cap la cap şi să mi dau seama ce se întâmplase. Avocaţii noştri se duseseră de îndată la Cunard şi obţinuseră tot ce trebuia pentru el, iar acum era în drum spre Statele Unite. Cei de la confrerie credeau că sunasem de la Park Central din Miami Beach, ca să le spun că ajunsesem cu bine şi că primisem fondurile pe care mi le viraseră de urgenţă.
― Ar fi trebuit să ştim că se va gândi la asta.
― O, da, şi ce sumă! Iar ei o expediaseră imediat, pentru că David Talbot încă este superiorul general. Ei bine, am ascultat cu răbdare, aşa cum ţi am spus, apoi am cerut să vorbesc cu asistentul meu de încredere, spunându i ― mai mult sau mai puţin ― ce se întâmplase de fapt. Un om care arăta exact ca mine şi putea să mi imite foarte bine vocea se dăduse drept David Talbot. Monstrul era chiar Raglan James, dar, dacă avea să mai sune, nu trebuia să l lase să ştie că fuseseră puşi la curent, ci să pretindă că vor face tot ce li se va cere.
Nu cred că mai există pe lume vreo organizaţie care să ia în considerare şi să accepte o asemenea poveste, chiar dacă e rostită de superiorul general. Dar, de fapt, e mai simplu decât şi ar închipui cineva. Există o mulţime de amănunte pe care le ştim numai eu şi asistentul meu. Identificarea nu i chiar aşa o problemă. Şi, bineînţeles, nu i am spus că mă ascun¬deam în trupul unui bărbat de douăzeci şi şase de ani.
I am spus însă că aveam nevoie imediat de un nou paşaport. Nu intenţionam să încerc să plec din Barbados cu numele Sheridan Blackwood imprimat sub fotografia mea. L am instruit pe asistent să l caute în Mexico City pe bunul şi bătrânul Jake, care ar fi fost cu siguranţă în măsură să mi furnizeze numele persoanei din Bridgetown în stare să rezolve chiar în după amiaza acelei zile toate cele necesare. Şi pe urmă, aveam şi eu nevoie de nişte bani.
Eram gata să închid, când asistentul mi a spus că impos¬torul lăsase un mesaj pentru Lestat de Lioncourt ― că trebuia să se întâlnească la Park Central în Miami cât de curând posi¬bil. Impostorul spusese că Lestat de Lioncourt avea să sune în mod cert şi să ceară mesajul. Şi că trebuia neapărat să fie transmis. S a întrerupt iar şi a oftat. Ştiu că ar fi trebuit să plec la Miami. Ar fi trebuit să te avertizez că Hoţul de Trupuri era acolo. Dar la auzul acestei veşti ceva s a petrecut înăuntrul meu. Îmi dădeam seama că puteam ajunge la Park Central şi mă puteam confrunta cu Hoţul de Trupuri, poate chiar înaintea ta, dacă aş fi plecat chiar atunci.
― Şi nu voiai s o faci.
― Nu, nu voiam.
― David, este absolut de înţeles.
― Este?
― Îl întrebi pe un diavol ca mine?
A zâmbit slab. Apoi a clătinat din cap înainte de a con¬tinua:
― Am petrecut în Barbados noaptea şi jumătate din ziua de azi. Paşaportul era gata de ieri, la timp ca să mai prind ultimul zbor spre Miami. Dar n am plecat. Am rămas în hotelul acela minunat de lângă mare, am cinat acolo, am hoinărit prin Bridgetown. N am plecat decât azi la prânz.
― Îţi spun că te înţeleg.
― Da? Dar dacă hoţul te asalta din nou?
― Imposibil. Ştim amândoi că, dacă ar fi putut reuşi cu forţa, ar fi făcut o de prima oară. Încetează să te mai chinui singur, David. Nici eu n am venit ieri noapte, deşi ştiam că s ar putea să ai nevoie de mine. Am fost la Gretchen. Am ridicat din umeri. Nu ţi mai face probleme pentru lucruri care nu contează. Ştii ce contează. Ce i se întâmplă chiar acum fostului tău trup. L am trimis la moarte. N ai înţeles cu adevărat ce s a întâmplat. Crezi că ai înţeles, dar eu îmi dau seama că nu. Eşti încă buimăcit.
Cuvintele mele l au lovit în plin.
Mi se rupea inima văzându i suferinţa din ochi, vâzându l înnegurân¬du se, văzând trăsăturile nefericirii pe chipul lui netulburat. Dar combinaţia dintre un suflet de douăzeci de ani şi un trup tânăr era atât de minunată şi de fermecătoare, încât şedeam acolo şi mă uitam, pur şi simplu, la el, amintindu mi vag de felul în care se uitase el la mine la New Orleans şi de cât de nerăbdător devenisem eu cu el.
― Trebuie să mă duc acolo, Lestat. La spitalul acela. Trebuie să văd ce s a întâmplat.
― Am să mă duc eu. Poţi să vii cu mine. Dar voi intra numai eu în camera de spital. Unde este telefonul? Trebuie să sun la Park Central şi să aflu unde l au dus pe domnul Talbot! Probabil că mă caută. Incidentul s a petrecut la mine în cameră. Sau poate că ar fi mai simplu să sun la spital.
― Nu! S a întins şi mi a atins mâna. Nu suna. Trebuie să mergem acolo. Trebuie... să vedem... noi înşine. Eu trebuie să văd. Am o presimţire.
― Şi eu, am spus.
Dar era mai mult decât o presimţire. Îl văzusem în minte pe bătrânul cu păr cenuşiu murind în spasme tăcute într un pat pătat de sânge.

28

ERA un spital mare unde erau aduse toate urgenţele şi, în ciuda orei târzii din noapte, ambulanţele se înghesuiau la intrare, în timp ce doctori îmbrăcaţi în alb trudeau cu cazurile de accidente rutiere, de atacuri de inimă, cu rănile de cuţit sau de pistol.
David Talbot fusese dus departe de luminile strălucitoare şi de zgomotul necontenit, într o incintă de la etaj cunoscută sub numele de Terapie Intensivă.
― Rămâi aici, i am spus hotărât lui David, arătându i un salonaş de aşteptare cu mobilier modern mohorât şi cu o grămadă de reviste ponosite împrăştiate peste tot. Să nu te mişti din locul ăsta.
Coridorul lat era absolut liniştit. M am îndreptat către capătul îndepărtat.
M am întors peste o clipă. David stătea şi se uita în gol, picior peste picior, cu braţele din nou încrucişate la piept.
A ridicat în cele din urmă privirea, ca şi cum s ar fi trezit din vis.
Am început iarăşi să tremur din tot trupul, incontrolabil aproape; liniştea de pe chipul lui îmi înrăutăţea şi mai tare înspăimântătoarele mustrări de cuget.
― David Talbot a murit, am şoptit, încercând să fac cuvin¬tele să sune clar. A murit acum o jumătate de oră.
Nu a reacţionat în nici un fel. Era ca şi cum n aş fi spus nimic. Singurul lucru care mi a trecut prin minte a fost: Am hotărât eu pentru tine! Aşa am făcut. L am adus pe Hoţul de Trupuri în lumea ta, deşi tu mă avertizaseşi împotriva lui. Tot eu am fost cel care am doborât celălalt trup! Dumnezeu ştie cum o să te simţi când o să ţi dai seama ce s a întâmplat. Deocamdată nu înţelegi cu adevărat.
S a ridicat încet în picioare.
― Oh, ba da, înţeleg, a zis, cu voce stăpânită. A venit lângă mine şi m a luat pe după umeri; se comporta întru totul de parcă ar fi fost cel de pe vremuri, şi când mă uitam la el mi se părea că văd două fiinţe contopite într una singură. E Faust, iubite prieten, a adăugat. Şi tu nu ai fost Mefisto. Ai fost doar Lestat care a reacţionat la mânie. Dar acum s a ter¬minat!
S a tras un pas mai în spate şi arăta din nou în felul acela uluitor; faţa lui îşi pierduse dintr o dată orice urmă de tristeţe. Era cufundat în gânduri, izolat, departe de mine care tremuram, încercând să mi redobândesc controlul, încercând să cred că se întâmplase aşa cum voia el.
Apoi l am văzut din perspectiva lui. Cum ar fi putut să nu vrea să fie aşa? Dar am mai înţeles ceva. Îl pierdusem pentru totdeauna. Niciodată nu avea să mai consimtă să vină cu mine. Minunea ce se înfăptuise înlătura şi cea mai mică şansă. Cum ar fi putut să fie altfel? Simţeam că l înţeleg pro¬fund. Mi am amintit din nou de Gretchen şi de expresia de pe chipul ei. Pentru o scurtă clipă am fost din nou în cameră cu falsul David, iar el se uita la mine cu ochii lui frumoşi şi mi spunea că doreşte Darul Întunecat.
M a străbătut un fior de durere, apoi suferinţa a crescut, a devenit mai puternică, de parcă trupul meu ar fi ars într un foc teribil şi total.
N am spus nimic. M am uitat la urâtele lumini fluores¬cente încastrate în tavan; m am uitat la mobila fără rost, pătată şi cu husele uzate; la revistele ferfeniţite cu copilaşi râzând cu gura până la urechi pe coperţi. M am uitat la el. Suferinţa se transforma încet într o durere surdă. Aşteptam. N aş fi fost în stare sub nici un motiv să scot vreo vorbă, nu în clipa aceea.
După o lungă meditaţie tăcută părea să se trezească din vrajă. Graţia felină a mişcărilor lui mi a sărit din nou în ochi. A murmurat că trebuia să vadă trupul. Era sigur că se putea.
Am încuviinţat.
A căutat în buzunar şi a scos un mic paşaport britanic – falsul obţinut în Barbados, fără îndoială ― pe care l a privit de parcă ar fi încercat să pătrundă un mister mic, dar foarte important. Pe urmă mi l a întins mie. Nu mi dădeam seama de ce. Am văzut chipul tânăr şi frumos, aşa cum îl ştiam; ce ar fi trebuit să remarc oare la fotografie? Dar era evident că voia să mă uit şi eu, aşa că am făcut o; am zărit, dedesubt, numele ― vechiul lui nume sub noua lui înfăţişare.
David Talbot.
Îşi folosise vechiul nume pe documentul fals, ca şi când...
― Da, a spus, ca şi când aş fi ştiut că nu voi mai fi nicio¬dată fostul David Talbot.
Decedatul domn Talbot nu fusese încă dus la morgă, căci un prieten drag de al lui ― pe nume Aaron Lightner ― avea să sosească foarte curând la New Orleans, cu o cursă charter.
Cadavrul zăcea într o mică încăpere imaculată. Un bătrân cu păr bogat, cenuşiu, parcă dormind, cu capul mare înfun¬dat în pernă şi cu mâinile pe lângă el. Obrajii însă se scofâlciseră puţin, alungind faţa, şi, în lumina galbenă a veiozei, nasul părea mai ascuţit decât fusese în realitate şi tare de parcă ar fi fost de os, nu din cartilagiu.
Dezbrăcaseră cadavrul de costumul alb de in, îl spălaseră, îl bărbieriseră şi îl îmbrăcaseră într un simplu halat alb de bumbac. Deasupra lui întinseseră cuverturile; marginea albăstruie a cearşafului era scoasă pe deasupra păturii şi întinsă bine pe piept. Pleoapele deveniseră flasce şi se muiaseră. Iar simţurile ascuţite ale unui vampir puteau deja percepe mirosul morţii.
Dar David n avea de unde şti, n avea cum simţi mirosul.
Stătea lângă marginea patului şi se uita la trup, la propria lui faţă liniştită, îngălbenită uşor, urma bărbii ce arăta cumva neîngrijită şi murdară. A atins cu mână nesigură propriul lui păr cenuşiu, lăsând degetele să zăbovească pe şuviţele cârlionţate de lângă urechea dreaptă. Apoi s a îndepărtat şi a rămas liniştit, uitându se, ca şi cum ar fi fost la o înmormântare şi şi ar fi prezentat condoleanţele.
― E mort, a murmurat. Mort cu adevărat.
A oftat adânc şi ochii i s au întors spre tavan, apoi spre pereţii cămăruţei, peste fereastra cu obloanele trase şi peste linoleumul de pe podea.
― Nu simt nici un semn de viaţă, în el sau în jurul lui, a spus, cu vocea la fel de scăzută.
― Nu. Nu mai există nimic, am confirmat eu. Procesul de descompunere deja a început.
― Credeam că o să fie aici în încăpere, a şoptit. Ca un firicel de fum. Eram aproape sigur că o să l simt lângă mine, încercând să se întoarcă.
― Poate că este, am spus. Poate că nu i în stare să o facă. Ce îngrozitor trebuie să fie pentru el.
― Nu, a zis. Aici nu e nimeni.
Pe urmă s a uitat fix la fostul lui trup, de parcă n ar fi fost în stare să şi desprindă privirea de pe el.
Au trecut câteva minute. I am urmărit chipul vag ten¬sionat, pielea copleşită de expresia emoţiei, felul în care s a netezit din nou după aceea. Se resemnase? Era la fel de aproape de mine cum fusese mereu, şi totuşi, părea profund pierdut în noul lui trup, chiar dacă sufletul îi strălucea de lumină.
A oftat iar, s a tras înapoi, apoi am ieşit amândoi din încăpere. Stăteam acum împreună în coridorul bej, sub luminile fluorescente, galbene şi macabre. Dincolo de fereastra cu jaluzele negre, Miami strălucea; un zumzet surd urca dinspre autostrada din apropiere; luminile cascadei de maşini alunecau pe lângă drum, urcau pe picioarele groase de beton şi apoi se îndepărtau.
― Cred că ţi dai seama că ai pierdut conacul Talbot, am spus. Îi aparţinea omului de colo.
― Da. M am gândit şi eu, a răspuns indiferent. Sunt genul de englez căruia i se potriveşte. Şi când te gândeşti că va reveni cine ştie cărui verişor plicticos, dornic să l scoată imediat la vânzare.
― Îl voi răscumpăra eu pentru tine.
― Ar putea s o facă Ordinul. Sunt beneficiarii testamentu¬lui meu pentru cea mai mare parte a averii.
― Nu fi atât de sigur că o vor face. S ar putea ca nici măcar Talamasca să nu fie pregătită pentru aşa ceva! Şi pe urmă, oamenii devin fiare când e vorba despre bani. Sună l pe agentul meu din Paris. Am să i las instrucţiuni să ţi dea absolut tot ce ai nevoie. Voi avea grijă să ţi recuperezi întreaga avere, în special casa. Poţi dispune de tot ce am.
A părut oarecum surprins, apoi profund mişcat.
Nu puteam să nu mă minunez. Oare eu arătasem vreo clipă atât de în largul meu în trupul acesta cu membre lungi? Sigur, mişcările mele erau mai impulsive, poate chiar puţin violente. Forţa mă făcea să fiu oarecum neglijent. El părea, în schimb, să fi preluat controlul asupra fiecărui muşchi, al fiecărui os.
L am revăzut în minte pe fostul David, hălăduind pe străduţele pavate cu piatră din Amsterdam şi ferindu se de bicicliştii care vâjâiau în jurul lui. Avusese aceeaşi siguranţă în mişcări şi pe vremea aceea.
― Lestat, nu eşti răspunzător pentru mine, a spus. Nu tu ai provocat lucrurile care s au întâmplat.
M am simţit dintr o dată mizerabil. Dar erau nişte cuvinte ce trebuia spuse, nu i aşa?
― David, am început eu să vorbesc, încercând să nu mi arăt amărăciunea. N aş fi reuşit să l înving dacă n ai fi fost tu. La New Orleans ţi am spus că, dacă mă ajuţi să mi recapăt trupul, voi fi sclavul tău pentru vecie. Şi m ai ajutat. Vocea îmi tremura. O uram. Dar de ce să nu spun totul acum? De ce să prelungesc suferinţa? Bineînţeles, ştiu că te am pierdut pentru totdeauna, David. Acum ştiu că nu vei mai primi niciodată de la mine Darul Întunecat.
― De ce spui că m ai pierdut, Lestat, a zis cu voce rugătoare. De ce trebuie să mor ca să te iubesc? A strâns buzele, încercând să îşi stăpânească valul de emoţie. De ce i nevoie de un asemenea preţ, mai ales acum, când sunt mai viu decât oricând? Dumnezeule, sunt sigur că înţelegi însemnătatea celor ce s au petrecut! Am renăscut. A pus o mână pe umărul meu, încercând să strângă cu degetele trupul străin care abia îl simţea sau, mai degrabă, care îl simţea într un fel atât de diferit, pe care n avea să l cunoască nicio¬dată. Te iubesc, prietene, a spus, cu aceeaşi şoaptă arzătoare. Te rog, nu mă părăsi. Toate acestea ne au apropiat foarte mult.
― Ba nu, David. Nu ne au apropiat. În zilele din urmă am fost apropiaţi pentru că am fost amândoi muritori. Vedeam acelaşi soare şi acelaşi amurg, simţeam sub picioare aceeaşi atracţie a pământului. Am băut împreună şi am frânt împre¬ună pâinea. Am fi putut chiar să facem dragoste, dacă ai fi fost de acord. Dar totul s a schimbat. Ţi ai redobândit tinereţea, da, şi trăieşti în toată uimirea aceea ameţitoare care însoţeşte o minune. Dar eu tot mai văd moartea când mă uit la tine, David. Văd pe cineva care se plimbă prin lumina soarelui cu moartea pe umeri. Acum ştiu că nu pot fi tovarăşul tău, iar tu nu poţi fi tovarăşul meu. Pur şi simplu, sufăr prea mult.
A lăsat capul în jos, luptându se curajos, în tăcere, să se stăpânească.
― Nu mă părăsi încă, a şoptit. Cine altul, în toată lumea, poate să mă înţeleagă?
M am gândit brusc că aş putea să încerc să l conving. David, dă ţi seama, nemurirea înseamnă înfăţişarea aceasta frumoasă şi tânără. Voiam să i vorbesc despre toate locurile în care am putea merge, nemuritori amândoi, despre minunile pe care le am putea vedea. Voiam să i descriu templul întunecat, descoperit de mine în adâncurile pădurii tropicale, să i spun cum fusese zumzetul junglei, lipsa de frică, faptul că vederea putea pătrunde în colţurile cele mai întunecate...
Oh, toate aceste lucruri ameninţau să ţâşneascâ din inima mea într un şuvoi de vorbe, iar eu mă străduiam să mi ascund gândurile şi sentimentele. Da, eşti din nou tânăr, şi ai putea să fii tânăr pentru totdeauna. Ai cel mai minunat vehicul creat vreodată ca să călătoreşti în întunecime; e ca şi cum spiritele negre ţi ar fi dat acest trup tocmai ca să te pregătească! Înţelepciunea şi frumuseţea îţi aparţin deopotrivă. Eşti vrăjit de zeii noştri. Haide, vino cu mine, acum.
Dar n am scos o vorbă. N am încercat să l conving. Şedeam tăcut pe coridor şi respiram mirosul de sânge pe care îl răspândea, mirosul pe care îl răspândesc toţi muritorii, totuşi, diferit la fiecare dintre ei. Cât de mult mă ameţea noua lui vitalitate, căldura, bătăile inimii pe care le auzeam, de parcă trupul însuşi mi ar fi vorbit ― într un fel în care eu nu i puteam răspunde.
În cafeneaua aceea din New Orleans recepţionasem acelaşi miros ascuţit al vieţii, totuşi, nu acelaşi. Nu, deloc acelaşi.
Trebuia să încetez. Am făcut o. Mi am impus tăcerea arţăgoasă a unui om obişnuit. I am evitat privirea. Nu mai voiam să aud scuze, cuvinte imperfecte.
― Ne vom revedea curând, am spus. Ştiu că vei avea nevoie de mine. Când groaza şi misterul lucrurilor va cântări prea mult, vei avea nevoie de singurul tău martor. Am să vin. Dar lasă mi timp. Şi ţine minte. Sună l pe omul meu din Paris. Nu te bizui pe Talamasca. Nu vrei să le dedici şi această viaţă, nu i aşa?
M am întors să plec şi am auzit zgomotul îndepărtat al uşilor de la lift. Sosise prietenul lui, un omuleţ scund, cu părul alb, îmbrăcat la fel cum se îmbrăca adesea David, în costume elegante, de modă veche, cu vestă. Venea spre noi vioi şi părea tare îngrijorat, apoi i am văzut ochii fixându se asupra mea şi încetinind pasul.
M am grăbit să plec, fâcând abstracţie de faptul neliniştitor că omul mă cunoştea, ştia cine şi ce eram. Cu atât mai bine, mi am spus, aşa o să l creadă mai uşor pe David când o să i povestească strania păţanie.
Noaptea mă aştepta, ca întotdeauna. Dar setea nu mai aştepta. Am stat un moment, cu capul pe spate, cu ochii închişi, cu gura deschisă, simţind setea şi viind să urlu ca o fiară flămândâ. Da, nimic nu e ca sângele, când nu ţi a mai rămas nimic. Când lumea pare goală şi fără inimă, iar eu însumi mă simt pierdut. Moarte, dă mi l înapoi pe prietenul meu şi sângele ce se zbate în el. Sunt Vampirul Lestat. Mi e sete şi, în noaptea aceasta, mai mult ca oricând, n am să mă dezic.
Am văzut însă străzile lăturalnice murdare, unde mi căutam victimele printre criminali, aşa cum îmi plăcea, şi am ştiut că frumosul oraş Miami nu mi mai aparţinea. Cel puţin, pentru o vreme.
Încă mai păstram în amintire cămăruţa frumoasă de la Park Central, cu ferestrele ei deschise către mare, şi pe falsul David cerându mi Darul Întunecat! Şi pe Gretchen. M aş putea oare gândi la clipele acelea fără să mi amintesc de Gretchen şi de povestea ei, pe care o relatam bărbatului pe care l credeam David, înainte să urcăm în cameră şi inima să mi bubuie în piept, iar eu spunându mi: „În sfârşit! În sfârşit!"
Plin de amărăciune, golit, furios, nu mi mai doream să revăd niciodată frumoasele hoteluri de pe South Beach.

II

ÎNAPOI LA PROPRIA NATURĂ



29

DUPĂ două zile m am întors la New Orleans. Vagabondasem printre insuliţele şi recifele din Florida şi prin nişte orăşele pitoreşti din sud şi mă plimbasem ceasuri în şir pe plajă, şerpuindu mi prin nisip degetele de la picioare.
În cele din urmă, am luat o spre casă; vremea rece fusese alungată de vânt. Aerul era din nou îmbălsămat ― New Orleans, oraşul meu ― iar cerul de deasupra norilor muiaţi de vânt era înalt şi strălucitor.
M am dus imediat la bătrâna mea chiriaşă şi am întrebat de Mojo, care dormea în curtea din dos, căci în apartament i se păruse prea cald. Nu a lătrat când am intrat în curticică. Sunetul vocii mele l a făcut să mă recunoască. Imediat ce i am spus pe nume era din nou al meu.
A venit iute la mine şi şi a pus labele grele şi moi pe umerii mei, lingându mi faţa cu limba lui mare şi roz. L am mirosit, l am sărutat, mi am îngropat nasul în blana lui lucioasă, cenuşie. Îl vedeam din nou aşa cum apăruse în prima noapte în Georgetown ― îi vedeam vitalitatea şi drăgălăşenia.
Oare mai arătase vreodată o fiară înspăimântătoare atât de liniştită, de plină de afecţiune? Părea o combinaţie minunată. Am îngenuncheat pe lespezile vechi şi m am încăierat cu el, rostogolindu l pe spate şi îngropându mi capul în blana mare de pe pieptul lui. A lătrat mărunt, a schelălăit şi a scos toate sunetele acelea înalte pe care le păstrează un câine pentru stâpânul pe care îl iubeşte. Şi cât de mult îl iubeam şi eu!
Chiriaşa mea ne privea din uşa bucătăriei şi era gata să plângă pentru că trebuia să l lase să plece. Am făcut iarăşi un târg. Urma ca ea să aibă grijă de el, dar eu puteam veni în grădină oricând doream. Era nemaipomenit. Căci n ar fi fost drept să mă aştept să doarmă cu mine într o criptă, nici nu aveam nevoie de un astfel de paznic, nu i aşa? Chiar dacă imaginea mi se părea uneori grozavă.
Am sărutat o tandru pe femeie ― repede, înainte să şi dea seama că şedea lângă un demon ― şi pe urmă am plecat împreună cu Mojo să ne plimbăm pe străduţele înguste ale cartierului franţuzesc; râdeam în sinea mea de felul cum muritorii se uitau la câine, ferindu se de el aproape îngroziţi, când, ha, ha, ghiciţi de cine ar fi trebuit să le fie frică?
Următoarea oprire a fost în Rue Royale, acolo unde petrecusem ― împreună cu Claudia şi Louis ― acei minunaţi, luminoşi cincizeci de ani de existenţă pământeană, în prima jumătate a secolului trecut. Locul era aproape o ruină, aşa cum am mai spus.
Chemasem un tânăr cu care urma să mă întâlnesc acolo, un tip deştept, cu reputaţia că era în stare să transforme case pustii în palate, şi am luat o pe scări, conducându l la casa ruinată.
― Vreau ca totul să fie din nou cum era acum o sută de ani, i am spus. Dar ai grijă, nimic american, nimic englezesc, nimic victorian. Vreau să fie în întregime franţuzesc.
L am condus, bine dispus, din cameră în cameră, în timp ce el nota grăbit într un carneţel, abia reuşind să vadă în întuneric, ceea ce îi dictam eu. Îi spuneam ce tapet mi ar plăcea aici, ce nuanţă aş vrea să fie uşa asta, ce fel de fotoliu s ar potrivi în colţ, ce gen de covor indian sau persan trebuia cumpărat pentru podeaua de aici sau de dincolo.
Cât de bine îmi aminteam!
L am avertizat mereu să scrie tot ce spuneam.
― Trebuie să cauţi un vas grecesc, nu, nu o reproducere, şi trebuie să fie atât de înalt şi să aibă pe el figuri de dansatori. Ah, nu o odă de Keats inspirase oare odinioară o asemenea achiziţie? Unde dispăruse vasul? Uite şi căminul, asta nu e poliţa originală. Trebuie să găseşti una de marmură albă, cu ornamente uite aşa, şi arcuită deasupra grătarului. Iar căminele de aici trebuie reparate. Trebuie să poată arde cărbune. Imediat ce termini am să mă mut aici. Aşa că grăbeşte te. Ah, şi mai ai grijă de ceva. Tot ce găseşti în ruinele astea ― ascuns poate în ziduri ― trebuie să mi aduci mie.
Cât era de plăcut să stai sub plafoanele acelea înalte, ce plăcere trebuie să fi fost să vezi restaurat iarăşi mulajul fărâmicios. Mă simţeam liber şi liniştit. Trecutul era şi nu era acolo. Nu mai şopteau fantomele prin colţuri, dacă o făcuseră vreodată.
I am descris cu răbdare ce fel de candelabre doream; când nu găseam denumirea potrivită, îi descriam în cuvinte ceea ce avusesem pe vremuri. Ici şi colo voiam lămpi cu ulei, deşi, bineînţeles, totul trebuia să fie electrificat; ecranele televizoarelor trebuia ascunse în scrinuri frumoase, ca să nu strice efectul. Şi acolo un dulap pentru casetele mele video şi pentru discurile laser, şi din nou ar trebui să găsim ceva potrivit ― poate că soluţia ar fi o piesă orientală pictată. Şi nu uita să ascunzi telefoanele.
― Şi un fax! Am nevoie şi de una dintre minunile acelea! Tot ferită vederii, desigur. Poţi să concepi încăperea ca pe un birou, numai ai grijă să o faci frumoasă şi plină de graţie. Să nu se vadă decât alamă lustruită, lână fină, lemn şlefuit, mătase şi dantelă. Iar în dormitor vreau o pictură murală. Haide, vino să ţi arăt. Uite, vezi tapetul? Aceea e pictura. Adu un fotograf, pozeaz o centimetru cu centimetru şi pe urmă începe s o restaurezi. Lucrează cu grijă, dar cât poţi de repede.
Până la urmă, am terminat cu interiorul cel puturos. Era momentul să discutăm despre curtea din spate şi fântânile ei sparte, despre vechea bucătărie ce trebuia refăcută. Voiam bougainvillaea şi viţă ― cât de mult îmi plăcea viţa! ― şi tufe uriaşe de hibiscus ― da, tocmai văzusem această floare minu¬nată, în Caraibe, şi regina nopţii, bineînţeles. Şi mai voiam bananieri. Ah, zidurile cele vechi se prăbuşesc. Întăreşte le. Susţine le. Pe veranda din spate vreau ferigi, tot felul de ferigi gingaşe. Vremea se încălzeşte din nou, nu i aşa? O să le meargă bine.
Acum din nou sus, prin casa ca o peşteră, până la veranda din faţă.
Am dat în lături uşile cu canaturi din sticlă şi am ieşit afară pe scândurile putrede. Grilajul vechi de fier nu era chiar atât de ruginit. Dar, fireşte, acoperişul trebuia refăcut. Curând însă aveam să stau acolo, ca pe vremuri, uitându mă la trecătorii de pe cealaltă parte a străzii.
Cititorii credincioşi şi zeloşi ai cărţilor mele m ar putea, desigur, recunoaşte. Iar cititorii memoriilor lui Louis, veniţi să caute locul în care am trăit, ar recunoaşte cu siguranţă casa.
Nu contează. Au crezut ce au citit, dar e un lucru puţin diferit de credinţă. Şi ce înseamnă oare un tânăr blond, zâmbind de la înălţimea balconului, cu braţele sprijinite de balustradă? Nu i am atacat niciodată pe tipii aceia drăguţi şi inocenţi ― chiar şi atunci când se întorceau spre mine şi stri¬gau: „Uite l pe Lestat!" (Asta mi s a întâmplat, cititorule, în Jackson Square, şi nu numai o dată.)
― Trebuie să te grăbeşti, i am spus tânărului, care conti¬nua să noteze, să măsoare, să murmure pentru sine nume de culori şi de materiale, iar din când în când tresărea descoperindu l pe Mojo lângă el, în faţa lui, încurcându i se printre picioare. Vreau să fie gata înainte de sosirea verii.
Când ne am despărţit, fremăta. Am rămas în urma lui în vechea casă, cu Mojo alături, singur.
Podul. Pe vremuri nu mergeam acolo niciodată. În veran¬da din spate era ascunsă o scară, chiar dincolo de salonul în care odinioară Claudia îmi spintecase pielea albă cu cuţitul strălucitor. M am dus acolo şi m am căţărat în cămăruţele scunde de sub acoperişul înclinat. Era destul de înalt cât să permită să încapă un om înalt de şase picioare, iar lucarnele lăsau să intre lumina din stradă.
„Aici ar trebui să mi fac bârlogul, m am gândit, într un sarcofag simplu, fără zorzoane, cu un capac pe care să nu l poată clinti nici un muritor." Era destul de uşor să construi¬esc o cămăruţă chiar sub coama casei, prevăzută cu uşi groase de bronz pe care le aş fi proiectat chiar eu. Când mă voi scula, voi coborî în casă şi o voi găsi, aşa cum fusese în deceniile acelea minunate, dotată în plus cu toate minunile tehnice pe care le cerusem. Trecutul nu va fi recuperat. Trecutul va fi, pur şi simplu, eclipsat.
„Nu i aşa, Claudia?" am şoptit, stând în salonul din spate. Nu mi a răspuns nimeni. Nici un fel de sunet de harpă şi nici un cântec de canar în colivie. Dar urma să am din nou păsări cântătoare, multe păsări cântătoare, iar casa avea să fie plină de muzica bogată şi impetuoasă a lui Haydn sau Mozart.
Oh, draga mea, dacă ai fi aici!
Sufletul meu întunecat e din nou fericit, căci nu ştie cum să fie mult timp altfel, iar suferinţa e o mare neagră în care m aş îneca dacă n aş şti cum să fac să mi ţin barca la suprafaţă, îndreptând o cu mână sigură către un soare care nu are să se înalţe niciodată.
Trecuse de miezul nopţii; orăşelul zumzăia încet în jurul meu, un cor de voci amestecate, laolaltă cu ţăcănitul trenurilor din depărtare, cu şuieratul sirenelor pe fluviu, cu uruitul circulaţiei de pe Rue Esplanade.
M am întors în vechiul salon şi m am uitat la petele palide de lumină aruncate de geamurile uşilor. M am întins pe lemnul gol; Mojo a venit lângă mine şi am adormit.
N am visat o pe ea. Atunci de ce plângeam încetişor când a venit, în sfârşit, vremea să caut siguranţa criptei mele? Şi unde era Louis, trădătorul şi încăpăţânatul Louis? Sufeream.
Ah, dar avea să fie şi mai rău, mi i aşa, când în curând aveam să l văd...
Mi am dat seama că Mojo lingea lacrimile de sânge de pe obrajii mei şi am tresărit.
― Nu. Nu trebuie să faci asta niciodată! am spus, închizându i gura cu mâna. Nu trebuie să atingi niciodată sângele acesta. E un sânge rău.
Tremuram tare. El m a ascultat imediat, retrăgându se de lângă mine în felul lui leneş şi plin de demnitate.
Cât de demonici îi păreau ochii în timp ce se uita la mine! Ce decepţionat era! L am sărutat din nou, în locul cel mai sensibil al fetei lui îmblănite, chiar sub ochi.
M am gândit din nou la Louis şi durerea m a izbit de parcă unul dintre strămoşi m ar fi lovit chiar în piept.
Emoţiile mele erau atât de rele şi atât de scăpate de sub control, încât m am speriat şi pentru o clipă n am simţit nimic decât suferinţa.
Cu ochii minţii, i am văzut pe ceilalţi. Le am adus chipurile la suprafaţă, de parcă aş fi fost vrăjitorul din Endor aplecat deasupra cazanului şi invocând imaginile morţii.
Maharet şi Mekare, gemenele roşcovane, le am văzut împreună. Erau cele mai bătrâne dintre noi şi probabil că nici măcar nu ştiuserâ de problema mea, atât ajunseseră de izolate în vârsta lor înaintată şi în înţelepciune, atât de cufundate în inevitabilele lor preocupări veşnice. Apoi mi i am imaginat pe Eric, Mael şi Khayman al căror interes în legătură cu mine era atât de scăzut, încât refuzaseră cu bună ştiinţă să mi sară în ajutor. Nu mi fuseseră tovarăşi niciodată. Ce mi păsa mie de ei? Pe urmă am văzut o pe Gabrielle, iubita mea mamă, care, cu siguranţă, n avusese de unde să ştie în ce primejdie teribilă mă aflasem; fără îndoială că vagabonda pe vreun continent îndepărtat, o zeiţă zdrenţăroasă, comunicând numai cu cele neînsufleţite, cum făcuse întotdeauna. Nici măcar nu ştiam dacă se mai hrăneşte cu oameni; îmi aminteam vag că mi descrisese îmbrăţişarea unor fiare ale pădurii. Oare înnebunise mama mea, acolo unde se dusese? Nu credeam asta. Era cert că încă mai exista. Dar n aveam nici o îndoială că n aş putea da de ea.
Următoarea la care m am gândit a fost Pandora. Pandora, iubita lui Marius, putea să fi pierit de multă vreme. Marius o crease pe vremea romanilor; ultima oară când o văzusem, era pe culmile disperării. Cu ani în urmă dispăruse, fără să lase o vorbă, din ultimul nostru sălaş de pe Insula Nopţii. Fusese printre primii care plecaseră.
Cât despre Santino, italianul, nu mai ştiam aproape nimic. Nici nu aşteptam nimic de la el. Era tânăr. Probabil că urletele mele nici nu ajunseseră până la el. Şi chiar de ar fi ajuns, de ce le ar fi ascultat?
Apoi mi l am adus în faţa ochilor pe Armand. Armând, vechiul meu prieten şi duşman. Vechiul meu adversar şi tovarăş. Armand, copilul angelic care crease Insula Nopţii, ultimul nostru cămin.
Unde era Armand? Oare mă lăsase şi el cu bună ştiinţă în voia sorţii? De ce nu?
După aceea am revenit la Marius, marele maestru, cel care îl crease în iubire pe Armand, în urmă cu mai multe secole; Marius, pentru care cercetasem atâtea decenii; Marius, adevăratul copil al celor două milenii, care mă con¬dusese în adâncurile istoriei noastre fără sens şi mă poftise să mă închin la mormântul Celor Care Trebuie Păziţi.
Cei Care Trebuie Păziţi. Morţi şi dispăruţi, ca şi Claudia. Căci şi regii şi reginele din rândul nostru pot să piară, la fel ca orice copil.
Dar eu nu. Eu sunt aici. Eu sunt puternic.
Marius, ca şi Louis, ştiuse de suferinţa mea! Ştiuse şi refuzase să mă ajute.
Furia a crescut în mine, a devenit periculoasă. Oare Louis se învârtea pe una dintre străzile din jur? Mi am încleştat pumnii, luptându mă cu mânia, încercând să i înving exteriorizarea inevitabilă şi neajutorată.
Marius, mi ai întors spatele. De fapt, n a fost nici o sur¬priză. Tu ai fost întotdeauna profesorul, părintele, preotul. Nu te dispreţuiesc. Dar Louis! Louis al meu, ţie nu ţi am refuzat niciodată nimic! Şi tu m ai respins!
Ştiam că nu mai puteam rămâne aici. N aş fi putut să mă stăpânesc, dacă aş fi dat ochii cu el. Nu încă.
Un ceas înaintea zorilor l am dus pe Mojo înapoi în grădiniţa lui, l am sărutat de bun rămas, apoi m am îndreptat repede spre mahalalele oraşului, prin Faubourg Marigni. Într un târziu am ajuns la mlaştini şi am ridicat braţele spre stele, care înotau atât de strălucitor dincolo tie nori, şi m am ridicat sus, mai sus, tot mai sus, până ce m am pierdut în cântecul vântului şi am dat de curenţii mai slabi, iar bucuria pe care o încercam, simţindu mi însuşirile, îmi umplea în întregime sufletul.



30

TRECUSE o săptămână întreagă de când călătoream prin lume. Mai întâi, mă dusesem în înzăpezitul Georgetown şi o găsisem pe tânăra fragilă şi patetică pe care, în chip de muritor, o violasem în felul acela de neiertat. Se uita la mine ca la o pasăre exotică, străduindu se să vadă mai bine în întunericul mirositor din restaurantul pentru muritori, nevrând să admită că întâlnirea aceea cu „prietenul meu francez" avusese vreodată loc. A rămas însă buimacă atunci când i am vârât în mână un rozariu antic făcut din smaralde şi diamante.
― Poţi să l vinzi, dacă vrei, chérie, am spus. El voia ca tu să l foloseşti în orice scop doreşti. Dar mai spune mi un lucru. Eşti însărcinată?
A clătinat din cap şi a şoptit „nu". Aş fi vrut s o sărut, mi se părea din nou frumoasă. Dar nu îndrăzneam să risc. Nu numai din cauză că s ar fi speriat, ci pentru că dorinţa de a o ucide era aproape copleşitoare. Un fel de instinct masculin sălbatic mă făcea să vreau s o am acum, pur şi simplu, pen¬tru că o avusesem în alt fel înainte.
După câteva ceasuri am plecat din Lumea Nouă şi am hoinărit noapte de noapte, vânând în mahalalele agitate ale Asiei ― la Bangkok, Hong Kong şi Singapore ― apoi în mohorâta şi îngheţata Moscovă şi în fermecătoarele oraşe vechi Praga şi Viena. La Paris am petrecut puţină vreme. La Londra nu m am dus deloc. Am ajuns până la limita vitezei de care eram în stare; mă ridicam şi plonjam în întuneric, uneori în oraşe cărora nu le ştiam nici măcar numele. M am hrănit neîncetat cu prada mea de disperaţi şi vicioşi şi, din când în când, cu rătăciţi, cu nebuni, cu nevinovaţi pe care mi cădeau din întâmplare ochii.
Am încercat să nu ucid. Am încercat. Cu excepţia dăţilor când subiectul era al naibii de irezistibil ― un făcător de rele de prim rang. Iar atunci moartea era lentă şi sălbatică, iar eu rămâneam la fel de înfometat când terminam şi plecam să mai găsesc pe cineva înainte ca soarele să răsară.
Nu mai fusesem niciodată atât de în largul meu cu puterile pe care le aveam. Nu mă ridicasem niciodată atât de sus în nori, nici nu călătorisem atât de iute.
Mă plimbam ore în şir printre muritori pe străduţele înguste din Heidelberg, Lisabona, Madrid. Am trecut prin Atena, Cairo şi Marrakesh. M am plimbat pe ţărmul Golfului Persic, al Mării Mediterane, al Adriaticei.
Ce făceam? La ce mă gândeam? Îmi spuneam că vechiul clişeu se adevereşte ― lumea era a mea.
Peste tot pe unde m am dus mi am lăsat prezenţa să fie ştiută. Am lăsat gândurile să emane din mine, de parcă ar fi fost notele împrăştiate de o harpă.
Vampirul Lestat e aici. Trece Vampirul Lestat. Faceţi i loc.
N am vrut să i văd pe ceilalţi. Nu i am căutat, nici nu mi am deschis mintea sau urechile pentru ei. Voiam numai ca ei să ştie că fusesem pe acolo.
Am surprins în locuri diferite urme ale unor anonimi, vagabonzi necunoscuţi de către noi, creaturi întâmplătoare ale nopţii care scăpaseră din ultimul masacru al celor de felul nostru. Uneori nu era decât licărirea mentală a unei fiinţe puternice, care îşi ascundea gândurile imediat. Alteori era zgomotul limpede al unui monstru care înainta greoi prin eternitate, fără prihană, istorie sau scop. Poate că asemenea creaturi vor exista totdeauna!
Acum aveam în faţa mea o veşnicie ca să i cunosc, dacă aş fi simţit vreun impuls. Dar singurul nume de pe buzele mele era Louis. Louis.
Nu l puteam uita pe Louis nici o clipă. Era ca şi cum cineva mi ar fi scandat numele lui în ureche. Ce aş fi făcut oare dacă aş fi dat cu ochii de el? Cum aş fi putut să mi ţin în frâu firea? Sau măcar aş fi încercat?
În cele din urmă, am obosit. Hainele mi se zdrenţuiserâ. Nu mai puteam umbla aiurea. Voiam să mă întorc acasă.

31

STĂTEAM în întunericul catedralei. Fusese încuiată de mai multe ceasuri, dar eu intrasem pe furiş prin una din uşile din faţă, anihilând sistemul de alarmă. Apoi lăsasem uşa deschisă pentru el.
Trecuseră cinci nopţi de când mă întorsesem. Lucrările înaintaseră minunat la casa din Rue Royale, şi eram sigur că remarcase şi el. Îl văzusem stând sub veranda de vizavi şi fixând ferestrele cu privirea; îmi făcusem apariţia în balconul de sus numai pentru o clipa ― insuficient cât să mă poată zări vreun ochi muritor.
De atunci mă jucam cu el de a şoarecele şi pisica.
În noaptea asta îl lăsasem să mă vadă lângă French Market. Ce mai tresărise când îi căzuse privirea asupra mea, cu Mojo alături, când îşi dăduse seama că i făceam cu ochiul, lăsându l să înţeleagă că l vedea într adevăr pe Lestat.
Ce gândise oare în prima clipă? Că Raglan James, în trupul meu, venise să l distrugă? Că James era acela care şi construia o casă în Rue Royale? Nu, ştiuse tot timpul că i vorba de Lestat.
Apoi mersesem încet spre biserică, iar Mojo mergea lângă mine. Mojo, cel care mă ţinea ancorat de pământ.
Voiam ca el să mă urmeze. Dar nici măcar nu mi am întors capul ca să văd dacă vine sau nu.
Era o noapte caldă, iar mai devreme plouase, destul cât să închidă la culoare zidurile roşcate ale clădirilor din Cartierul Franţuzesc, să facă mai brune cărămizile şi mai strălucitoare lespezile şi pietrele din pavaj. O noapte perfectă ca să te plimbi prin New Orleans. Umedă şi înmiresmată, cu florile înflorite pe zidurile grădinilor.
Ca să l întâlnesc din nou, aveam nevoie de liniştea din biserica întunecată.
Mâinile îmi tremurau puţin, aşa cum mi se întâmpla une¬ori de când revenisem în vechea mea formă. Nu exista vreo cauză fizică, era doar furia care mă năpădea şi dispărea, apoi lungi intervale de mulţumire, urmate de un vid terifiant care se căsca în jurul meu, apoi din nou de fericire, revenită aproape complet, chiar dacă fragilă, ca şi cum n ar fi fost decât o faţadă. Era corect oare să spun că nu ştiam exact în ce stare se găsea sufletul meu? Mă gândeam la furia nestăpânită cu care sfărâmasem ţeasta lui David Talbot şi tremuram. Mi era încă frică?
Hmmm. Uite degetele arse de soare, cu unghiile lor lucioase. Simţeam tremurul, dacă mi lipeam buricele degetelor de buze.
Şedeam în strană, câteva rânduri mai în spate faţă de balustrada ce înconjura altarul, şi mă uitam la statuile întunecate, la picturi, la ornamentele aurite ale acestui loc rece şi gol.
Trecuse de miezul nopţii. Zgomotul din Rue Bourbon era puternic ca întotdeauna. Atâta carne muritoare clocotea acolo! Mai devreme mă hrănisem, dar aş fi făcut o din nou.
Sunetele nopţii curgeau liniştitoare. Dincolo de străduţele înguste ale cartierului, în apartamente micuţe, în mici taverne, în saloane de cocteil sau în restaurante, muritori fericiţi râdeau şi vorbeau, se sărutau, se îmbrăţişau.
M am lăsat pe spate în strană, confortabil, şi mi am întins braţele pe spătar, de parca aş fi fost pe o bancă în parc. Mojo deja dormea în strana de alături, cu botul lung întins pe labe.
Aş vrea să fiu ca tine, prietene. Să arăt ca un diavol şi să fiu plin de bunătate stângace. Da, de bunătate. Simţeam chiar bunătatea atunci când îmi încolăceam braţele în jurul lui şi îmi îngropam faţa în blană.
Dar acum el venise în biserică.
I am simţit prezenţa, chiar dacă nu receptam nici o urmă de gând sau sentiment de al lui şi nici nu i auzeam paşii. Dar cumva simţeam că e aici. Apoi i am văzut, cu coada ochiu¬lui, umbra mişcătoare. A venit în strană şi s a aşezat lângă mine, ceva mai departe.
Clipe lungi am şezut tăcuţi, apoi a vorbit.
― Mi ai ars căsuţa, nu i aşa? a întrebat cu o voce slabă şi vibrantă.
― Poţi să mă condamni? l am întrebat, zâmbind, uitându mă în continuare la altar. În plus, eram om când am făcut o. A fost o slăbiciune omenească. Vrei să vii să stai cu mine?
― Asta înseamnă că m ai iertat?
― Nu, înseamnă că mă joc cu tine. S ar putea chiar să te distrug pentru ceea ce mi ai făcut. Nu mă pot controla. Nu ţi e frică?
― Nu. Dacă ai fi intenţionat să isprăveşti cu mine, ai fi făcut o deja.
― Nu fi atât de sigur. Nu mai sunt eu însumi, pe urmă sunt din nou, pe urmă iarăşi nu.
Linişte lungă; numai Mojo respira răguşit şi adânc în somn.
― Mă bucur să te văd, a spus. Ştiam că ai să ieşi învin¬gător. Nu ştiam cum.
N am răspuns. Dar dintr o dată am simţit că fierb. De ce erau oare folosite împotriva mea şi calităţile, şi defectele pe care le aveam?
La ce ar fi folosit însă să i aduc acuzaţii, să l înşfac şi să l scutur, şi să i cer să mi răspundă? Poate că era mai bine să nu ştiu.
― Povesteşte mi ce s a întâmplat, a zis.
― Nici nu mă gândesc, am replicat. De ce naiba vrei să ştii?
Vocile noastre şoptite aveau un mic ecou în naosul bisericii. Luminile lumânărilor aruncau sclipiri pe auriul din partea de sus a coloanelor, pe feţele statuilor. Oh, îmi plăceau liniştea şi răcoarea de aici. Şi în fundul inimii tre¬buia să admit că eram foarte bucuros că venise. Uneori ura şi dragostea servesc exact acelaşi scop.
M am întors şi l am privit. Şedea cu faţa la mine, cu un genunchi ridicat în strană şi cu braţul sprijinit de el. Era palid ca întotdeauna, o lucire prefăcută în întuneric.
― Ai avut dreptate cu întregul experiment, am spus. „Cel puţin, vocea mi e liniştită", m am gândit.
― Cum aşa?
Nici un fel de înţeles ascuns în cuvintele lui, nici un fel de provocare, doar dorinţa de a şti. Şi cât era de bine să mă uit la el ― chipul, mirosul vag de praf al hainelor, boarea de ploaie care încă i se mai simţea în păr.
― Ceea ce mi ai spus, dragul meu prieten şi iubit. Că nu vreau cu adevărat să fiu om. Că nu i decât un vis, un vis con¬struit pe minciună, pe iluzii prosteşti şi pe mândrie.
― Nu pretind că am înţeles, a zis. Nu înţeleg nici acum.
― Ba da, ai înţeles foarte bine. Ca întotdeauna. Poate că ai trăit destul; poate că ai fost întotdeauna cel puternic. Dar ai ştiut. Eu nu mi doream slăbiciune; nu mi doream limite, nu mi doream nevoi revoltătoare şi vulnerabilitate fără sfârşit, nu mi doream să fiu îmbibat de sudoare sau ars de ger. Nu mi doream întuneric orb, zgomote asurzitoare şi nici rapida, frenetica descărcare a pasiunii erotice. Nu voiam vul¬garitate; nu voiam urâţenie. Nu voiam izolare; nu voiam necontenită oboseală.
― Mi ai explicat asta înainte. Trebuie să fi fost ceva... chiar dacă mărunt... ceva bun!
― La ce te gândeşti?
― La lumina soarelui.
― Exact. Lumina soarelui pe zăpadă. Lumina soarelui pe apă. Lumina soarelui... pe mâinile şi pe chipul cuiva, desfăcând toate secretele ascunse ale lumii, de parcă ar fi o floare, de parcă totul ar fi o parte a marelui organism strălucitor. Lumina soarelui... pe zăpadă. M am oprit. Nu voiam să i spun, simţeam că m aş fi trădat pe mine însumi. Mai sunt şi alte lucruri, am continuat. Oh, sunt o mulţime de lucruri. Numai un nebun nu le ar fi văzut. Cândva, poate într o noapte când ne vom simţi din nou bine împreună, ca şi cum nimic nu s ar fi întâmplat, poate că am să ţi le spun.
― Numai că n au fost de ajuns.
― Nu pentru mine. Nu acum. Linişte. Poate că asta a fost partea cea mai bună, am spus, descoperirea. Că nu mă mai amăgesc. Acum ştiu că mi place cu adevărat să fiu diavolul care sunt.
M am întors şi i am adresat cel mai drăguţ, cel mai viclean zâmbet al meu.
Era prea înţelept ca să cadă în capcană. M a privit îndelung, apoi pleoapele i au coborât o clipă, pe urmă s a uitat din nou la mine.
― Numai tu ai fi putut să te duci acolo, a spus. Şi să te întorci.
Voiam să spun că nu i adevărat. Dar cine altcineva ar fi fost destul de nebun ca să l creadă pe Hoţul de Trupuri? Cine altul s ar mai fi aruncat în aventură cu atâta neso¬cotinţă? Mi am dat seama că ar fi trebuit deja să mi fie clar. Că ştiusem ce risc de la început. Că întrezărisem preţul. Hoţul îmi spusese că era un mincinos; că era un escroc. Dar o făcusem pentru că, pur şi simplu, nu exista altă cale.
Fireşte, Louis nu la asta se referise. Dar era profund adevărat.
― Ai suferit în lipsa mea? l am întrebat, uitându mă iarăşi la altar.
― A fost, pur şi simplu, un iad, a răspuns foarte sobru. N am zis nimic. Fiecare risc pe care ţi l asumi mă doare, a adăugat el. Dar asta e treaba mea.
― De ce mă iubeşti? l am întrebat.
― Ştii, ai ştiut întotdeauna. Aş vrea să fiu în locul tău. Aş vrea să încerc bucuria pe care o încerci tu mereu.
― Şi suferinţa, o vrei şi pe ea?
― Suferinţa ta? A zâmbit. Desigur. Sunt gata oricând să sufăr cum suferi tu.
― Eşti un ticălos cinic, mincinos şi îngâmfat, am şoptit, în timp ce furia creştea în mine brusc şi sângele îmi izbucnea în obraji. Am avut nevoie de tine, şi tu m ai respins. M ai lăsat închis în noaptea muritoare. M ai refuzat. Mi ai întors spatele!
Mânia din vocea mea l a făcut să tresară. M a uimit şi pe mine. Dar exista şi n o puteam tăgădui, iar mâinile îmi tremurau din nou, mâinile acestea care l apucaseră şi l arun¬caseră de lângă mine pe falsul David, chiar atunci când toate celelalte puteri mortale mi le ţineam în frâu.
Nu a scos nici o vorbă. Pe chip i au apărut semnele şocu¬lui ― tremurul slab al unei pleoape, gura i s a lungit, apoi i s a înmuiat, o oarecare expresie acră care a dispărut la fel de repede cum apăruse. Mi a susţinut privirea acuzatoare, apoi s a uitat încet în altă parte.
― David Talbot, prietenul tău muritor, el te a ajutat, nu i aşa?
Am încuviinţat.
Dar simpla pomenire a numelui m a făcut să mă simt de parcă nervii mi ar fi fost atinşi cu o sârmă înroşită în foc. Sufeream destul. Nu voiam să vorbesc despre David. Nu voiam să vorbesc despre Gretchen. Brusc mi am dat seama că tot ce mi doream mai mult pe lume era să mă întorc spre el, să l cuprind în braţe şi să plâng pe umărul lui cum nu mai făcusem niciodată.
Ce ruşinos! Ce previzibil! Ce insipid! Şi ce grozav!
N am făcut o.
Stăteam în linişte. Cacofonia discretă a zgomotelor oraşului creştea şi scădea mereu dincolo de ferestrele pictate, prin care trecea slaba strălucire a luminilor din stradă. Înce¬puse din nou să plouă, ploaia caldă şi plăcută din New Orleans, prin care te puteai plimba liniştit, de parcă ar fi fost o simplă ceaţă.
― Vreau să mă ierţi, a spus. Vreau să mă înţelegi că n a fost vorba despre laşitate; că n a fost slăbiciune. Ceea ce ţi am spus atunci e adevărul curat. N aş putea s o fac. N aş putea să aduc pe cineva printre noi! Nici măcar dacă acel cineva e un muritor care te poartă pe tine înăuntru. Pur şi simplu, nu pot.
― Ştiu, am spus.
Am încercat s o las baltă, dar n am putut. Firea mea nu voia să se calmeze, temperamentul meu tumultuos, care mă făcuse să i strivesc capul lui David Talbot de un perete de ipsos.
― Merit orice ai de gând să mi spui.
― Ah, meriţi mai mult decât atât, am zis. Dar vreau să ştiu ceva. M am întors cu faţa spre el şi am vorbit printre dinţii încleştaţi. M ai fi refuzat pentru totdeauna? Dacă ceilalţi mi ar fi distrus trupul ― Marius sau oricine ştia despre ce e vorba ― dacă aş fi fost încarcerat în forma aceea muritoare, dacă aş fi venit iar şi iar, şi iar la tine implorându te şi rugându te, m ai fi respins pentru totdeauna? Ai fi continuat la fel?
― Nu ştiu.
― Nu răspunde atât de repede. Caută în tine adevărul. Ştii. Foloseşte ţi împuţita de imaginaţie. Ştii. Mi ai fi întors în continuare spatele?
― Nu ştiu ce să ţi răspund!
― Te dispreţuiesc! am rostit într o şoaptă amară şi aspră. Ar trebui să te distrug ― să termin ceea ce am început când te am creat. Să te transform în pulbere şi pe urmă să mi scutur mâinile. Ştii că sunt în stare s o fac! Uite aşa! Pot s o fac cât ai pocni din degete. Să te ard, aşa cum ţi am ars casa. Şi nimic nu te ar putea salva, absolut nimic.
M am uitat la el, la unghiurile ascuţite ale fetei lui imper¬turbabile, vag fosforescentă în umbrele adinei ale bisericii. Ce nuanţă minunată aveau ochii lui mari, cu gene lungi şi negre.
Furia mă ardea pe dinăuntru, distrugând cu totul vasele prin care curgea, arzând sângele preternatural.
Şi totuşi, n aş fi putut să i fac rău. Nici n aş fi putut con¬cepe să dau curs unor ameninţări atât de groaznice, de laşe. N aş fi putut să i fac rău nici Claudiei. Ah, să creez ceva din nimic ― asta da! Să arunc piesele şi să văd cum cad, da. Dar răzbunarea? Răzbunarea era săracă, îngrozitoare, dezgus¬tătoare. Ce se întâmpla cu mine?
― Gândeşte te şi tu, a şoptit el. Ai putea să mai creezi pe cineva, după tot ce s a întâmplat? A dus ideea mai departe. Ai putea să faci din nou Lucrarea Întunericului? Ah, ai grijă, ia ţi un răgaz înainte să răspunzi. Caută adevărul adânc înăuntrul tău, aşa cum mi ai cerut mie.
S a aplecat înainte, micşorând distanţa dintre noi, şi şi a apăsat buzele netede şi mătăsoase pe unul din obrajii mei. Am vrut să l împing, dar şi a folosit toată puterea ca să mă împiedice, iar eu i am îngăduit sărutul rece, lipsit de pasiune, şi până la urmă el a fost acela care s a tras înapoi, ca o colecţie de umbre contopindu se cu alta, ţinând însă mai departe mâna pe umărul meu, în timp ce eu continuam să mă uit spre altar.
Într un târziu m am ridicat încet, am trecut pe lângă el şi l am zgâlţâit pe Mojo să se trezească şi să vină cu mine.
Am străbătut întreaga lungime a naosului până la uşile din faţă ale bisericii. Am căutat ungherul umbros unde lumânările de veghe ardeau la picioarele statuii Fecioarei, un alcov plin de lumini drăguţe şi pâlpâitoare.
Mi a revenit în minte mirosul şi sunetul pădurii tropicale, întunericul ei îngrădit de copacii aceia uriaşi. Pe urmă viziunea capelei cu pereţi văruiţi şi cu uşile date în lături şi sunetul sinistru, mut al clopotului atins de briză. Şi mirosul de sânge pe care l răspândeau rănile din mâinile lui Gretchen.
Am ridicat o lumânare, am apropiat o de o flacără veche şi am făcut să nască o nouă flacără, fierbinte, galbenă şi, până la urmă, liniştită, împrăştiind parfumul ascuţit al cerii arse.
Eram gata să rostesc „Pentru Gretchen", dar mi am dat seama că nu pentru ea o aprinsesem. M am uitat în sus la chipul Fecioarei. Am văzut crucifixul de deasupra altarului lui Gretchen. Am simţit din nou în jurul meu pacea pădurii tropicale şi am revăzut salonul cu pătuţuri. Pentru Claudia, scumpa mea Claudia? Nu, nici pentru ea, oricât aş fi iubit o...
Ştiam că lumânarea era pentru mine.
Era pentru bărbatul cu păr castaniu care o iubise pe Gretchen în Georgetown. Era pentru demonul trist, cu ochi albaştri, care fusesem înainte de a fi devenit acel bărbat. Era pentru băiatul muritor care cu secole în urmă plecase la Paris cu bijuteriile maică si în buzunar şi doar cu hainele de pe el. Era pentru creatura impulsivă care o ţinuse în braţele lui pe muribunda Claudia.
Era pentru toate fiinţele acelea şi pentru diavolul care şedea acum acolo, pentru că el iubea lumânările şi iubea crearea luminii din lumină. Pentru că nu exista Dumnezeu în care să creadă, nici sfinţi şi nici Regina Raiului.
Pentru că reuşise să şi ţină firea afurisită şi nu l dis¬trusese pe prietenul lui.
Pentru că era singur, indiferent cât de aproape îi era acel prieten. Şi pentru că fericirea se întorsese iarăşi la el, ca şi cum ar fi fost o durere niciodată învinsă pe deplin; pe buze îi strălucea deja zâmbetul drăcesc, iar în el creştea dorinţa de a ieşi şi de a vagabonda pe străzile elegante şi strălucitoare ale oraşului.
Da. Lumânarea era pentru Vampirul Lestat, acea miracu¬loasă luminare, ce îşi adăuga flăcăruia minusculă la lumina universului! Şi ardea într o biserică goală toată noaptea, împreună cu celelalte luminiţe. Avea să ardă şi în dimineaţa următoare, când aveau să vină credincioşii, când soarele avea să strălucească printre uşi.
Stai de veghe, lumânare, în noapte şi în lumina soarelui.
Da, pentru mine.



32

CREDEAŢI că povestea s a sfârşit? Că cel de al patrulea fascicul al Cronicii Vampirilor a ajuns la capăt?
Ei bine, cartea ar fi trebuit să se termine. Ar fi trebuit să se oprească la momentul în care am aprins luminarea, dar nu s a terminat. Mi am dat seama de asta în noaptea următoare, când am deschis ochii.
Vă rog să citiţi în continuare capitolul treizeci şi trei, ca să aflaţi ce s a mai întâmplat. Sau, dacă vreţi, vă puteţi opri aici. Faceţi cum vă place.



33

BARBADOS.
Era tot acolo când l am ajuns din urmă. Într un hotel de lângă mare.
Trecuseră săptămâni, dar n aş putea să spun de ce lăsasem să se scurgă atâta timp. Nu din bunătate, dar nici din laşitate. Şi totuşi, aşteptasem. Urmărisem cum se restaura splendida căsuţă din Rue Royale, pas cu pas, până să ajungă să aibă din nou camere costisitor mobilate, în care aş fi putut să mi petrec timpul gândindu mă la tot ce se întâmplase şi încă mai putea să se întâmple. Louis se întorsese să locuiască împreună cu mine şi căuta un birou foarte asemănător cu acela care existase în salon cu o sută de ani în urmă.
David îmi lăsase mai multe mesaje la omul meu din Paris. În curând avea să plece la carnavalul de la Rio. Îi era dor de mine. Ar fi dorit să mă duc acolo împreună cu el.
Totul decursese bine în legătură cu posesiunea asupra proprietăţilor lui. Era acum din nou David Talbot ― un văr al bătrânului care murise la Miami ― şi devenise noul proprietar al casei strămoşeşti. Talamasca rezolvase lucrurile pentru el, reîntregind în favoarea lui averea pe care le o lăsase moştenire şi stabilindu i o pensie generoasă. Nu mai era superiorul lor general, dar îşi păstra mai departe camerele de la Confrerie. Avea să rămână mereu sub aripa lor.
Avea un dar pentru mine, în cazul în care îl voiam. Medalionul cu miniatura Claudiei. Îl găsise. Era un portret minunat; şi un lanţ de aur fin. Îl luase cu el şi, dacă doream, putea să mi l trimită. Sau nu voiam să mă duc să l văd şi să primesc medalionul chiar din mâinile lui?
Barbados. Simţise nevoia să se întoarcă la locul crimei, ca să zic aşa. Vremea era minunată. Citea din nou Faust, aşa îmi scrisese. Avea să mă întrebe foarte multe lucruri. Când voiam să vin?
Nu îi mai văzuse pe Dumnezeu şi pe Diavol, deşi, înainte să părăsească Europa, petrecuse multă vreme în diverse cafenele din Paris. Dar nu intenţiona să şi risipească viaţa în căutarea lui Dumnezeu şi a Diavolului. „Numai tu ai înţelege ce fel de om sunt acum, scria. Mi e dor de tine. Poţi să nu ţi mai aduci aminte că te am ajutat şi să mi ierţi toate celelalte greşeli?"
Locuia în staţiunea de pe malul mării pe care mi o descrisese, plină de clădiri frumoase din zidărie roz, de acoperişuri strălucitoare de bungalouri, de grădini înmires¬mate, alei fără sfârşit, trasate pe nisipul curat, şi o mare scli¬pitoare şi translucidă.
Dar nu m am dus acolo până ce n am fost mai întâi în grădinile din munţi şi n am stat pe aceleaşi faleze pe care le vizitase şi el, uitându mă peste munţii împăduriţi şi ascultând vântul în ramurile cocotierilor.
Îmi povestise despre munţi? Că te poţi uita brusc în văi adânci şi că în vecinătate coastele par atât de aproape, încât crezi că le poţi atinge cu mâna, deşi, de fapt, ele sunt mult, mult mai departe?
Nu cred, dar el descrisese foarte bine florile ― plantele pitice cu floricele mici, orhideele şi crinii roşii ― da, crinii aceia de un roşu intens, cu petale delicate şi tremurătoare – ferigile cuibărite în poienele adânci, lucioasa pasăre a para¬disului, ramurile ţepene de mâţişori de salcie şi bobocii gal¬beni, gâtuiţi ai viţei cu flori în formă de trompetă.
Ar trebui să mergem acolo împreună, spusese.
Ei bine, vom merge. Scârţâitul discret al pietrişului. Şi, oh, niciodată nu se legănaseră palmierii înalţi atât de frumos ca pe aceste faleze.
Am aşteptat să treacă de miezul nopţii şi abia după aceea am descins către hotelul de pe malul mării. Curtea era aşa cum spusese, plină de azalee roz, de brusturi ceruiţi şi de arbuşti lucioşi, închişi la culoare.
Am trecut prin sufrageria întunecată şi goală, am ieşit pe terasa descoperită şi am coborât pe plajă. M am îndepărtat în noapte destul cât să mă pot uita de la oarecare distanţă înapoi, spre bungalourile cu verande acoperite. L am depis¬tat imediat.
Uşile micii curţi interioare erau complet deschise şi lumi¬na galbenă o invada, cu masa şi scaunele ei vopsite. Înăuntru, luminat de parcă ar fi fost pe scenă, el şedea la un mic birou, cu faţa către noapte şi către mare, bătând în tas¬tatura unui computer portabil, făcând tastele să sune încet în liniştea din jur, ceva mai tare chiar decât zgomotul moale ale valurilor leneşe şi înspumate.
Nu purta decât un şort alb de plajă. Pielea i se închisese la culoare din cauză că îşi petrecuse zilele dormind la soare. Şuviţe blonde străluceau acum în părul lui castaniu. Umerii goi şi pieptul neted, fără păr, împrăştiau un fel de strălucire. Muşchii mijlocului păreau foarte tari. Coapsele, picioarele şi părul rar de pe dosul mâinilor împrăştiau sclipiri aurii.
Cât trăisem eu nici măcar nu remarcasem părul acela. Sau poate că nu mi plăcuse, nu mai ştiam. Dar acum îmi plăcea destul de mult. Părea ceva mai zvelt decât atunci când în trup eram eu. Da, toate oasele se vedeau mai bine, presupun că în conformitate cu genul de sănătate din ziua de azi care spune că e la modă să fii subalimentat. Îi convenea; trupul arăta bine; presupun că le convenea amândurora.
Camera era foarte simplă, în stilul rustic al insulelor; avea tavan de bârne şi podea din lespezi trandafirii. Patul era acoperit cu o cuvertură veselă, imprimată cu modele indiene zimţate. Dulapul şi lăzile erau albe şi decorate cu flori pic¬tate, strălucitoare. Cele câteva lămpi împrăştiau o lumină generoasă.
Îmi venea să râd văzându l cum stă în mijlocul acestui lux şi scrie ― David învăţăcelul, cu ochii dansând în ritmul ideilor din capul lui.
M am tras mai aproape şi am remarcat cât de bine era ras. Unghiile fuseseră tăiate şi pilite, probabil de un manichiurist. Părul era tot claia ondulată de care avusesem atâta grijă cât fusesem eu în trup, dar se tunsese şi avea o linie mai plăcută. Lângă el zăcea volumul cu Faust al lui Goethe, deschis, cu un stilou alături, cu câteva pagini îndoite sau marcate cu agrafe de hârtie.
Îmi continuam inspecţia pe îndelete ― remarcând sticla de whisky, paharul cu fund gros şi pachetul cu trabucuri subţiri ― când el a ridicat privirea şi m a văzut.
Stăteam pe nisip, dincolo de balustrada scundă de ciment a terasei, dar eram vizibil în lumină.
― Lestat, a rostit în şoaptă. Faţa i a strălucit minunat. S a ridicat iute şi a venit spre mine cu mersul lui graţios. Mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit.
― Chiar crezi că trebuie să i mulţumeşti? am spus.
M am gândit la momentul când în New Orleans, îl urmărisem pe Hoţul de Trupuri zbughind o afară din Café du Monde şi mă gândisem că trupul acela s ar fi putut mişca graţios, ca o panteră cu altcineva înăuntru.
A vrut să mă îmbrăţişeze, dar eu am rămas ţeapăn şi m am retras numai puţin, aşa că a rămas pe loc şi şi a încrucişat braţele la piept ― un gest ce părea să aparţină în întregime acestui trup, căci nu mi l aminteam să l mai fi făcut înainte de a ne fi întâlnit la Miami. Braţele de acum erau mai grele decât cele dinainte. Şi pieptul era mai larg.
Ce gol părea! Ce roz închis îi erau sfârcurile! Ce pătimaşi şi limpezi ochii!
― Mi a fost dor de tine, a zis.
― Într adevăr? Doar n ai trăit aici ca un sihastru?
― Nu, ba chiar cred că m am văzut prea mult cu alţii. Sunt prea multe petreceri în Bridgetown. A venit de câteva ori şi prietenul meu Aaron. Au fost şi alţi membri ai Confreriei. A făcut o pauză. Nu suport să fiu printre ei, Lestat. Nu suport să fiu la Talbot Manor printre servitori, pretinzând că sunt propriul meu văr. E ceva cu adevărat înfricoşător în ceea ce s a întâmplat. Câteodată nu suport nici să mă privesc în oglindă. Dar nu vreau să vorbesc despre acest aspect al lucrurilor.
― De ce nu?
― E o perioadă trecătoare, una de adaptare. Probabil că şocurile or să treacă. Am atâtea de făcut. Oh, sunt atât de bucuros că ai venit. Am presimţit că ai s o faci. Era gata gata să plec la Rio azi dimineaţă, dar am presimţit că te voi vedea în noaptea asta.
― Aşa.
― Ce se ntâmplă? De ce eşti întunecat? De ce eşti furios?
― Nu ştiu. Chiar nu găsesc nici un motiv să fiu furios. Ar trebui să fiu fericit. Dar voi fi, curând. Aşa se întâmplă mereu şi, în plus, azi e o noapte importantă.
S a uitat la mine, încercând să şi imagineze ce voiam să spun sau, mai degrabă, care era răspunsul cel mai potrivit.
― Vino înăuntru, a zis în cele din urmă.
― De ce să nu stăm pe terasă? Îmi place briza.
― Sigur, cum spui tu.
A intrat în cameră să ia sticla de whisky, şi a turnat un pahar, apoi a venit lângă mine, la masa de lemn. Eu tocmai mă aşezasem pe unul din scaune şi mă uitam la mare.
― Şi ce ai mai făcut? l am întrebat.
― Ah, de unde să încep? Am scris încontinuu despre ceea ce s a întâmplat, încercând să descriu fiecare senzaţie, cât de mică, fiecare nouă descoperire.
― Există vreun dubiu că eşti bine ancorat în acest trup?
― Nici unul. A luat o înghiţitură mare de whisky. Şi nu pare să fie deteriorat în nici un fel. Ştii, mi era frică de asta. Mi era frică şi atunci când erai fu înăuntrul acestui trup, dar n am vrut să ţi spun. Aveam destule alte lucruri pe cap, nu i aşa? S a întors, m a privit şi, brusc, a zâmbit. A adăugat cu voce înăbuşită: Te uiţi la un bărbat pe care l cunoşti pe dinăuntru.
― Nu, nu chiar, am zis. Spune mi, cum te recepţionează ceilalţi... cei care nu ghicesc? Femeile te invită în dormitorul lor? Sau bărbaţii?
S a uitat către mare, întristându se dintr o dată.
― Cunoşti răspunsul. Nu pot să mi fac o vocaţie din aces¬te întâlniri. Nu înseamnă nimic pentru mine. Nu vreau să spun că nu m am bucurat de câteva safari de dormitor. Dar am lucruri mai importante de făcut, Lestat, mult mai impor¬tante.
Sunt o mulţime de locuri unde vreau să mă duc ― ţinuturi şi oraşe pe care am vrut întotdeauna să le vizitez. Rio nu i decât începutul. Şi mai sunt mistere pe care trebuie să le rezolv; lucruri pe care trebuie să le descopăr.
― Da, îmi imaginez.
― Ultima dată când am fost împreună mi ai spus ceva foarte important. Mi ai spus că eşti sigur că nu vreau să mi dedic şi viaţa aceasta Talamascăi. Ei bine, n am să le o dau lor. În mintea mea cel mai important lucru este că nu trebuie s o irosesc. Că trebuie să fac ceva foarte important. Sigur, direcţia de acţiune nu mi se va dezvălui imediat. E nevoie de o perioadă de lucru, de învăţătură, de evaluare, înainte să pot hotărî direcţia potrivită. Aşa că m am cufundat în studiu. Scriu. Scriu totul. Uneori chiar înregistrarea lucrurilor pare un scop.
― Înţeleg.
― Am multe întrebări pe care vreau să ţi le pun. Am fost sâcâit de tot felul de întrebări.
― Despre ce?
― Despre ce ai trăit tu în cele câteva zile şi dacă ai simţit fie şi un cât de mic regret că aventura s a sfârşit atât de curând.
― Care aventură? Te referi la viaţa mea ca muritor?
― Da.
― Nici un regret.
A început să vorbească din nou, dar s a oprit. Apoi s a hotărât.
― Cu ce te ai ales? m a întrebat cu voce scăzută, pătimaşă.
M am întors şi m am uitat la el. Da, era clar că avea faţa mai ascuţită. Oare personalitatea lui să fi fost aceea care o ascuţise şi o făcuse mai definită? „Perfect", mi am spus.
― Iartă mă, David, mi a fugit mintea aiurea. Mai întreabă mă o dată.
― Cu ce te ai ales? a rostit cu obişnuita lui răbdare. Cu ce învăţătură?
― Nu ştiu dacă a existat vreo învăţătură, am răspuns. Am nevoie de timp ca să mi dau seama dacă am învăţat ceva.
― Da, sigur, înţeleg.
― Pot să ţi spun că simt o nouă poftă de aventură, de hoinăreală, adică de lucrurile pe care le descrii tu. Vreau să mă întorc în pădurea tropicală. Am văzut o în treacăt când m am dus s o vizitez pe Gretchen. Era un templu acolo. Vreau să l mai văd o dată.
― Nu mi ai spus niciodată ce s a întâmplat.
― Ba da, ţi am spus, dar atunci erai Raglan. Martorul acelei mărturisiri a fost Hoţul de Trupuri. De ce naiba o fi vrut să fure şi aşa ceva? Dar mă îndepărtez de subiect. Sunt o mulţime de lucruri unde şi eu, la rândul meu, vreau să mă duc.
― Da.
― Simt din nou că mi e poftă de timp, de viitor, de mis¬terele lumii naturale. Am chef să fiu observatorul care am devenit în noaptea aceea îndepărtată din Paris, când am fost silit să mă transform. Mi am pierdut iluziile. Mi am pierdut minciunile favorite. S ar putea spune că m am întors la clipa aceea şi am renăscut întru întuneric prin propria mi voinţă. Şi ce voinţă!
― Aha, da, înţeleg.
― Crezi? E bine dacă înţelegi.
― De ce vorbeşti aşa? A coborât tonul şi a spus încet: Ai nevoie să te înţeleg tot atât de mult cât am eu nevoie să mă înţelegi tu?
― Nu m ai înţeles niciodată, am zis. Oh, nu i o acuzaţie. Dar trăieşti făcându ţi iluzii în privinţa mea, ceea ce îţi per¬mite să mă vizitezi, să stai de vorbă cu mine, ba chiar să mă adăposteşti şi să mă ajuţi. N ai putea s o faci dacă ai şti cu adevărat cum sunt. Am încercat să ţi spun. Atunci când îţi vorbeam despre vise...
― Te înşeli. Acum vorbeşte vanitatea din tine, a replicat. Îţi place să ţi închipui că eşti mai rău decât eşti. Care vise? Nu mi aduc aminte să mi fi vorbit vreodată despre vise.
Am zâmbit.
― Nu? Gândeşte te, David. Visul cu tigrul. Mi era frică pentru tine. Dar acum ameninţarea din vis se va împlini.
― Ce vrei să spui?
― Am să ţi o fac, David. Am să te iau cu mine.
― Cum? Vocea i s a transformat în şoaptă. Ce zici?
S a aplecat în faţă, încercând să vadă mai clar expresia de pe chipul meu. Dar lumina îmi venea din spate, iar ochii lui muritori nu erau destul de ageri pentru aşa ceva.
― Aşa cum ţi am spus. Am să ţi o fac, David.
― De ce, de ce vorbeşti aşa?
― Pentru că e adevărat, am răspuns.
M am ridicat şi am dat scaunul deoparte cu piciorul.
S a uitat fix la mine. De abia acum trapul lui a înregistrat pericolul. I am văzut muşchii fini ai braţelor încordându se. Ochii îi erau aţintiţi în ai mei.
― De ce spui asta? Nu poţi să mi faci aşa ceva.
― Ba pot, cu siguranţă. Şi am s o fac. Acum. Ţi am spus tot timpul că sunt rău. Ţi am spus că sunt un adevărat diavol. Diavolul din Faust, diavolul din viziunile tale, tigrul din vis!
― Nu, nu i adevărat.
S a ridicat în picioare, trântind scaunul în spatele lui şi aproape pierzându şi echilibrul. S a dat înapoi în încăpere.
― Nu eşti diavolul, ştii că nu eşti. Nu mi face una ca asta! Îţi interzic! Ultimele cuvinte le a spus printre dinţii încleştaţi. În inima ta eşti la fel de uman ca şi mine. Şi n ai s o faci.
― Pe naiba n o s o fac, am zis. Râdeam. Nu puteam să mă abţin. David superiorul general! David, preotul Candomble!
S a tras înapoi pe lespezile pardoselei, cu chipul luminat din plin, cu muşchii braţelor încordaţi.
― Vrei să te lupţi cu mine? E inutil. Nu există pe lume nici o forţă care să mă împiedice s o fac.
― Mai întâi, am să mor, a spus cu voce sugrumată.
Faţa i se întunecase, inundată de sânge. Ah, sângele lui David.
― N am să te las să mori. De ce nu chemi în ajutor spiritele din Brazilia? Nu ţi aminteşti cum, nu i aşa? Nu ţi stă mintea la asta. Ei bine, nu ţi ar fi de nici un folos, chiar dacă le ai chema.
― Nu poţi s o faci, a zis. Se străduia să rămână calm. Nu poţi să mă răsplăteşti în acest mod.
― Oh, dar ăsta i modul în care îi răsplăteşte diavolul pe cei ce l ajută!
― Lestat, te am ajutat să lupţi împotriva lui Raglan! Te am ajutat să ţi recuperezi trupul şi mi ai făgăduit credinţă! Care ţi e cuvântul?
― Te am minţit, David. M am minţit şi pe mine, şi pe ceilalţi. Asta am învăţat în mica mea excursie în carnea muritoare. Să mint. Mă uimeşti, David. Eşti furios, foarte furios, dar nu ţi e frică. Eşti ca mine, David ― tu şi Claudia – singurii care au cu adevărat forţa mea.
― Claudia, a spus, încuviinţând. Ah, da, Claudia. Am ceva pentru tine, scumpe prieten.
S a îndepărtat, întorcându se în mod intenţionat cu spatele, ca să mă lase să văd că nu i este frică, şi a mers încet, refuzând să se grăbească, spre lada de lângă pat. Când s a întors avea în mână un medalion.
― De la Confrerie. Medalionul pe care mi l ai descris.
― Oh, da, medalionul. Dă mi l.
Abia acum am văzut cum îi tremurau mâinile, chinuindu se cu cutiuţa minusculă de aur. Şi degetele, nu le stăpânea prea bine, nu i aşa? Până la urmă, a deschis cutiuţa şi mi a dat medalionul, iar eu m am uitat în jos la miniatura pictată înăuntru ― chipul ei, ochii ei, şuviţele ei aurii. Un copil care se uita la mine cu nevinovăţie. Sau era o mască?
Încet, din vârtejul ceţos al memoriei a urcat la suprafaţă clipa în care îmi căzuseră ochii pentru prima oară pe biju¬terie şi pe lanţul ei de aur... se întâmplase să fiu pe uliţa noroioasă şi întunecoasă, lângă cocioaba însemnată de ciumă unde maică sa zăcea moartă, iar copila muritoare devenise hrană pentru vampir ― un trupuşor alb tremurând neajutorat în braţele lui Louis.
Cum râsesem de el, cum îl arătasem cu degetul! Apoi am smuls din patul împuţit leşul femeii moarte ― mama Claudiei ― şi m am învârtit cu ea prin cameră, dansând. La gât îi lucea medalionul, căci nici cel mai groaznic dintre hoţi nu îndrăznise să intre în cocioabă şi să fure fleacul de aur chiar din gura molimei.
L am apucat cu mâna stângă în timp ce lăsam trupul să cadă. Încuietoarea cedase, iar eu învârtisem lănţişorul dea¬supra capului, ca pe un trofeu, apoi îl aruncasem în buzunar şi păşisem peste trupul muribundei Claudia, ca să fug în stradă după Louis.
Câteva luni mai târziu îl găsisem în acelaşi buzunar şi l ţinusem în lumină. Qnd o pictaseră, fusese o copilă muri¬toare, însă Sângele Negru îi dăduse într adevăr perfecţiunea de figurină de zahăr pe care i o atribuise artistul. Era Claudia mea, şi am pus o la păstrare într un cufăr; habar n aveam cum ajunsese la Talamasca sau oriunde în altă parte.
L am luat şi m am uitat la el. Era ca şi cum m aş fi întors acolo, în locul acela ruinat, deşi stăteam aici şi mă uitam la el. David îmi spusese ceva, dar nu l auzisem; abia acum vocea s a limpezit şi pentru urechile mele:
― Vrei să o faci cu mine? mă întreba, timbrul vocii trădându l la fel de tare ca şi tremurul mâinilor. Uită te la ea. Vrei să mă faci şi pe mine la fel?
M am uitat la chipul ei micuţ, apoi înapoi la el.
― Da, David, am răspuns. I am spus şi ei că aş face o din nou. Şi o voi face cu tine.
Am aruncat medalionul prin verandă, peste nisip, în mare. Lănţişorul părea o dungă de aur trasă pe materialul din care era croit cerul, o clipă numai, căci imediat după aceea a dispărut.
David s a tras înapoi cu o viteză ce m a uluit şi s a lipit de perete.
― Nu face asta, Lestat.
― Nu te lupta cu mine, prietene. Îţi risipeşti energia. Ai în faţă o lungă noapte de descoperiri.
― N ai s o faci! a strigat, deşi vocea îi era atât de joasă, încât părea un geamăt gutural. A fandat şi m a lovit, de parcă ar fi crezut că mă poate face să mi pierd echilibrul; m a izbit cu amândoi pumnii în piept, apoi a rămas nemişcat. A căzut pe spate, vânăt de efort şi privindu mă jignit, cu ochii umezi. Sângele i a izbucnit iar în obraji, întunecându i chipul. Şi abia acum, când a văzut că nu se poate apăra în nici un fel, a încercat să fugă.
L am apucat de gât înainte să ajungă pe terasă. Degetele mele au strâns încetişor în timp ce el se zbătea sălbatic, ani¬malic, încercând să scape din strânsoare şi să se elibereze. L atn ridicat încet, l am apucat fără efort de ceafă cu mâna stângă, mi am înfipt dinţii în pielea tânără, fină şi parfumată a gâtului lui, până ce am simţit gâlgâiala primului şuvoi de sânge.
Ah, David, iubitul meu David. Nu mai coborâsem nicio¬dată într un suflet atât de cunoscut. M au învăluit imagini bogate şi minunate: frumuseţea soarelui licărind în pădurea de manglieri, foşnetul ierbii înalte din stepă, bubuitul pis¬tolului uriaş şi tremurul pământului sub picioarele grele ale elefanţilor. Totul era acolo: ploaia de vară revărsându se la nesfârşit peste junglă, apa inundând piloţii şi verandele, cerul strălucind de lumină ― şi inima lui zbătându se răzvrătită, condamnându mă, mă trădezi, mă trădezi, mă iei împotriva voinţei mele ― şi căldura sărată a sângelui.
L am împins de lângă mine. Era destul pentru prima duşcă. L am urmărit cum încerca să se târască în genunchi. Oare ce vedea în clipele acelea? Înţelegea acum cât de negru şi de îndărătnic îmi era sufletul?
― Mă iubeşti? l am întrebat. Mai sunt eu singurul prieten pe care îl ai pe lumea asta? M am uitat cum se târa pe lespezi. S a agăţat de tăblia patului şi s a ridicat, apoi a căzut iarăşi pe duşumea, ameţit. A încercat din nou. Ah, lasă mă să te ajut! i am spus.
L am răsucit, l am ridicat şi mi am înfipt din nou dinţii în rănile de mai înainte.
― Pentru numele lui Dumnezeu, Lestat, opreşte te, nu face una ca asta, te implor, n o face!
Mă implori degeaba, David. Oh, cât era de straşnic trupul lui tânăr, mă împingea cu mâinile chiar şi în transă; ce voinţă ai frumosul meu prieten. Suntem acum în Brazilia de odinioară, suntem în cămăruţă şi el invocă spiritele Candomble, le cheamă, dar spiritele vor veni?
I am dat drumul. A căzut din nou în genunchi, apoi s a răsturnat pe o parte, cu ochii aţintiţi înainte. Era destul pen¬tru cel de al doilea asalt.
În cameră se auzea un huruit slab. Un fel de ciocănit.
― O, avem companie? Au venit să ne ajute niscaiva pri¬eteni invizibili? Da, uite, se clatină oglinda. O să cadă!
A lovit pardoseala şi s a făcut ţăndări, ca şi cum din ramă s ar fi eliberat o mulţime de cioburi de lumină.
El încerca din nou să se ridice.
― Ştii cum îi simt, David? Mă auzi? Sunt ca nişte steaguri de mătase desfăşurate în jurul meu. Atât sunt de slabi.
M am uitat la el cum s a ridicat în genunchi. Se târa din nou pe duşumea. Apoi s a ridicat brusc, aplecându se înainte. A înşfăcat volumul de lângă computer, s a întors şi l a arun¬cat în mine. Mi a căzut la picioare. David s a clătinat. Abia se putea ţine copăcel, cu ochii înceţoşaţi.
După aceea s a întors şi aproape s a prăbuşit pe terasă, trecând peste balustradă şi luând o de a lungul plajei.
M am luat după el, urmărindu l cum se bălăbănea pe taluzul de nisip. M a năpădit setea, aducându mi în minte faptul că în trap mai era sânge. A ajuns lângă apă şi a rămas acolo, gata să se prăbuşească, pe punctul de a leşina.
L am apucat grijuliu de umăr şi l am înconjurat cu braţul drept, îmbrăţişându l.
― Nu, fii blestemat, înghiţi te ar iadul! Nu! a zis.
M a lovit, aşa slab cum era, dându mi peste faţă cu amândoi pumnii, sfâşiindu mi carnea, izbindu mă în pielea dură.
L am răsucit, uitându mă la el cum mă loveşte în picior, cum dă în mine cu pumnii lui moi şi neputincioşi; i am amuşinat din nou gâtul, lingându l, mirosindu l, apoi înfigându mi pentru a treia oară dinţii în el. Hmmm... acesta este extazul. Oare celălalt trup, împovărat de vârstă, ar fi reuşit să mi ofere un asemenea festin? Mi a dat cu muchia palmei peste faţă. Oh, ce puternic! Într adevăr puternic. Da, înfruntă mă, luptă te cu mine, aşa cum m am luptat şi eu cu Magnus. Ce bine că te lupţi cu mine. Îmi place. Chiar îmi place.
De data aceasta, simţeam că mă apropii de sincopă. Din el a ţâşnit cea mai pură dintre rugăciuni. Nu se ruga zeilor în care nu credea, nici crucificatului Hristos, nici Fecioarei. Se ragă de mine.
― Lestat, prietene, nu mi lua viaţa. Nu. Dă mi dramul.
Hmmm. L am înconjurat şi mai strâns cu braţul. Apoi l am tras spre mine, lingându i rănile.
― Îţi alegi prost prietenii, David, i am şoptit, lingându mi sângele de pe buze şi uitându mă în jos la chipul lui. Ce frumoşi erau dinţii lui puternici şi albi, ce frumoasă carnea gingaşă a buzelor. Numai albul ochilor i se zărea de sub pleoape. Inima se zbătea ― inima lui tânără şi nemaipomenită. Inima care pompa sângele în creierul meu. Inima care tresăltase şi se oprise când văzusem apropierea morţii.
Mi am lipit urechea de pieptul lui şi am ascultat. Am auzit ambulanţa şuierând prin Georgetown. „Nu mă lăsa să mor."
L am văzut în camera de hotel de odinioară unde îmi apăruse în vis împreună cu Claudia şi Louis. Oare suntem cu toţii doar creaturi întâmplătoare în visele diavolului?
Inima bătea tot mai încet. Clipa era aproape. Numai o duşcă, prietene.
L am ridicat şi l am cărat peste plajă, până în cameră. Am sărutat rănile micuţe, lingându le şi sugându le cu buzele, pe urmă mi am înfipt dinţii iarăşi. L a zguduit un spasm şi un strigăt i a scăpat din gâtlej.
― Te iubesc, a şoptit.
― Da, şi eu te iubesc, i am răspuns, înăbuşind cuvintele în carnea lui, în timp ce sângele izvora din nou, fierbinte şi irezistibil.
Bătaia inimii a devenit încă şi mai lentă. Se prăbuşise printre amintiri ― înapoi la leagăn, la vremea dinainte de silabele distincte ― şi îşi mormăia singur un cântecel vechi.
Trupul lui fierbinte şi greu era lipit de al meu, cu braţele atârnând, cu ţeasta în degetele de la mâna mea stingă, cu ochii închişi. Cântecelul murmurat s a stins, iar inima a luat o brusc razna, bătând înăbuşit şi slab.
Mi am muşcat limba până ce n am mai putut să suport durerea. Am înţepat o iar şi iar cu propriii mei colţi, mişcând o la stânga şi la dreapta, pe urmă mi am lipit gura de a lui, forţându l să şi desfacă buzele şi lăsând sângele să i curgă pe propria limbă.
Parcă se oprise timpul. Gustul inconfundabil al propriu¬lui meu sânge îmi umplea gura şi i o umplea şi pe a lui. Dinţii lui s au încleştat brusc de limba mea. Au apucat o brusc şi ameninţător, cu toată puterea muritoare a fălcilor lui, râcâind carnea preternaturală, curâţind sângele din crestătura făcută de mine şi strângând atât de tare, încât părea că ar fi despicat o dacă ar fi putut.
L a străbătut un spasm violent. Spatele i s a arcuit peste braţul meu. L am tras înapoi, cu gura îndurerată, cu limba rănită, iar el s a ridicat, înfometat, cu ochii încă orbi. Mi am sfâşiat încheietura mâinii. Iată l, dragul de el. Iată l izbuc¬nind, nu în picături, ci chiar din râul trupului meu. Şi când gura s a încleştat pe mine, suferinţa a ajuns până la rădăcinile fiinţei mele, încurcându mi inima în plasa ei arzătoare.
Pentru tine, David. Bea mult. Fii puternic.
Nu mă putea omori, oricât de mult ar fi durat. O ştiam, iar amintirile acelor vremuri apuse, când făcusem şi eu la fel, plin de frică, păreau grosolane şi nebuneşti şi păleau chiar pe măsură ce ajungeau la mine, lâsându mă acolo, singur cu el.
Am îngenuncheat pe podea, ţinându l, lăsând durerea să se împrăştie prin fiecare venă, prin fiecare arteră, aşa cum trebuia. Fierbinţeala şi suferinţa au crescut atât de mult, încât m am întins pe jos, cu el în braţe, cu încheietura pecetluindu i gura, cu o mână încă sub capul lui. M a cuprins ameţeala. Inima mi bătea şi ea periculos de încet. Pompa mereu, şi în întunericul fierbinte de sub pleoapele mele închise am văzut miile de vase golindu se, contractându se şi atârnând ca filamentele unei plase de păianjen răsucite de vânt.
Eram din nou în camera de hotel din vechiul New Orleans şi Claudia şedea cuminte pe scaun. Afară, luminile ceţoase ale oraşului clipeau ici şi colo. Ce negru şi ce greu era cerul de deasupra, cu nici un semn din marea aură de lumină a oraşelor.
„Ţi am spus că am s o fac din nou", i am zis Claudiei.
„De ce te oboseşti să mi explici? m a întrebat. Ştii foarte bine că nu te am întrebat niciodată nimic. Am murit de ani şi ani."
Am deschis ochii.
Zăceam pe pardoseala rece a încăperii; el era deasupra mea şi mă privea; lumina electrică îi strălucea pe faţă.
Nu mai avea ochii căprui, ci plini de o ameţitoare lumină aurie. O nuanţă nefirească invadase deja pielea întunecată şi netedă, făcând o puţin mai palidă şi mai gălbuie, iar părul căpătase luciul acela rău, extraordinar; lumina se aduna la el, se reflecta, juca în jurul lui, ca şi cum l ar fi găsit irezistibil – un bărbat înalt şi angelic, cu o expresie goală şi buimacă întipărită pe chip.
Nu vorbea. Iar eu nu i puteam citi expresia. Dar cunoşteam minunile pe care le vedea. Era de ajuns să l văd cum se uita în jurul lui ― la lampă, la cioburile de oglindă, la cerul de afară ― ştiam ce vedea.
M a privit din nou.
― Eşti rănit, a şoptit. Am auzit sângele în vocea lui! Da? Eşti rănit?
― Pentru numele lui Dumnezeu, i am răspuns cu voce aspră, obosită. Ce ţi pasă dacă sunt rănit?
S a dat înapoi de lângă mine, cu ochii mărindu se ca şi cum vederea i s ar fi dilatat secundă cu secundă, apoi s a întors de parcă ar fi uitat că eram şi eu acolo. Privea fix în felul acela încântat. Pe urmă, răsucindu se de durere şi strâmbându se, a ieşit pe terasă şi a luat o spre mare.
M am ridicat. Întreaga încăpere pâlpâia. Îi dădusem fiecare strop de sânge pe care putea să l primească. Setea m a paralizat, abia puteam să stau liniştit. Mi am încolăcit braţele în jurul genunchilor şi am încercat să şed fără să mă prăbuşesc înapoi pe podea, plin de slăbiciune.
Am ridicat mâna stângă în sus în aşa fel, încât s o pot vedea în lumină. Venele de pe dosul ei se umflaserâ, iar acum se întindeau la loc.
Îmi simţeam inima pompând din răsputeri. Şi, oricât de puternică şi de teribilă era setea, ştiam că poate să aştepte. Mă refăceam ca un bolnav. Un motor înăuntrul meu lucra din greu să mă pună pe picioare, ca şi cum maşinăria de omorât care eram trebuia vindecată de orice slăbiciune, ca să poată vâna din nou.
Când m am ridicat, în sfârşit, în picioare, eram din nou eu însumi. Îi dădusem mult mai mult sânge decât dădusem celorlalţi pe care îi creasem. Se terminase. Fusese un lucru bine făcut. Avea să fie foarte puternic! Dumnezeule, avea să fie chiar mai puternic decât cei bătrâni.
Trebuia să l caut. Acum murea. Trebuia să l ajut, chiar dacă ar fi încercat să mă îndepărteze.
L am găsit cufundat adânc în apă. Dârdâia şi scotea sus¬pine de suferinţă, deşi încerca să se abţină. Strângea în mână medalionul şi lănţişorul îi înconjura pumnul încleştat.
Mi am trecut braţul în jurul lui, ca să l liniştesc. I am spus că nu va dura mult. Şi că atunci când suferinţa se va ter¬mina, va fi pentru vecie. A înclinat din cap.
Peste puţină vreme i am simţit muşchii destinzându se. L am îndemnat să mă urmeze la apă mai puţin adâncă, unde am fi putut păşi mai uşor, şi am ieşit apoi amândoi pe plajă.
― Trebuie să te hrăneşti, am spus. Crezi că poţi s o faci singur?
A dat din cap în semn că nu.
― Bine, am să merg cu tine şi am să ţi arăt tot ce trebuie să ştii. Dar, mai întâi, mergem la cascada de colo. Aud o cas¬cadă. Tu o auzi? Acolo te poţi spăla.
A încuviinţat şi m a urmat, cu capul plecat, cu braţul încă ţinându se de piept, cu trupul încordându se când şi când de crampele violente ale morţii.
Am ajuns la cascadă şi el a păşit cu uşurinţă peste stâncile nesigure, şi a scos şortul şi a stat gol sub torentul vijelios, lăsându l să i treacă peste faţă, peste trup, peste ochii închişi. Din când în când se scutura şi scuipa apa care i intrase în gură din întâmplare.

L am urmărit, simţindu mă clipă de clipă mai puternic. Pe urmă am ţâşnit în sus, deasupra cascadei, şi am aterizat pe faleză. Îl puteam vedea acolo, jos, o figură mică, acoperită de spuma stropilor şi uitându se în sus la mine.
― Poţi să vii la mine? l am întrebat încet.
A făcut semn din cap că da. Mă auzise, era excelent. S a ghemuit şi a făcut un salt mare, împroşcând apă şi aterizând în mocirla falezei doar la câţiva iarzi în spatele meu, agăţându se cu mâinile de stâncile ude şi alunecoase. S a ridi¬cat fără să se uite înapoi şi a venit lângă mine.
Eram uluit de forţa lui. Dar nu era numai forţa. Era nemaipomenita lui lipsă de teamă. Părea că el însuşi uitase complet de frică. Pur şi simplu, se uita în jur, la norii mânaţi de vânt şi la cerul care licărea slab. Se uita la stele, pe urmă la jungla de pe malurile stâncoase de deasupra.
― Simţi setea? l am întrebat. A încuviinţat din cap, privindu mă în trecere, apoi uitându se la mare. Bine, acum ne întoarcem la tine în cameră, te îmbraci potrivit pentru lumea muritorilor şi ieşim în oraş.
― Aşa de departe? A arătat spre orizont. Acolo e o barcă.
Am cercetat cu mintea şi am văzut o prin ochii unui om de la bord. O creatură respingătoare. Un contrabandist. Era amărât că gaşca lui de beţivi îl lăsase să facă treaba de unul singur.
― Bine, am zis. Mergem împreună.
― Nu. Cred că ar trebui... să mă duc singur.
S a întors fără să mi aştepte răspunsul şi a coborât iute şi graţios pe plajă. Era ca o fâşie de lumină în întuneric. A plonjat în valuri şi a început să înoate cu lovituri rapide şi puternice.
M am dus până la marginea falezei, am dat peste o potecă accidentată şi am urmat o apatic până am ajuns în cameră. M am uitat la rămăşiţe ― oglinda spartă, masa răsturnată şi computerul lângă ea, cartea căzută pe jos. Scaunul era pe terasă, cu picioarele în sus.
M am întors şi am ieşit.
M am dus în grădină. Luna se înălţase foarte sus; am mers pe poteca de pietriş chiar până lă capătul ei cel mai îndepărtat şi m am uitat în jos la panglica subţire a plajei albe şi la marea tainică şi tăcută.
Apoi m am aşezat, sprijinindu mă de trunchiul mare al unui copac întunecat care îşi desfăcea crengile deasupra mea, ca un baldachin; am rămas cu genunchii la piept şi cu capul sprijinit de braţe.
A trecut o oră.
L am auzit venind, mergând pe potecă repede şi uşor, cu un pas de care nu i în stare nici un muritor. Când mi am ridi¬cat privirea, am văzut că se spălase şi se îmbrăcase, că se pieptănase chiar, deşi mirosul de sânge încă mai persista, probabil de pe buze. Nu era slab şi senzual ca Louis, oh, nu, era mult mai puternic. Şi procesul încă nu se terminase. Se isprăviseră doar suferinţele morţii, dar el se întărea chiar sub ochii mei, iar strălucirea aurie a pielii lui era încântător de privit.
― De ce ai făcut o? m a întrebat. Chipul îi era o mască. M a fulgerat cu o privire plină de mânie şi m a întrebat din nou: De ce ai făcut o?
― Nu ştiu.
― Oh, nu te purta aşa. Şi scuteşte mă de lacrimile tale! De ce ai făcut o!
― Îţi spun adevărul. Nu ştiu. Ţi aş putea da o mulţime de motive, dar nu ştiu. Am făcut o pentru că am vrut s o fac, pentru că aşa am vrut. Pentru că am vrut să văd ce se întâmplă dacă o fac; am vrut... şi n am putut s o fac. Am ştiut de când m am întors la New Orleans. Am... am tot aşteptat, dar nu se putea să n o fac. Iar acum ce i făcut e bun făcut.
― Mizerabile, ticălos mincinos. Ai făcut o din cruzime şi josnicie! Ai făcut o pentru că mica ta experienţă cu Hoţul de Trupuri a mers prost! Şi pe urmă, mie mi s a întâmplat minunea, întinerirea, renaşterea, şi te a înfuriat că s a întâmplat un asemenea lucru, că eu am ştiut să profit, în timp ce tu ai suferit atât!
― Poate că e adevărat.
― Chiar e adevărat. Recunoaşte. Recunoaşte ti meschinăria. Recunoaşte că eşti atât de mârşav, încât n ai putut să mă laşi să mă îndrept spre viitor în trupul ăsta pe care tu nu ai avut curajul să l suporţi!
― Poate că da.
S a tras mai aproape şi a încercat să mă ridice, apucându mă ferm, insistent de braţ. Nu s a petrecut nimic, desigur. Nu a reuşit să mă mute nici un centimetru.
― Încă nu eşti destul de puternic pentru jocuri dintr astea, i am spus. Dacă nu te potoleşti, te lovesc şi te dau pe spate. N o să ţi placă. Eşti prea demn ca să ţi placă. Aşa că termină cu boxul ăsta ieftin, te rog.
S a întors, a încrucişat braţele şi a lăsat capul în jos. Auzeam zgomotele mărunte şi disperate care veneau dinspre el şi aproape că puteam simţi chinul prin care trecea. A plecat de lângă mine, iar eu mi am îngropat din nou capul în braţe.
Dar l am auzit venind din nou.
― De ce? Am nevoie să mi spui ceva. Am nevoie de o mărturisire, de orice fel.
― Nu, am spus.
S a întins şi m a apucat de păr, înfigându şi degetele în el şi trăgând în sus până când pielea capului a început să mă doară.
― Chiar exagerezi, David, am mârâit la el, eliberându mă. Încă o şmecherie dintr asta şi te arunc de pe faleză.
Dar i am văzut faţa, i am văzut suferinţa oglindită în ea şi am tăcut.
A îngenuncheat înaintea mea. Acum eram aproape ochi în ochi.
― De ce, Lestat? m a întrebat şi vocea lui înlăcrimată şi tristă mi a sfâşiat inima.
Copleşit de ruşine, copleşit de mizerie, mi am apăsat ochii închişi pe braţul drept, iar cu cel stâng mi am acoperit capul. Şi nimic, nici rugăminţile, nici blestemele, nici strigătele şi nici plecarea lui de la sfârşit nu au reuşit să mă facă să l privesc din nou.


ÎNAINTEA zorilor am plecat să l caut. Încăperea arăta acum pusă în ordine şi valiza zăcea pe pat. Computerul fusese strâns, iar exemplarul din Faust era în supracoperta de plastic.
El însă nu părea să fie acolo. L am căutat în tot hotelul, fără să dau de el. L am căutat în grădină, pe urmă în pădure ― în toate direcţiile ― fără succes.
Până la urmă, am găsit în munte o mică peşteră, m am îngropat adânc în ea şi m am culcat.
La ce folos să mai descriu cât de mizerabil mă simţeam? Sau cât de mult sufeream? La ce bun să spun că mi dădeam seama de dimensiunile nedreptăţii, ale dezonoarei, ale cru¬zimii mele? Ştiam cât valora ceea ce i făcusem.
Mă cunoşteam bine, îmi ştiam din plin răutatea şi nu aşteptam decât ca lumea să mi răspundă cu aceeaşi răutate.
M am trezit de îndată ce soarele s a cufundat în mare. Am urmărit amurgul de pe faleza înaltă, pe urmă am coborât în oraş, la vânătoare. N a durat prea mult până când hoţul obişnuit a încercat să pună mâna pe mine şi să mă jefuiască; l am apucat, l am cărat pe o alee mică şi l am golit de sânge încet, cu plăcere, în timp ce în jur se auzeau paşii trecătorilor. I am ascuns trupul şi mi am văzut de drum.
Dar ce drum aveam?
M am întors la hotel. Bunurile lui erau încă acolo, el însă nu. L am căutat din nou, luptându mă cu spaima îngrozitoare că şi a pus singur capăt zilelor; apoi mi am dat seama că era prea puternic pentru aşa ceva. Chiar dacă s ar fi lăsat să zacă în furia soarelui ― ceea ce mă îndoiam ― tot n ar fi reuşit să se distrugă complet.
Şi totuşi, totul mă înspăimânta: poate că nu fusese ars, dar destul de mutilat, încât să nu se mai poată ajuta singur. Şi fusese descoperit de muritori. Sau poate că veniseră ceilalţi şi l răpiseră pe furiş. Sau poate că avea să apară din nou şi să mă blesteme. Şi de asta mi era frică.
În cele din urmă, m am întors la Bridgetown, incapabil să părăsesc insula înainte să aflu ce i s a întâmplat.
Un ceas înaintea zorilor, încă mai eram acolo.
În noaptea următoare tot nu dădusem de el. Şi nici în noaptea cealaltă.
Până la urmă, cu mintea şi sufletul zdrobite, spunându mi că nici nu meritam altceva decât nenorocire, m am dus acasă.
Peste New Orleans coborâse, în cele din urmă, căldura primăverii; obişnuiţii turişti mişunau sub un cer senin şi pur¬puriu. M am dus întâi la casa dinainte, ca să l iau pe Mojo din grija bătrânei, deloc încântată să mi l dea, deşi era limpede că i fusese foarte dor de mine.
Pe urmă am luat o amândoi spre Rue Royale.
Am ştiut că locuinţa nu e goală chiar înainte să ajung în capul scărilor din spate. M am oprit o clipă, uitându mă la curtea restaurată, cu lespezi plate şi fântâni romantice, completate cu îngeraşi din al căror corn al abundenţei izvora un firicel de apă limpede ce cădea în bazinul de dedesubt.
Un strat de flori drăgălaşe fusese plantat lângă vechiul zid de cărămidă şi un mănunchi de bananieri deja înfloriseră în colţ, iar frunzele lor lungi şi graţioase se legănau atinse de briză.
Toate acestea îmi bucurau inima vicioasă şi egoistă mai presus de cuvinte.
Am intrat înăuntru. Salonul din spate fusese, în cele din urmă, terminat şi umplut elegant cu scaune vechi şi fru¬moase pe care le alesesem eu însumi şi cu un covor persan gros, de un roşu palid.
M am uitat în sus şi în jos peste hol, peste tapetul proaspăt cu dungi aurii şi albe, peste iarzii de covor închis la culoare şi l am văzut pe Louis stând în faţa uşii salonului din faţă.
― Să nu mă întrebi unde am fost sau ce am făcut, i am spus.
M am apropiat, am trecut pe lângă el şi am intrat în încăpere. Ah, depăşea toate aşteptările mele. Între ferestre era o copie exactă a vechiului birou, apoi una a sofalei de damasc argintiu şi a mesei ovale încrustate cu mahon. Şi o spinetă lângă peretele îndepărtat.
― Ştiu unde ai fost, a replicat el, şi ştiu şi ce ai făcut.
― Oh? Şi ce urmează acum? Vreo predică ridicolă şi fără sfârşit? Spune mi. Ca să mă pot duce la culcare.
M am întors să mă uit la el, să văd ce efect avusese riposta mea îndârjită, daca avusese vreunul, şi lângă el stătea David, îmbrăcat minunat, în catifea reiată, neagră, cu braţele încrucişate la piept şi rezemat de tocul uşii.
Se uitau amândoi la mine, cu feţele palide şi fără expre¬sie. David era mai înalt şi mai bronzat, dar semănau uluitor. Mi am dat seama abia acum că Louis se îmbrăcase special pentru această ocazie ― în haine care nu mai arătau de parcă ar fi fost scoase dintr un cufăr din pod. Primul a vorbit David.
― Mâine începe carnavalul la Rio, a zis, cu vocea chiar mai seducătoare decât în timpul vieţii muritoare. Cred că ar trebui să mergem şi noi.
M am uitat la el cu evidentă suspiciune. Parcă o umbră i ar fi întunecat chipul. Ochii îi străluceau puternic. Dar gura era atât de suavă, fără urmă de rea voinţă sau amărăciune. Nu părea să emane din el nici un fel de ameninţare.
După aceea Louis s a smuls din reverie şi s a îndepărtat încet pe hol, spre camera lui. Ce bine cunoşteam vechea schemă a scârţâitului paşilor şi al scândurilor!
Eram tare încurcat şi aproape că mi se tăiase respiraţia.
M am aşezat pe canapea şi i am făcut semn lui Mojo să vină, iar el s a hotărât să se aşeze chiar în faţa mea, lăsându şi toată greutatea pe picioarele mele.
― Ce înseamnă asta? l am întrebat. Vrei să mergem acolo împreună?
― Da, a răspuns David. Apoi, pădurea tropicală. Ce ar fi dacă am merge şi acolo? Să ne afundăm în ea. A desfăcut braţele şi, aplecând capul, a început să se plimbe cu paşi mari. Mi ai spus ceva, nu mi mai aduc aminte când... Sau poate că a fost o imagine pe care am surprins o în mintea ta înainte ca totul să se întâmple, ceva în legătură cu un templu pe care muritorii nu l cunosc, pierdut în adâncul junglei. Ah, gândeşte te câte asemenea lucruri de descoperit trebuie să fie acolo.
Ce curate păreau sentimentele, ce plină de rezonanţă vocea!
― De ce m ai iertat? l am întrebat.
S a oprit din plimbare şi s a uitat la mine; evidenţa sângelui în el, felul în care îi schimbase pielea, părul, ochii mi au distras atât de tare atenţia, încât pentru o clipă nu m am mai putut gândi. Am ridicat mâna, rugându l să nu vorbească. De ce nu mă folosisem oare niciodată de această vrajă? Am coborât mâna, permiţându i, ba nu, poruncindu i să continue.
― Ştiai că aşa se va întâmpla, a răspuns, abordând vechiul lui ton măsurat şi reţinut. Când ai făcut o, ştiai că am să con¬tinuu să te iubesc. Că voi avea nevoie de tine. Că dintre toate fiinţele din această lume pe tine te voi descoperi şi ţie îţi voi rămâne credincios.
― Oh, nu, îţi jur că nu ştiam, am şoptit.
― Pentru moment am renunţat să te pedepsesc. Depăşeşti orice limită, într adevăr. Eşti cea mai blestemată creatură, aşa cum te au numit fiinţe mai înţelepte decât mine. Dar ştiai că am să mă întorc. Ştiai că am să fiu aici.
― Nu, nici măcar n am visat.
― Nu începe iar să plângi.
― Îmi place să plâng. Trebuie să plâng. De ce să n o fac dacă vreau atât de mult?
― Haide, stăpâneşte te.
― Oh, începe să fie caraghios, nu i aşa? Crezi că tu eşti acum conducătorul şi începi să faci pe şeful cu mine.
― Iar începi?
― Nici măcar nu mai arăţi a fi cel mai bătrân dintre noi şi, oricum, n ai fost niciodată cel mai bătrân. Pur şi simplu, te ai lăsat păcălit prosteşte de chipul meu irezistibil. Eu sunt şeful. Casa asta e a mea. Eu voi spune dacă mergem sau nu la Rio.
A început să râdă. La început încet, pe urmă mai tare, mai nestăvilit. Dacă era ceva ameninţător în el, atunci nu erau decât schimbările fulgerătoare de expresie, pâlpâirile întunecate din ochi. Dar nu eram deloc sigur că exista totuşi vreo ameninţare.
― Tu eşti şeful? a întrebat batjocoritor.
Vechea autoritate.
― Da, eu sunt. Aşadar, dispari... vrei să mi arăţi că poţi şi fără mine. Că poţi vina singur; că poţi găsi o ascunzătoare pentru timpul zilei. Că nu ai nevoie de mine. Şi totuşi, iată te!
― Vii sau nu cu noi la Rio?
― Cu noi? Ai spus „noi"?
― Aşa am spus.
S a dus la un scaun de lângă canapea şi s a aşezat. M a izbit faptul că părea pe deplin stăpân pe noile lui puteri. Iar eu nu puteam evalua cât era de puternic numai uitându mă la el. Nuanţa întunecată a pielii ascundea prea mult. Şi a încru¬cişat picioarele şi a abordat o postură relaxată, dar cu demni¬tatea lui David intactă.
Poate că era ceva ce se trăgea din felul în care spatele îi rămânea drept lângă spătarul scaunului sau felul elegant în care îşi rezema o mână de gleznă, în timp ce braţul celălalt se mula după braţul fotoliului.
Doar părul bogat, ondulat şi castaniu nu se potrivea oare¬cum cu demnitatea, căzându i mereu pe frunte şi făcându l să clatine din cap fără să şi dea seama.
Brusc însă ţinuta lui s a înmuiat, chipul a căpătat trăsături încurcate, apoi a devenit de a dreptul trist.
Nu mai puteam rezista. Dar m a silit să tac.
― Am încercat să te urăsc, a mărturisit, cu ochii larg deschişi, chiar dacă vocea părea îndepărtată. N am putut, pur şi simplu.
Preţ de o clipă a scânteiat în el ameninţarea, furia preternaturală, dar faţa i a redevenit perfect jalnică şi tristă.
― De ce nu?
― De ce te joci cu mine?
― Nu m am jucat niciodată cu tine! Am vrut să spun exact ce am spus. Cum de nu mă poţi urî?
― Ar însemna să fac aceeaşi greşeală ca şi tine, dacă te aş urî. Nu ţi dai seama ce ai făcut. Mi ai dat sângele, dar mă cruţi de supunere. Mi ai dăruit toată priceperea şi toată forţa ta, dar nu mi ceri şi înfrângerea morală. Ai hotărât în locul meu şi mi ai dat ceea ce n aş fi putut spera, nici dori.
Mă lăsase fără cuvinte. Totul era adevărat, dar, în acelaşi timp, era şi cea mai mare minciună pe care o auzisem vreo¬dată.
― Atunci înseamnă că drumul nostru spre glorie pre¬supune violul şi crima! Nu pot să cred. Acestea sunt dez¬gustătoare. Noi suntem cu toţii nişte damnaţi şi acum eşti şi tu. Asta ţi am făcut!
A suportat totul de parcă ar fi fost o serie de palme, a tresărit puţin, apoi şi a fixat iar ochii asupra mea.
― Ţi a trebuit două sute de ani ca să înveţi că asta vrei, a spus. Am ştiut o din clipa în care m am trezit din stupoare şi te am văzut zăcând pe pardoseală. Arătai ca o scoică goală. Am ştiut că ai mers prea departe. Am fost îngrozit pentru tine. Şi te am văzut cu ochii aceştia noi.
― Da.
― Ştii ce mi a trecut prin minte? Că ai găsit o cale să mori. Îmi dăduseşi fiecare strop din sângele tău. Iar acum mureai tu însuţi sub ochii mei. Am ştiut că te iubeam. Am ştiut că am să te iert. Cu fiecare respiraţie şi cu fiecare nouă culoare sau formă pe care o vedeam, ştiam că dorisem ceea ce mi dăduseşi ― noua viziune asupra vieţii, pe care nimeni n o poate descrie cu adevărat! Oh, nu puteam s o recunosc. Trebuia să te blestem, să mă lupt puţin cu tine. Dar până la urmă, numai puţin.
― Eşti mult mai deştept decât mine, am zis încet.
― Păi, sigur, la ce te aşteptai?
Am zâmbit. M am lăsat pe spate pe canapea.
― Ah, asta i Lucrarea Întunericului, am şoptit. Câtă drep¬tate au avut bătrânii să i dea un asemenea nume. Mă întreb dacă lucrarea e a mea. Pentru că aici, cu mine, stă acum un vampir, un băutor de sânge cu puteri enorme, copilul meu, şi ce înseamnă pentru el vechile emoţii?
L am privit şi am simţit din nou apropierea lacrimilor. Nu mă părăsesc niciodată.
Se posomorâse, avea buzele uşor îndepărtate şi părea că, de data asta, chiar îl lovisem. Dar nu a spus nimic. Părea ameţit, apoi a clătinat din cap, ca şi cum nu putea replica.
Mi am dat seama însă că nu era vorba despre vulnerabili¬tate, ci despre compasiune şi o evidentă grijă pentru mine.
S a ridicat brusc de pe scaun, a îngenuncheat în faţa mea şi şi a pus mâinile pe umerii mei, ignorându l complet pe credinciosul Mojo care îl privea cu ochi indiferenţi. Oare îşi dădea seama că aşa stătusem eu în faţa Claudiei, în visele mele febrile?
― Eşti acelaşi, a spus. A clătinat din cap. Absolut acelaşi.
― Acelaşi faţă de ce?
― Oh, de fiecare dată când veneai la mine, mă emoţionai; smulgeai de la mine protecţie. Mă făceai să simt dragoste. Acum e la fel. Tu pari mai pierdut şi mai în nevoie decât mine. Am să te duc înainte, văd limpede. Sunt legătura ta cu viitorul. Anii pe care i ai în faţă îi vezi prin mine.
― Şi tu eşti acelaşi. Absolut inocent. Am încercat să i smulg mâinile de pe umerii mei, dar n am reuşit. Ai să o păţeşti. Aşteaptă numai.
― Oh, Ce emoţionant! Haide, acum trebuie să mergem la Rio. Nu trebuie să pierdem nimic din carnaval. Deşi, fireşte, putem să mai mergem şi altă dată... şi altă dată... şi altă dată... Haide.
Am rămas nemişcat, uitându mă la el atât de lung, încât până la urmă a devenit iarăşi îngrijorat. Degetele lui îmi strângeau umerii destul de tare. Da, procedasem bine cu el, pas cu pas.
― Ce e? m a întrebat timid. Eşti supărat pe mine?
― Poate, puţin. Aşa cum ai spus, nu sunt la fel de deştept ca şi tine în a mi da seama ce vreau. Dar cred că încerc să mi fixez în minte clipa asta. Vreau să mi o amintesc întotdeau¬na, vreau să mi amintesc felul în care stai aici, cu mine... Înainte ca lucrurile să înceapă să meargă prost.
S a ridicat, trăgându mă şi pe mine în picioare, fără nici un fel de efort. Mi a observat uimirea şi pe chip i a înflorit un zâmbet triumfător.
― Oh, de data asta, bătaia chiar va fi ceva, am zis.
― Ei bine, ai să te poţi bate cu mine la Rio, când vom dansa pe străzi.
Mi a făcut semn să l urmez. Nu eram sigur ce va mai urma şi nici cum aveam să întreprindem această călătorie, dar eram foarte interesat şi, pur şi simplu, nu mi păsa de aspectele mărunte.
Aveam, desigur, să ne coalizăm forţele împotriva lui Louis şi să l convingem şi pe el să meargă, ademenindu l în vreun fel, oricât ar fi fost de reticent.
Mă pregăteam să mă duc la el în cameră, dar ceva mi a atras atenţia. Ceva de pe vechiul birou al lui lui Louis.
Medalionul Claudiei. Lanţul zăcea încolăcit pe masă şi capta lumina cu meandrele lui aurii, iar cutiuţa ovală era deschisă şi rezemată de călimară, şi chipul micuţ părea să se uite ţintă la mine.
M am întins şi am luat medalionul, uitându mă foarte atent la portret. Şi m a izbit o tristă descoperire.
Claudia nu mai era de multă vreme o amintire reală. Se transformase în visele acelea febrile. Devenise imaginea din spitalul din junglă, o siluetă pe fundalul însorit al oraşului din Georgetown, o stafie strecurându se în întunericul din Notre Dame. Cât trăise, nu fusese niciodată conştiinţa mea! Nu Claudia, nu nemiloasa mea Claudia. Ce vis! Pur şi sim¬plu, un vis.
Un zâmbet secret mi a trecut pe buze în timp ce mă uitam la ea, amar, din nou la limita lacrimilor. Căci, până la urmă, nimic nu se schimbase, atribuindu i ei cuvintele acuzatoare. Fiecare lucru era adevărat. Existase ocazia pentru salvare – dar eu zisesem nu.
Aş fi vrut să i spun ceva în timp ce ţineam medalionul în mână; aş fi vrut să i spun ceva celei ce fusese ea, aş fi vrut să i spun ceva fiinţei lacome şi păcătoase din mine care tri¬umfase din nou. Pentru că da. Triumfasem.
Da, aş fi vrut teribil de mult să spun ceva! Ceva plin de poezie, cu înţeles adânc, ceva să mi răscumpere lăcomia şi răutatea, şi inima mea viguroasă. Căci mă duceam la Rio, nu i aşa? Mă duceam împreună cu David, cu Louis, şi o nouă eră începea...
Da, spune ceva ― în numele cerului şi în numele Claudiei ― care să întunece această eră şi să o arate aşa cum este. Dumnezeule, ceva care să o străpungă şi să i arate grozăvia până în străfunduri.
Dar nu puteam.
De fapt, ce mai este de adăugat?
Povestea s a spus.

Lestat de Lioncourt
New Orleans
1991
Sfarsit