Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Maharet a continuat.
― Ai meditat în tăcere la tot felul de soluţii timp de secole. Ce-nseamnă pentru tine încă unul? N-ai să negi că acest ultim secol a fost plin de neprevăzut, că progresul tehnologic realizat poate asigura hrană, adăpost şi sănătate tuturor popoarelor de pe pământ.
― Aşa să fie oare? a răspuns Akasha. Ura cea mai profundă îi încălzea zâmbetul. La asta a dus progresul teh¬nologic? Ce zici de gazele toxice, de bolile inventate în la¬borator, de bombele care pot distruge întreaga planetă? Gândeşte-te la accidentele nucleare care au dus la conta¬minarea hranei şi a apei pe continente întregi. La arma¬tele care continuă să facă ce-au făcut dintotdeauna, dar cu o eficienţă sporită. Nobilii unei naţii lichidaţi într-o oră într-o pădure înzăpezită; toată intelectualitatea alteia, plus toţi cei care poartă ochelari, împuşcaţi în mod siste¬matic. In Sudan, toate femeile mutilate pentru a satisface gustul soţilor lor; în Iran, copiii puşi în faţa tunurilor!
― Nu se poate ca tu să fi văzut numai aşa ceva, a zis Marius. Nu-mi vine să cred. Akasha, uită-te la mine, ascultă cu puţină bunăvoinţă ce încerc să spun.
― Nu contează dacă crezi sau nu crezi! a spus ea, lăsându-se pentru prima dată în voia mâniei. Tu n-ai acceptat ce-am încercat eu să explic. N-ai vrut să cedezi în faţa imaginii perfecte pe care-am prezentat-o eu. Nu-ţi dai seama ce dar îţi ofer? Cum îţi salvez sufletul? Ce eşti dacă nu participi la planul meu? Un băutor de sânge, un ucigaş!
Încă n-o auzisem vorbind atât de aprinsă. Marius se pregătea să răspundă, dar printr-un gest, a cerut tăcere. Apoi i-a luat la rând pe Santino şi pe Armand.
― Tu, Santino, a spus. Ai fost şeful Copiilor întune¬ricului din Roma pe vremea când credeau că împlinesc vrerea lui Dumnezeu făcând pe călăii anagajaţi ai diavolu¬lui... Îţi aminteşti ce superb era să ai un ţel, o credinţă? Şi tu, Armand, conducătorul vechiului grup din Paris. Îţi aminteşti când jucai rolul unui sfânt al întunericului? Aveaţi pe-atunci locurile voastre între rai şi iad. Vă ofer acelaşi lucru, fără nici un fel de înşelătorie! Sunteţi în stare să vă regăsiţi idealurile pierdute?
Nici unul nu i-a răspuns. Santino era împietrit de groază; rana lui secretă sângera de-a dreptul. Pe chipul lui Armand nu se putea citi altceva decât disperarea cea mai profundă.
Pe faţa ei a apărut o expresie întunecată de fatalitate. Totul era inutil. Nici unul dintre ei nu voia să i se alăture. S-a uitat iar Ia Marius.
― Preţioasa ta omenire! a rostit. Nimic n-a învăţat în şase mii de ani! îmi tot dai zor cu idealurile şi scopurile ei! La curtea tatălui meu din Uruk erau înţelepţi care ştiau că cei flămânzi trebuie să fie hrăniţi. Ştii ce-i lumea ta modernă? Peşterile unde se petreceau miracole sunt înlocuite de televiziune, iar îngerii morţii se prezintă sub formă de elicoptere!
― Bine, dar ce fel de lume vrei tu? a reluat Marius. Îi tremurau mâinile. Nu îţi vine să crezi că femeile se vor lupta să îşi păstreze bărbaţii?
Ea a râs. Apoi s-a întors spre mine.
― Spune-le, Lestat. S-au bătut pentru bărbaţii lor în Sri-Lanka? Sau în Haiti? Pe insula Lynkonos au făcut ceva?
Marius mă fixa. Aştepta răspunsul meu, aştepta să fiu de partea lui. Eu voiam să găsesc argumente, să înnod firul acolo unde-l lăsase el şi să continuu pe aceeaşi linie. Doar că mintea mi s-a golit brusc de orice idee.
― Akasha, am spus. Te implor, opreşte vărsarea asta de sânge. Nu mai oferi oamenilor neadevăruri, nu-i mai zăpăci.
Asta era. Apelul meu era direct, brutal, dar era singu¬rul adevăr pe care-l puteam oferi.
― Exact. Căci asta-i esenţa problemei, a adăugat Marius cu prudenţă, pe un ton aproape rugător, umil. Ce le spui tu, Akasha, e o minciună, o minciună superstiţioasă! N-au fost suficiente minciuni până acuma? Gândeşte-te, suntem într-o epocă în care omenirea se trezeşte din vechile superstiţii, când a detronat vechii zei.
― Minciună? a întrebat ea. S-a retras de parcă ar fi primit o palmă. Care-i minciuna? Vrei să spui că mint când le promit domnia păcii pe pământ? Qnd le spun că pe mine mă aşteptau pentru a o înfăptui? Nu, nu-i nici o minciună. Eu pot să le ofer prima măsură de adevăr pe care-au avut-o vreodată! Eu sunt cea pe care ei şi-o imagi¬nează. Sunt eternă, sunt atotputernică şi-i voi apăra...
― Îi vei apăra? a întrebat Marius. Cum poţi tu să-i aperi de duşmanii lor cei mai sângeroşi?
― Ce duşmani?
― Bolile, regina mea. Moartea. Nu ai puteri vin¬decătoare. Nu poţi nici să dai, nici să salvezi viaţa cuiva. Iar ei vor aştepta exact acest gen de miracole. Tot ce poţi face e să ucizi.
Tăcere. Calm. Chipul ei transformat brusc într-o mască fără viaţă, aşa cum fusese în criptă. Privind drept înainte cu ochii goi sau poate concentrându-se, nu ştiu.
Nu se auzea nici un zgomot, doar lemnele trosnind în foc.
― Akasha, am şoptit. Timp. Ceea ce ţi-a cerut Maharet. Un secol. Nimica toată pentru tine.
M-a privit uimită. Am simţit suflul morţii pe obraji, dându-mi târcoale, ca atunci când mă încolţiseră lupii, cu atâta amar de ani în urmă, şi nici o ramură de copac mai jos, de care să mă apuc.
― Sunteţi cu toţii împotriva mea, nu-i aşa? a şoptit. Până şi tu, prinţul meu. Eşti duşmanul meu. Iubitul meu e duşmanul meu.
― Te iubesc nespus de mult! i-am răspuns. Dar nu te pot minţi. Nu pot crede în planul tău! E complet greşit!
Tocmai simplitatea şi eleganţa de care vorbeşti tu îl fac să fie greşit!
Ochii ei au trecut rapid peste chipurile lor. Eric era iar pe cale să intre în panică. Mael clocotea de furie.
― Nu-i nici unul printre voi care să treacă de partea mea? a continuat tot în şoaptă. Nici unul care să vrea să transforme în realitate visul acesta ameţitor? Nici măcar unul care să vrea să renunţe la lumea lui egoistă şi pitică? I s-a fixat privirea pe Pandora. Tu, de pildă, biată visătoare, tulburată încă de pierderea calităţii tale de om. Nici tu n-ai vrea să te salvezi?
Pandora privea prin ea ca prin sticlă.
― Nu am gustul tău de a ucide, a răspuns ea molcom, şoptit. Mie mi-e suficient să urmăresc căderea unei frunze. N-am convingerea că din vărsare de sânge poate să iasă ceva bun. Căci aici e miezul problemei, regina mea. Orori se întâmplă încă pe tot pământul, dar există din ce în ce mai mulţi oameni care le deploră. Dacă tu te-apuci să foloseşti astfel de metode, dându-le numele de fapte bune, dialogul cu omenirea s-a încheiat. A zâmbit cu tristeţe. Nu pot să-ţi fiu de folos. N-am nimic de oferit.
Akasha n-a răspuns. Apoi iarăşi şi-a plimbat privirea de la unii la alţii. I-a măsurat pe Mael, pe Eric. Apoi pe Jesse.
― Akasha, am reluat eu. Istoria este o lungă listă de nedreptăţi, nimeni nu neagă asta. Dar soluţiile simple s-au dovedit întotdeauna nepotrivite. Răspunsurile apar doar din complexitate. Doar prin complexitate se chinuie oamenii să fie cinstiţi; e un proces mai lent, mai încurcat, dar e singurul posibil. Simplitatea cere un sacrificiu prea mare. Aşa a fost întotdeauna.
― Aşa e, a intervenit Marius. Exact aşa. În teorie, ca şi în practică, simplitatea e sinonimă cu cruzimea. Ceea ce propui tu e plin de cruzime!
― N-aveţi nici un pic de umilinţă în voi? a întrebat brusc. S-a întors de la mine la Marius. Nu aveţi nici un pic de bunăvoinţă de a înţelege? Sunteţi atât de mândri, atât de aroganţi, cu toţii! Vreţi ca lumea să rămână exact cum e, doar ca să vă satisfaceţi poftele voastre!
― Nici gând, a răspuns Marius.
― Ce v-am făcut ca să fiţi cu toţii atât de porniţi împotriva mea? a întrebat. Iar m-a privit, apoi pe Marius şi, în cele din urmă, pe Maharet. Mă aşteptam la aroganţă de la Lestat. Mă aşteptam la platitudini şi retorică goală, la idei nepuse niciodată în practică. Dar de la mulţi dintre voi mă aşteptam la mai mult. Ah, cum mă dezamăgiţi! Cum puteţi da cu piciorul unui destin gata făurit pentru voi? Aţi putea fi salvatorii omenirii! Cum puteţi nega ce-aţi văzut cu ochii voştri?
― Dar vor vrea la un moment dat să ştie cine suntem, a răspuns Santino. Şi o dată ce vor afla, se vor întoarce împotriva noastră. Vor vrea sângele care-i face nemuritori, cum se întâmplă mereu.
― Până şi femeile vor să trăiască veşnic, a spus rece Maharet. Până şi ele vor ucide pentru asta.
― Akasha, e o inepţie, a zis Marius. Nu se poate înfăptui. În Occident, lipsa de împotrivire e de neconceput.
― Este un plan bazat pe o viziune crudă şi primitivă, a intervenit Maharet cu un dispreţ rece.
Akasha iar s-a înnegrit de furie. Dar până şi furioasă, frumuseţea îi rămânea întreagă.
― Mi te-ai opus dintotdeauna! i-a spus lui Maharet. Te-aş distruge imediat dacă aş putea. I-aş face praf pe toţi cei la care ţii.
S-a lăsat o tăcere de plumb. Le simţeam frica celorlalţi, deşi nici unul nu îndrăznea să se mişte sau să vorbească.
Maharet a încuviinţat din cap. A zâmbit cu subânţele¬suri.
― Tu eşti cea arogantă, a răspuns ea. Tu eşti cea care n-a învăţat nimic. Tu eşti cea care nu te-ai schimbat de şase mii de ani. Sufletul tău rămâne la fel de imperfect, în vreme ce omenirea a atins culmi pe care n-ai cum să le înţelegi. În izolarea ta, scutită de orice analiză sau contra¬zicere, ai avut tot felul de vise, ca milioanele de muritori; iar acum ieşi din tăcerea ta şi eşti gata să-ţi pui în practică visurile spre binele omenirii? Vii cu ele la masa aceasta, printre cei câţiva din neamul tău, dar ele nu rezistă critici¬lor. N-ai cum să le aperi. Ar putea oare cineva? Şi ne spui nouă că negăm ce vedem cu ochii noştri! Fără grabă, Maharet s-a ridicat de pe scaun. S-a aplecat uşor în faţă, cu degetele sprijinite pe masă. Îngăduie-mi să spun eu ce e de văzut, a continuat. Acum şase mii de ani, când oamenii credeau în duhuri, a avut loc un accident oribil şi ireversibil; a fost în sine un eveniment la fel de îngrozitor ca şi copiii monstruoşi care se nasc din când în când prin¬tre muritori şi pe care natura nu-i lasă să trăiască. Numai că tu, agăţându-te de viaţă, împinsă de propriile dorinţe, împăunându-te cu drepturile tale regeşti, ai refuzat să îngropi acel accident o dată cu tine pentru totdeauna. Scopul tău a devenit acela de a-l sanctifica. De a-l transforma într-o mare şi glorioasă religie; şi-n ziua de azi tot asta vrei. Dar n-a fost decât un accident, o distorsiune, nimic mai mult.
Priveşte acum în urmă la toate epocile care au trecut din momentul acela monstruos şi negru. Uită-te la cele¬lalte religii care-au apărut, bazate tot pe magie, în urma unei apariţii sau a unei voci din cer; bazate pe intervenţia supranaturalului într-o formă sau alta ― miracole, reve¬laţii, un mort ridicându-se din mormânt!
Priveşte efectul pe care l-au avut aceste religii, mişcările care au măturat milioane de oameni din cauza fanatismului. Uită-te la ce-au adus ele în istoria omenirii. La războaiele care s-au produs; la persecuţiile şi masa¬crele care-au izvorât din ele. La sclavia la care au fost supuse atâtea minţi umane, la preţul credinţei şi a zelului religios.
Ne povesteşti nouă că mor copii în Orient, în numele lui Allah, că stau în faţa tunurilor şi în calea bombelor.
Sau despre războiul în care o mică naţie europeană a căutat să extermine o seminţie întreagă... Nu cumva tot un mare plan spiritual de creare a unei lumii noi a fost punctul de plecare? Ce-şi aduce omenirea aminte din toate acestea? Lagărele morţii, cuptoarele în care-au fost arşi oameni, cu miile. Ideile nu mai există!
Îţi spun eu, am fi în mare încurcătură dacă ar trebui să hotărâm ce e mai nociv ― religia sau ideologia? Inter¬venţia supranaturalului sau soluţia simplă, abstractă, logică? Amândouă au scăldat pământul în suferinţă; amândouă au pus omenirea, şi la propriu, şi la figurat, în genunchi.
Nu-ţi dai seama? Nu omul este duşmanul omenirii, ci iraţionalul; spiritualul despărţit de material; despărţit de bătaia inimii, de sângele din vine.
Ne acuzi pe noi de lăcomie. Dar lăcomia ne e salvarea! Noi ştim măcar ce suntem; ne cunoaştem limitele şi păcatele; tu nu ţi le-ai cunoscut niciodată.
Acum ai vrea să o iei de la capăt, nu-i aşa? Să aduci o nouă religie? O nouă revelaţie? Un nou val de superstiţii, de sacrificii şi de moarte.
― Minţi, a răspuns Akasha, încercând din greu să îşi stăpânească furia. Îţi baţi joc de toată frumuseţea la care visez eu; îţi baţi joc pentru că tu n-ai nici un vis.
― Frumuseţea e acolo, afară! a zis Maharet. Ea nu merită violenţa ta! Eşti atât de nemiloasă, încât vieţile pe care le-ai distruge nu contează în nici un fel pentru tine! Cum n-au contat niciodată!
Tensiunea devenise insuportabilă. Mi-au apărut bro¬boane de sudoare de sânge. Toţi intraseră în panică. Louis îşi plecase capul şi-şi acoperise faţa cu mâinile. Doar Daniel rămânea vrăjit de spectacol. Armand se mulţumea să o privească pe Akasha, ca şi cum toată povestea asta nu mai depindea de noi.
Akasha, tăcută, era în plină luptă interioară. Apoi şi-a recăpătat încrederea în sine.
― Minţi ca de obicei, s-a încăpăţânat să repete cu disperare. Dar nu contează dacă eşti sau nu de partea mea. Am să-mi realizez planul cu sau fără tine. Am să transform în bine acel rău pe care acum şase mii de ani, graţie ţie şi surorii tale, l-am avut de suferit în ţara mea; o să-l transform în Betleemul unei noi ere, aducându-l din tenebrele trecutului şi arătându-l lumii întregi; pacea va domni, în fine, pe pământ. Nimic bun nu s-a făcut pe lume fără sacrificiu, fără curaj. Dacă vă întoarceţi cu toţii împo¬triva mea, dacă îmi opuneţi rezistenţă, am să creez îngeri mai buni decât voi, ca să mă servească.
― Nu, n-ai să faci nimic din toate astea, i-a tăiat-o scurt Maharet.
― Akasha, te implor, a intervenit Marius. Acordă-ne timp. Acceptă doar să aştepţi, să te mai gândeşti. Acceptă că nimic nu trebuie să înceapă în clipa aceasta.
― Da, am insistat şi eu. Dă-ne timp. Vino cu mine. Să plecăm din casa asta ― tu, eu şi Marius ― să lăsăm în urmă visurile şi viziunile şi să vizităm lumea reală.
― Ah, cum mă insultaţi, cum mă umiliţi, a rostit în şoaptă.
Se adresa lui Marius, dar era gata-gata să se întoarcă împotriva mea.
― Sunt atâtea locuri, atâtea lucruri, a spus el, pe care aş vrea să ţi le arăt! Dă-mi această ocazie, Akasha, doar am avut grijă de tine şi te-am apărat timp de două mii de ani...
― Pe tine însuţi te-ai apărat! Ţi-ai protejat sursa puterii, sursa răului din tine!
― Te implor, Akasha, a spus Marius. Dacă vrei, cad şi în genunchi în faţa ta. Doar o lună, vino cu mine, să vorbim, să examinăm totul...
― Ce meschinărie, ce egoism! a murmurat Akasha. Nu simţiţi nici o îndatorire fată de lumea care v-a făcut ce sunteţi, nici o datorie pentru darul pe care-l aveţi, ca să vă schimbaţi din demonii care sunteţi în zei? S-a întors brusc spre mine, indignarea răspândindu-i-se pe toată faţa. Şi tu, prinţul meu, care ai intrat în cripta unde zăceam ca Fru¬moasa din Pădurea Adormită, tu, care m-ai trezit din nou la viaţă cu sărutul tău pasionat. Nici tu nu vrei să te răzgândeşti? Pentru iubirea noastră! Iarăşi îi apăruseră lacrimi în ochi. Trebuie neapărat să fii şi tu de partea lor? Mi-a luat faţa între mâini. Cum poţi să mă trădezi? Cum poţi să trădezi un astfel de vis? Nu ai în jur decât fiinţe leneşe, înşelătoare, pline de răutate. Dar inima ta era pură. Ai dat dovadă de un curaj care trecea dincolo de instinctul de conservare. Ai avut şi tu visuri!
Nu aveam ce să răspund. Ştia. Probabil că ştia mai bine decât mine. Nu vedeam decât suferinţa din ochii ei negri. Durerea, neînţelegerea; suferinţa pe care o simţea deja pentru dispariţia mea sigură.
A părut brusc paralizată. Eu însă nu mai puteam face nimic acum; nici pentru salvarea celorlalţi, nici pentru mine. O iubeam! Dar nu puteam să fiu de partea ei! în gând, i-am cerut înţelegere şi iertare.
Avea chipul îngheţat, de parcă era iar în ascultarea vocilor; parcă mă aflam din nou în criptă, în faţa tronului ei, unde stătea ţeapănă cu privirea în gol.
― Pe tine am să te ucid primul, prinţul meu, a spus, mângâindu-mă cu blândeţe. Vreau să te ştiu absent. N-am puterea să mă uit la tine şi să îţi citesc trădarea în ochi.
― Dacă-i faci cel mai mic rău, acesta ne va fi semnalul, a avertizat-o Maharet. Ne vom uni cu toţii împotriva ta.
― Adică, împotriva voastră! a răspuns ea, privind-o pe Maharet. Când voi isprăvi cu cel pe care-l iubesc, o să-i ucid pe cei pe care-i iubeşti tu; care ar fi trebuit să nu mai existe; o să distrug tot ce o să pot. Spune-mi însă, pe mine cine are să mă distrugă?
― Akasha, a şoptit Marius.
S-a ridicat să se apropie de ea, dar într-o fracţiune de secundă, cu un simplu gest, l-a trântit la pământ. I-am auzit ţipătul când a căzut. Santino s-a repezit să-l ajute să se ridice.
S-a uitat din nou la mine; apoi şi-a pus mâinile pe umerii mei, la fel de blândă şi de iubitoare ca mai înainte. Prin pânza de lacrimi care mă orbea i-am văzut cel mai trist zâmbet.
― Prinţul meu, frumosul meu prinţ.
Khayman s-a ridicat de la masă. Eric s-a ridicat. La fel şi Mael. Apoi s-au ridicat şi cei tineri, ultima a fost Pandora, care s-a dus lângă Marius.
Ea mi-a dat drumul. S-a ridicat şi ea în picioare. Noaptea era atât de calmă, încât pădurea părea să suspine dincolo de geamuri.
Toate acestea sunt opera mea, eu eram singurul încă aşezat, nu mă uitam la nici unul, mă uitam în gol. Îmi tre¬ceam în revistă mica mea viaţă strălucită, micile mele triumfuri, micile mele tragedii, visul de-a trezi zeiţa, visu¬rile mele despre bine, despre glorie.
Ea ce făcea? Le măsura puterile? Se uita de la unul la altul, apoi iar la mine. Parcă era o străină ce mă privea dintr-un turn înalt. Acum va veni focul, Lestat. Să nu-ndrăzneşti să te uiţi la Gabrielle sau la Louis, să nu cumva să-nceapă cu ei. Mori tu mai întâi, aşa n-o să fii silit să-i vezi murind pe ei.
Partea cea mai îngrozitoare e că ai să mori fără să ştii cine câştigă la urmă ― ea sau noi, sau dacă dispărem deo¬dată cu toţii. Cum n-ai să ştii despre ce era vorba, nici ce semnificaţie avea visul acela blestemat cu gemenele şi nici de unde se trage neamul nostru. Pur şi simplu, n-o să ştii niciodată.
Acum plângeam şi la fel făcea şi ea, era din nou fiinţa aceea tandră şi fragilă, cea pe care o ţinusem în braţe la Santo-Domingo, cea care avea nevoie de mine. Dar această slăbiciune n-avea să o distrugă, deşi pe mine mă distrugea în mod sigur.
― Lestat, a rostit ea, de parcă tot nu-i venea să creadă.
― Nu te pot urma, i-am răspuns cu vocea frântă. Încet, m-am ridicat în picioare. Nu suntem îngeri, Akasha; nici zei. Cei mai mulţi avem o singură dorinţă: să fim oa¬meni. Umanitatea a devenit mitul nostru.
Era un supliciu să o privesc. M-am gândit la sângele ei trecând în vinele mele, la puterile pe care mi le dăduse. La lungul nostru voiaj printre nori. Mi-am amintit de euforia care mă cuprinsese în satul haitian, când sosiseră femeile cu luminări aprinse şi cântând.
― Este ceea ce vom retrăi, iubitul meu, a murmurat. Adună-ţi curajul, vom retrăi acele clipe!
Lacrimile de sânge i se înnodau în bărbie. Îi tremura buza, iar fruntea-i netedă se încreţise de ridurile disperării.
Apoi s-a îndreptat. Şi-a purtat privirea în altă direcţie, iar faţa i s-a netezit, la fel de perfectă ca întotdeauna. Pri¬vea dincolo de noi, simţeam cum îşi concentrează puterile ca să mă ucidă; ceilalţi ar trebui să intervină cât se poate de iute. Voiam să intervină ― ca şi cum ar fi fost vorba de a-i înfige un pumnal în piept. Ar trebui să o lovească ime¬diat, tot repetam în minte, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji.
Dar se-ntâmpla altceva. Venea de undeva un sunet muzical amplu şi dulce. Sticlă spartă, multe geamuri sparte. Daniel a dat imediat semne de mare agitaţie. La fel şi Jesse. Cei bătrâni stăteau împietriţi, în ascultare. Alte geamuri sparte; cineva intra printr-unul dintre numeroasele portaluri ale acestei case enorme.
Ea s-a tras un pas îndărăt. A tresărit de parcă ar fi avut o viziune; din puţul scării s-a auzit un puternic sunet sec. Cineva era pe palierul de la etajul inferior.
S-a îndepărtat de masă, s-a tras spre şemineu. Părea din ce în ce mai înfricoşată.
Era oare cu putinţă? Ştia cine vine, era vorba de încă cineva străvechi? De asta îi era oare teamă? Că împreună cu fiinţa care venea, cei prezenţi aveau să fie mai puternici decât ea?
Nu, gândurile ei nu erau atât de raţionale, de calculate; pierdea bătălia cu ea însăşi. O părăsea tot curajul. Era învinsă de nevoia de a fi cu ceilalţi, de singurătatea ei profundă, la urma urmelor! Totul începuse o dată cu rezistenţa mea, cei de faţă o întăriseră, ca la urmă eu să-i dau lovitura finală, refuzând-o. Acum părea transfigurată, ascultând acel sunet intens, impersonal, care făcea ecou în culoar. Dar ea ştia cine era persoana aceea, de asta îmi dădeam seama. Cu toţii ştiau.
Zgomotul s-a intensificat. Vizitatorul urca ultimele trepte. Lucarna din tavan şi structura metalică se cutre¬murau de răsunetul fiecărui pas.
― Dar cine vine? am întrebat brusc.
Nu mai puteam suporta. Din nou îmi apăruse imagi¬nea gemenelor şi a mamei moarte.
― Akasha! a rostit Marius. Dă-ne timpul despre care vorbeam. Nu te lăsa purtată de furie. E de ajuns!
― De-ajuns pentru ce? a strigat ea ascuţit, aproape sălbatic.
― Pentru viaţa noastră, Akasha, spuse el, să ne-o păstrăm cu toţii!
L-am auzit pe Khayman rîzând uşurel, el care nu sco¬sese nici o vorbă.
Paşii ajunseseră în dreptul uşii.
Maharet era lângă uşă, împreună cu Mael. Eu nici nu-i văzusem mişcându-se.
Apoi am văzut cine şi ce era. Femeia pe care o zărisem înaintând prin junglă, dând pământul cu ghearele la o parte ca să iasă din străfunduri, mergând kilometru după kilo¬metru pe câmpia pustie. Era cu siguranţă sora geamănă din visul pe care nu-l înţelesesem niciodată! Acum era în cadrul uşii, în lumina scăzută de pe scară, privind-o fix pe Akasha, retrasă de cealaltă parte a camerei, cu spatele la peretele de sticlă şi la foc.

Doamne, ce spectacol prezenta fiinţa aceasta! Toţi ceilalţi au rămas cu gura căscată de mirare, până şi cei mai vârstnici, chiar şi Marius.
Era acoperită din cap până-n picioare de un strat de lut, până la şuviţele lungi de păr. Coaja asta, crăpată, ici-colo căzută, pătată de ploaie, îi era ca o a doua piele, lutul îi acoperea braţele şi picioarele goale, aşa că întregul ei corp părea făcut din lut. Faţa îi era transformată într-o mască. Ochii îi străpungeau masca, goi, cu cearcăne vineţii. Era acoperită cu o zdreanţă, un soi de pătură murdară şi ruptă, legată cu o funie în jurul taliei.
Ce impuls urmase fiinţa aceasta pentru a căuta un veşmânt, ce instinct uman al pudorii îi dictase acestui cadavru viu să se oprească şi să confecţioneze acest veşmânt simplu, ce rest de umanitate îi impusese gestul?
Lângă ea, privind-o fără să-şi creadă ochilor, zvelta Maharet părea că pierde toate forţele, gata să se prăbuşească.
― Mekare! a murmurat ea.
Dar femeia nici n-a văzut-o, nici n-a auzit-o; ea o pri¬vea fix pe Akasha, având în ochi o lucire animalică, neînfricată, plină de viclenie. Akasha s-a întors la masă, masa o despărţea de creatura aceasta, iar faţa i-a devenit dură, ochii i s-au umplut de o ură nedisimulată.
― Mekare! a strigat Maharet.
A întins mâinile şi a încercat să o prindă de umeri şi să o întoarcă spre ea.
Femeia a ridicat mâna dreaptă, împingând-o cât colo pe Maharet care s-a izbit cu spatele de peretele de sticlă, câtiva metri mai încolo.
Peretele a vibrat, dar nu s-a spart. Maharet l-a atins cu grijă cu degetele, apoi cu graţia fluidă a unei pisici a sărit drept în braţele lui Eric care se repezise să o ajute.
Acesta a tras-o imediat spre uşă. Căci după aceea femeia dăduse o lovitură enormei mese împingând-o la o parte din calea ei.
Gabrielle şi Louis s-au grăbit să se refugieze în unghiul nordic al sălii, în vreme ce Santino şi Armand au luat-o în partea cealaltă, către Mael, Eric şi Maharet.
Noi, ceilalţi, care eram de cealaltă parte a mesei, doar ne-am dat câţiva paşi îndărăt, în afară de Jesse, care se deplasase spre uşă.
Ajunsese lângă Khayman şi, privindu-l acum, mi-am dat seama că-i flutura pe buze un zâmbet subţire, amar.
― Blestemul, regina mea, a rostit el cu o voce care se ridica, umplând întreaga sală.
Femeia s-a oprit brusc auzindu-l, dar nu s-a întors. Akasha, cu faţa lucindu-i în lumina de la foc, tremura în mod vizibil, iar lacrimile îi curgeau din nou.
― Uniţi împotriva mea, cu toţii! a spus ea. Nu-i nici unul care să vrea să treacă de partea mea!
M-a privit insistent în vreme ce femeia se apropia de ea.
Cu picioarele pline de noroi zgâriind covorul, cu gura uşor întredeschisă şi cu braţele atârnându-i pe lângă corp cu degetele crispate, necunoscuta înainta ameninţătoare, cu paşi lenţi.
Khayman a vorbit iarăşi, făcând-o din nou să se oprească.
Era o altă limbă cea în care a strigat, iar volumul vocii era de-acum cel al unui tunet. Am înţeles doar frânturi de traducere.
― Regină a damnaţilor...când vei fi la apogeu...eu te voi răsturna...
Cam asta a fost tot ce-am înţeles. Fusese blestemul aruncat de Mekare ― femeia aceasta ― asupra reginei.
Toţi cei prezenţi înţelegeau despre ce era vorba, ştiau despre blestem. Totul avea legătură cu visul acela ciudat şi inexplicabil.
― Ah, nu, copiii mei! a ţipat brusc Akasha. Nu aţi terminat cu mine!
Am simţit cum îşi aduna puterile; se vedea cum i se încordează corpul, cu bustul înainte, cu mâinile ridicate şi degetele încovoiate.
Raza a lovit-o pe femeie drept în piept, a împins-o îndărăt, dar a reacţionat instantaneu. S-a îndreptat şi ea, ochii i s-au deschis larg, şi s-a aruncat atât de repede cu mâinile în faţă, spre regină, că nici n-am sesizat mişcarea.
Degetele pline de nămol s-au întins spre Akasha; am văzut faţa Akashei când a fost apucată de părul ei lung negru. I-am auzit ţipătul. Apoi profilul, când capul a izbit geamul şi l-a făcut fărâme, iar sticla a început să cadă în bucăţi mari, ascuţite.
Un şoc violent m-a străbătut; nu mai puteam nici să respir, nici să mă mişc. Am căzut pe podea. Nu-mi puteam controla membrele. Trupul fără cap al Akashei s-a rostogolit lângă peretele de sticlă spart, în vreme ce alte bucăţi de sticlă picau în continuare cu zgomot. Pe toată sticla şiroia sângele. Femeia aceea ţinea capul tăiat al Akashei de plete!
Ochii Akashei au clipit şi s-au deschis larg. Gura i s-a deschis, de parcă ar fi vrut să ţipe din nou.
Apoi s-a făcut întuneric în jurul meu; parcă se stinsese şi focul din şemineu, dar nu era adevărat, căci în clipa în care m-am rostogolit pe jos, ţipând şi întinzând mâna invo¬luntar spre el, i-am văzut sclipirea ca printr-o ceaţă întu¬necată, cu nuanţe roşietice.
Am încercat să mă ridic, dar n-am putut. Marius mă striga, l-am auzit, mă chema pe nume prin telepatie.
Apoi m-am ridicat un pic, cu toată greutatea apăsând pe braţele şi picioarele cuprinse de dureri.
Ochii Akashei erau fixaţi pe mine. Capul îi era foarte aproape de mine, l-aş fi putut atinge, iar corpul era întins pe spate şi din gât ţâşnea sângele. Brusc, i-a trecut un fior prin braţul drept, care s-a ridicat, apoi a căzut iar. Apoi s-a ridicat din nou, cu mâna atârnându-i. Încerca să apuce capul!
Eu aş fi putut să o ajut! Aş fi putut folosi puterile pe care mi le dăduse să-ncerc să-l mişc, să o ajut să ajungă la el. Cum mă chinuiam să văd ceva prin lumina diminuată, corpul s-a clătinat, a tremurat, apoi a căzut mai aproape de cap.
Gemenele priveau scena. Erau lângă cap şi lângă corp. Mekare, privind la cap cu privirea înceţoşată, cu ochii aceia încercuiţi de cearcăne vineţii. Maharet, dându-şi parcă ultima suflare, îngenuncheată lângă sora ei şi lângă corpul Mamei. În vremea asta, în jurul meu sala era din ce în ce mai rece şi mai întunecată, iar faţa Akashei pălise, devenise albă, ca de strigoi, de parcă orice lumină dinăun¬tru se stingea.
Ar fi trebuit să tremur de frică; ar fi trebuit să mă simt terorizat, simţind cum mă atinge suflarea îngheţată a morţii, dar eu plângeam în hohote şi simţeam cum mă cuprinde în acelaşi timp o ciudată bucurie, căci, în sfârşit, îmi dădeam seama la ce priveam:
― E scena din vis, am spus. Propria mea voce parcă-mi ajungea la urechi de departe. Sunt gemenele şi trupul mamei, nu vedeţi? E imaginea din vis!
Din capul Akashei se scurgea sânge, repede absorbit de covor; Maharet se prăbuşea, sprijinindu-se în mâini, Mekare părea la fel de sfârşită, aplecată peste corpul Mamei, dar eu vedeam aceeaşi imagine, acum îmi dădeam seama de ce avusesem visul, acum îi înţelegeam semnifi¬caţia!
― Festinul funerar! a strigat Marius. Inima şi creie¬rul, una dintre voi trebuie să le înghită repede, e singura noastră şansă.
Da, asta era. Ele ştiau! Nimeni nu trebuia să le-o spună. Ştiau!
Acesta era înţelesul! Cu toţii văzuseră scena, cu toţii ştiau. Mi-am dat seama de toate acestea în vreme ce închi¬deam ochii. Bucuria aceea ciudată mi-a dat un sentiment de întregire, de încheiere a unui ciclu. Sentimentul că şi eu ştiam!
Apoi am început să plutesc, pluteam prin ceaţa aceea rece, neagră, de parcă eram iarăşi în braţele Akashei, ca şi cum ne ridicam împreună spre stele.
Un zgomot strident, ceva ce s-a spart, m-a adus înapoi. Nu eram încă mort, dar agonizam. Dar cei pe care-i iubeam, ei ce făceau?
Luptându-mă în continuare să-mi păstrez viaţa, am încercat să deschid ochii, dar părea să fie imposibil. Apoi le-am zărit pe ele prin bezna îngroşată: cele două gemene, cu părul lor roşu strălucind de la foc ― una ţinea cu dege¬tele pline de noroi creierul sângerând, cealaltă avea în mână inima sângerândă. Erau aproape moarte şi ele, aveau ochii înceţoşaţi, braţele li se mişcau ca prin apă. Akasha încă privea drept înainte, cu gura deschisă, cu sângele şiroind din craniul spart. Mekare a ridicat creierul la gură; Maharet i-a pus în cealaltă mână inima; Mekare le-a înghiţit pe amândouă.
Iarăşi s-a făcut beznă. Nu mai era nici focul, nici vreun alt punct de referinţă; nici o senzaţie în afara durerii. Nu mai eram decât durere, căci nu mai aveam nici membre, nici ochi, nici gură să spun ceva. Durere zvâcnitoare, electrică; n-o puteam atenua în nici un chip, nici mişcându-mă, nici încordându-mă, nici lăsându-mă purtat de ea. Doar durere.
Totuşi, m-am mişcat. Mă târam pe jos. Prin toată dure¬rea, am simţit brusc asprimea covorului, am simţit cum mi se înfundă picioarele în el, de parcă aş fi încercat să urc pe o coastă abruptă. Apoi am auzit în spatele meu trosnetul inimitabil al focului, am simţit curentul de aer prin geamurile sparte şi mi-au ajuns la nări acele dulci parfumuri ce se ridicau din pădure şi pătrundeau în încăpere. M-a străbătut un fulger violent din cap până în picioare, trecându-mi prin fiece muşchi, prin fiece por. Braţele şi picioarele nu mă mai ajutau. Apoi totul s-a oprit.
Durerea a încetat.
Zăceam acolo, răsuflând din greu, uitându-mă la reflecţia strălucitoare a focului pe tavanul de sticlă şi umplându-mi plămânii cu aer, dar brusc mi-am dat seama că iar plângeam, cu inima frântă, ca un copil.
Gemenele erau în genunchi, cu spatele la noi; înlănţuite, una în braţele celeilale, cu capetele atingându-se, cu părul amestecându-se, se mângâiau una pe alta cu tandreţe, cu blândeţe, ca şi cum se înţelegeau doar atingându-se.
Eu nu-mi puteam stăpâni hohotele. M-am întors pe o parte, cu braţul sub cap, şi mi-am vărsat în continuare lacrimile.
Marius era lângă mine. Şi Gabrielle. Voiam să o iau în braţe pe Gabrielle. Voiam să-i spun toate lucrurile pe care ştiam că ar trebui să i le spun ― că totul se-ncheiase cu bine pentru noi, că s-a terminat totul ― dar nu eram în stare.
Apoi, încetişor, am întors capul să mai privesc o dată chipul Akashei, chipul îi era încă intact, deşi toată albeaţa se dusese, era palid şi transparent, ca de sticlă! Până şi ochii, superbii ei ochi negri ca cerneala, deveneau transparenţi, de parcă li se ducea pigmentul; totul fusese doar efectul sângelui.
Părul moale i se adunase mătăsos sub obraz, iar sângele coagulat era lucios şi roşu ca rubinul.
Nu mă puteam opri din plâns. Nici nu voiam. Am încercat să-i pronunţ numele, dar m-am înecat. Parcă ceva nu-mi dădea voie. N-ar fi trebuit să o fac niciodată. N-ar fi trebuit să urc nicicând treptele acelea de marmură, n-ar fi trebuit să o sărut.
Se trezeau toţi la viaţă. Armand îi susţinea pe Daniel şi pe Louis, care erau ameţiţi şi nu se puteau ţine încă pe picioare; Khayman se apropiase, cu Jesse lângă el; nici cei¬lalţi nu păţiseră nimic. Pandora, tremurând, cu gura chi¬nuită de plâns, stătea deoparte, cu braţele strânse în jurul trupului, de parcă-i era frig.
S-au întors spre noi şi gemenele, Maharet cu braţul pe după umerii lui Mekare. Mekare privea fix înainte, fără expresie, fără înţelegere, ca o statuie vie. Maharet a spus atunci:
― Priviţi! Aceasta e Regina damnaţilor.

PARTEA A CINCEA

...LUME
FĂRĂ DE SFÂRŞIT,
AMIN

Sunt lucruri ce fac asfinţitul senin,
iar amarul în Rembrandt îl schimbă.
Dar adesea scurgerea iute a vremii
Îşi râde de noi în flacără fluturele
nu face haz. Ce mare noroc!
Miturile sunt moarte.

STAN RICE
"Poem on Crawling into Bed: Bitterness"
Body of Work (1983)



MlAMI.
Un oraş perfect pentru vampiri: cald, plin de lume, nemaipomenit de frumos. Ceaun în care se amestecă rasele, piaţă de desfacere, teren de joacă. Unde săracii şi afaceriştii fără scrupule sunt înlănţuiţi prin relaţii perverse, unde cerul le aparţine tuturora, unde plaja parcă nu se mai termină; unde iluminaţia nocturnă e mai puternică decât lumina zilei, iar marea la fel de caldă ca sângele.
Miami. Cel mai fericit teren de vânătoare al diavolului.
De aceea suntem şi noi aici, în enorma vilă albă şi graţioasă a lui Armand de pe Insula Nopţii, înconjuraţi de tot luxul imaginabil şi de noaptea înstelată a sudului.
Peste ape, Miami ne face cu ochiul; victimele abia ne-aşteaptă: peştii, hoţii, distribuitorii de droguri, uci¬gaşii. Fauna fără nume, unii dintre ei aproape la fel de răufăcători ca mine.
Armand şi Marius plecaseră pe la asfinţit împreună; acum se întorseseră, Armand juca şah cu Santino în salon, iar Marius citea, ca de obicei, în fotoliul de piele de lângă fereastra care dă spre plajă.
Gabrielle nu îşi făcuse încă apariţia astă-seară; de când plecase Jesse, stătea mai mult singură.
Khayman era în biroul de la parter de vorbă cu Daniel, care prefera să lase foamea să-l copleşească, Daniel care voia atât de mult să afle cum era viaţa în anti¬cul Milet, în Atena şi-n Troia. Ah, să nu uit de Troia, şi eu sunt destul de intrigat de Troia.
Îmi plăcuse de Daniel imediat. Dacă-l rugam, avea să iasă cu mine mai târziu, asta dacă mă hotărâm să plec de pe insula asta; n-am lipsit decât o dată de când am venit aici. Daniel încă se mai amuza privind dâra lăsată de lună pe mare sau spuma pe care i-o arunca vântul în faţă. Pentru Daniel, tot ce se întâmplase ― până şi moartea ei ― fusese un spectacol. Dar nu puteai să i-o iei în nume de rău.
Pandora nu se mişca aproape deloc din faţa televizo¬rului. Marius îi adusese hainele moderne şi elegante pe care le purta ― bluză de satin, cizme până la genunchi, fustă de catifea crăpată într-o parte. Îi pusese brăţări pe mâini, inele în degete, şi-n fiece seară îi pieptăna părul lung castaniu. Uneori îi oferea pacheţele cu câte un flacon de parfum. Dacă nu le deschidea el, rămâneau neatinse pe măsuţa ei. Se uita la televizor la fel cum făcuse Armand la început, privind toate filmele la rând, oprindu-se doar din când în când să cânte încetişor la pianul din salonul de mu¬zică.
Îmi plăcea cum cânta; semănau cu Arta Fugii variaţiile ei nesfârşite. Dar ea mă cam îngrijora; ceilalţi, nu. Îşi reve¬niseră cu toţii după cele întâmplate, chiar cu mult mai repede decât mi-aş fi imaginat. Ea însă probabil că păţise ceva foarte grav înainte să înceapă totul.
Dar şi ei îi plăcea aici; eram sigur că-i plăcea. Cum să nu-i placă? Chiar dacă nu dădea nici o atenţie la ce-i spu¬nea Marius.
Tuturor ne plăcea să fim aici; până şi lui Gabrielle.
Camere albe cu somptuoase covoare persane pe jos, cu pereţii plini de tablouri surprinzătoare ― Matisse, Monet, Picasso, Giotto, G6ricault. Puteai să petreci o sută de ani uitându-te doar la tablouri. Armand le tot înlo¬cuia, le schimba poziţiile, aducea alte şi alte comori din pivniţă, adăuga ici şi colo schiţe.
Şi Jesse se simţise bine aici, dar plecase de curând la Rangoon să stea cu Maharet.
Fusese la mine în birou şi-mi povestise, fără nici un ocoliş, cum vedea ea lucrurile, rugându-mă să schimb numele pe care-l avusese şi să nu pomenesc nimic de Talamasca, ceea ce, fireşte, n-o să fac. O ascultasem, încercând să-i citesc gândurile în vreme ce-mi vorbea, ca să-mi dau seama de amănuntele pe care nu le pomenea. Apoi băgasem totul în calculator, chiar în timp ce ea se reculegea, privind la draperiile de catifea gri şi la pendula veneţiană sau la culorile tabloului de pe perete, un Morandi.
Cred că îşi dăduse seama că n-o să fac ce mă ruga. Ştia, de asemenea, că n-avea nici o importanţă. Nu era probabil ca oamenii să creadă în existenţa unui grup ca Talamasca, tot aşa cum n-or să creadă vreodată în existenţa noastră. Asta dacă nu cumva primeau vizita lui David Talbot sau a lui Aaron Lightner, cum i se întâmplase ei.
În privinţa Marii Familii, ei bine, nici în privinţa asta nu erau şanse ca cineva să o considere altceva decât o ficţiune, cu câte o nuanţă de adevăr ici şi colo; asta dacă le cădea cumva în mână cartea mea.
La fel se-ntâmplase cu Interviu cu un Vampir şi cu autobiografia mea, deci tot soarta asta urma să aibă şi Regina damnaţilor.
Aşa şi trebuia. Chiar şi eu sunt de acord acum. Maharet avea dreptate. Nu-i loc pe lume pentru noi; nu-i loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru diavol; trebuie să rămână metafore ― toate chestiile astea supranaturale ― fie că-i vorba de liturghia de la miezul nopţii, la Catedrala St. Patrick sau de Faust vânzându-şi sufletul diavolului pe scena unei opere, sau de un idol al rock-ului pretinzând că e Vampirul Lestat.


NIMENI nu ştia unde o dusese Maharet pe Mekare. Probabil că nici Eric nu ştia, deşi le însoţise şi-i promisese lui Jesse să o aştepte la Rangoon.
La plecarea din vila de la Sonoma, Maharet mă uimise cu o frază spusă în şoaptă: "Ai grijă când povesteşti despre Legenda gemenelor, asigură-te c-ai înţeles totul bine!"
Asta însemna că-mi dădea voie, nu-i aşa? Sau că făcea dovada unei indiferenţe cosmice, nu-s sigur nici de una, nici de alta. Nu suflasem nici o vorbă cuiva despre carte; doar că stătusem îndelung să visez la ea în orele acelea când nu eram în stare să gândesc ca lumea, când nu vedeam decât planul capitolelor, ordinea, harta misterului, cronica seducerii şi a durerii.
În ultima seară, când a venit să mă caute în pădure, Maharet mi s-a părut plină de viaţă, dar şi de mister; era îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu un machiaj la modă, masca mea, cum îi zicea ea, care-i permitea să treacă drept o superbă muritoare şi să stârnească doar pri¬viri admirative pe oriunde trecea. Ce talie fină avea şi ce mâini lungi, cu atât mai graţioase, cu cât purta mănuşi negre de piele. Şi cu câtă grijă îşi alegea drumul printre ferigi şi lăstari, când ar fi putut să răstoarne copaci întregi în cale!
Fusese la San Francisco cu Jessica şi cu Gabrielle, tre¬cuseră pe lângă case pline de lumini, merseseră pe tro¬tuare curate, înguste, fuseseră acolo unde trăiau oamenii, după cum îmi spusese ea. Comunica vioi, fără dificultăţi, într-o limbă perfect contemporană; deloc asemănătoare fiinţei atemporale pe care o cunoscusem în salonul din vârful muntelui.
De ce eram iarăşi singur, mă întrebase, de ce rămâneam pe gânduri lângă pârâul din mijlocul pădurii? De ce nu stăteam mai degrabă de vorbă cu ceilalţi, măcar un pic? Oare aveam idee câte probleme îşi făceau în privinţa mea?
Ceilalţi îmi pun şi acum aceleaşi întrebări.
Până şi Gabrielle, care de obicei nu te descoase şi nici nu face confidenţe. Vor să ştie când o să-mi revin, când am să le povestesc cele întâmplate, când o să mă opresc din scris până-n zori.
Maharet promisese că o s-o revedem în curând. Poate la primăvară aveam să mergem cu toţii să-i vizităm vila din Birmania. Sau că o să ne ia prin surprindere într-o seară pe Insula Nopţii. Ideea era că n-o să mai stăm nicio¬dată complet izolaţi unii de alţii; că existau mijloace de a ne regăsi, oricât am cutreiera lumea.
Da, măcar în privinţa acestui punct vital fusesem cu toţii de acord. Până şi Gabrielle, care iubea singurătatea ei de vagabond, acceptase.
Nimeni nu mai voia să se piardă în abisurile timpului.
Dar Mekare? Pe ea aveam s-o mai vedem? Oare avea să stea vreodată cu noi în jurul unei mese? Sau să ne vor¬bească prin semne?
N-o mai văzusem decât o singură dată după faimoasa noapte. Fusesem total luat prin surprindere într-o dimi¬neaţă foarte devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, când mă plimbam prin pădurea din spatele casei.
Se lăsase o ceaţă la suprafaţa pământului, care se subţia la nivelul ferigilor şi a celor câtorva floricele sălba¬tice, ca apoi, ridicându-se mai sus, printre copacii uriaşi, să devină un soi de fosforescenţă.
Prin ceaţa aceasta au apărut cele două gemene, coborând spre pârâu, mergând pe pietre, ţinându-se pe după umeri. Mekare avea o rochie lungă de stofă, la fel de fru¬moasă ca a lui Maharet, iar părul pieptănat şi strălucitor îi cădea în valuri mătăsoase pe umeri şi pe piept.
Cred că Maharet îi vorbea încetişor la ureche. Mekare a fost cea care s-a oprit şi s-a uitat la mine, iar ochii aceia verzi şi expresia ei m-au speriat cumplit în clipa aceea, căci păreau departe de lume, iar durerea mi-a străpuns inima, ca un vânt arzător.
Rămăsesem ca în transă, uitându-mă la ea, la ele amândouă, iar durerea mă sufoca de-a dreptul, de parcă-mi scorojea plămânii.
Nu mai ştiu ce-mi trecuse prin cap; nu simţeam decât durerea aceea teribilă. Mi-amintesc numai că Maharet a făcut un gest de simpatie către mine, însemnând în acelaşi timp un salut şi-un semn să-mi văd de drum. Venea dimi¬neaţa. Pădurea se trezea de jur împrejur. Momentele preţioase se duceau. În cele din urmă, durerea cedase, ca un geamăt care scapă printre dinţi; l-am simţit, îndepărtându-mă de ele.
M-am uitat doar o dată înapoi şi le-am văzut pornind spre răsărit, pe lângă pârâul care sălta argintiu printre pie¬tre, absorbite parcă de bolboroseala apei ce îşi urma cursul neobosit.
Imaginea pe care-o avusesem despre gemene de-abia se ştersese un pic. Când mă gândesc acum la ele, nu le mai văd la festinul funerar din vis, ci aşa cum erau în dimi¬neaţa aceea, doar cu câteva nopţi înainte de plecarea lor din vila de la Sonoma, ca două zâne ale pădurii.
Mă bucurasem când plecaseră, căci asta însemna că aveam să plecăm şi noi în curând. Cred că n-aveam chef să mai pun vreodată piciorul pe-acolo. Timpul petrecut în casa aceea fusese pentru mine o mare suferinţă, deşi cel mai cumplit fusese în primele nopţi după catastrofă.
Ce repede se destrămase apoi tăcerea jenantă a celor¬lalţi, ca să facă loc analizelor fără de sfârşit, interpretărilor celor văzute şi simţite! Cum se petrecuse oare transferul? Spiritul acela abandonase oare ţesuturile creierului în momentul dezintegrării lor, făcându-şi loc prin circuitul sangvin al lui Mekare până găsise acelaşi organ din trupul ei? Dar inima, inima contase cumva?
Ce jargon modern: molecule, nucleoli, solitroni, pro¬toplasma... Ce naiba, doar suntem vampiri! Ne ducem viaţa de pe urma sângelui celor vii; ucidem şi ne place asta. Fie că ne e necesar, fie că nu.
Nu mai suportam să-i tot aud; nici să le suport curio¬zitatea obsesivă neexprimată: Cum te-ai simţit în compa¬nia ei? Ce-aţi făcut în cele câteva nopţi cât aţi fost împreună?
Nici să plec nu puteam; nu mă simţeam în stare să-i părăsesc definitiv. Când eram cu ei tremuram; când rămâneam singur tremuram din nou.
Toată pădurea aceea parcă nu-mi ajungea; cutreiera¬sem kilometri întregi, printre arborii uriaşi de sequoia, apoi printre stejari, pe câmpiile întinse şi iarăşi printre copacii impasibili. Nu se putea scăpa de vocile lor: ba-l auzeam pe Louis povestind cum leşinase în acele momente de groază, ba pe Daniel zicând că ne auzise vocile, dar că nu văzuse nimic; sau pe Jesse, spunând că fusese martoră la tot ce se-ntâmplase, luată în braţe de Khayman.
Cum se mai miraseră cu toţii de ironia sorţii ― Mekare îşi doborâse rivala printr-un gest omenesc, neştiind nimic despre puterile supranaturale pe care le avea. Ea ridicase mâna şi dăduse o lovitură, cum face orice om, numai că o făcuse cu o iuţeală şi o putere dincolo de capacităţile umane.
Oare în Mekare mai supravieţuia ceva din ea? Numai la asta mă gândeam. Uită "poezia ştiinţei", cum îi zicea Maharet, pe mine asta m-ar fi interesat. Sau, poate, în fine eliberat, se ridicase şi sufletul ei, după ce-i fusese smuls creierul?
Mă trezeam uneori în întuneric, în pivniţa asemănătoare unui fagure, împărţită de pereţii îmbrăcaţi în plăci de cositor în nenumărate culcuşuri impersonale, convins că era chiar lângă mine, la nici doi centimetri de faţa mea, îi simţeam moliciunea părului, braţul care mă încolăcea, sclipirea de diamant a ochilor negri. Căutam prin întuneric, dar nu dădeam decât de pereţii umezi de cărămidă.
Apoi rămâneam acolo pe gânduri, îmi venea în minte micuţa Baby Jenks, aşa cum mi-o arătase ea, urcând în spi¬rale; o vedeam pe Baby Jenks înconjurată de lumini mul¬ticolore pe când arunca o ultimă privire pământului. Cum de inventase Baby Jenks, biata copilă lipită de motocicleta ei, o astfel de viziune? Poate că, într-adevăr, ne întoarcem acasă, la urma urmelor.
Dar cum să ştim?
Aşa că preferăm să rămânem nemuritori; cu frica în sân; dar ancoraţi de ceea ce putem controla. Totul o ia de la început; roata se-nvârteşte; noi suntem într-adevăr unicii vampiri rămaşi. Noua colonie e formată.
AM PĂRĂSIT vila din Sonoma ca un trib de nomazi, o întreagă caravană de maşini negre, strălucitoare străbătând noaptea americană la o viteză mortală, pe şosele imaculate. În timpul acestei călătorii interminabile mi-au povestit şi mie toată povestea ― spontan uneori, alteori fără să ştie, prin discuţiile dintre ei. Tot ce se petrecuse înainte se îmbina acum ca un mozaic. Chiar când moţăiam pe bancheta de catifea albastră, îi auzeam şi vedeam ce văzuseră ei.
Tot înainte către pământurile mlăştinoase din sudul Floridei; tot înainte spre decadentul oraş Miami, parodie a cerurilor şi a iadului.
Imediat ce-am ajuns, m-am închis în acest mic aparta¬ment cu camere mobilate cu gust; canapele, covor, pe pereţi picturi pastelate de Piero della Francesca, pe masă un calculator; din amplificatoarele ascunse în pereţi muzică de Vivaldi. Scară directă coborând în cripta cu pereţi de oţel, unde mă aşteaptă coşciugul: negru, lăcuit, cu mânere de alamă, căptuşeală de mătase albă cu dantelă, un chibrit, un muc de luminare.
Sete de sânge. Te arde; n-ai totuşi nevoie. Dar e greu de rezistat; de-acum aşa va fi veşnic ― nu scapi de sete, ba chiar vrei mai mult decât înainte.
Când nu mă ocupam de scris, mă întindeam pe cana¬peaua de brocart gri şi mă uitam de pe terasă la frunzele palmierilor care se mişcau în briza uşoară, ascultând ce se vorbea jos în salon: Louis, rugând-o pe Jesse să-i mai descrie o dată fanto¬ma Claudiei. Şi vocea lui Jesse, explicându-i cu solicitu¬dine, confidenţial: "Dar, Louis, nu era în realitate."
Lui Gabrielle îi lipsea acum Jesse; Jesse şi cu Gabrielle se plimbaseră ore în şir pe plajă. Se părea că nu scoseseră nici o vorbă; dar, în definitiv, cum puteam fi sigur?
Gabrielle nu mai termina cu micile gesturi, ca să mă facă fericit: îşi lăsa părul liber pe spate, deoarece ştia că aşa îmi plăcea, trecea să mă vadă în fiecare dimineaţă, înainte de-a se duce la culcare. Din când în când, mă pri¬vea, încercând să mă sondeze, îngrijorată.
O dată am şi întrebat-o, temător:
― Vrei să pleci de-aici, nu-i aşa?
― Nu, mi-a răspuns ea. Îmi place aici; mă simt bine.
Când avea chef să facă mişcare, pleca în insule, care nu erau aşa departe. Îi plăcea acolo. Dar nu despre asta voia ea să vorbească cu mine. Altceva o preocupa. O dată aproape că şi-a exprimat gândul:
― Dar, spune-mi... apoi s-a oprit.
― Dacă am iubit-o? am întrebat-o. Asta vrei să ştii? Da, am iubit-o.
Totuşi, nu-i puteam pronunţa numele.


MAEL ba venea, ba pleca.
Fusese plecat o săptămână; astă-seară revenise ― era jos, în salon ― şi încerca să-l atragă în discuţie pe Khayman, Khayman care ne fascina pe toţi. Primul vampir. Toată puterea aceea. Când te gândeşti că se plim¬base pe străzile Troiei.
Prezenţa lui era mereu uimitoare ― dacă putem pune aceste două cuvinte împreună.
Se chinuia enorm să treacă drept om. Într-o localitate tropicală ca aceasta, unde hainele groase săreau în ochi, nu era prea uşor. Uneori se ungea cu o pomadă care-i înnegrea pielea ― făcută din sienit ars şi ulei parfumat.
Era o crimă să se urâţească în felul aceasta, dar altfel cum să fi tăiat prin mulţime ca un cuţit ascuţit?
Din când în când şi el îmi făcea câte o vizită.
― Tu nu ieşi niciodată la plimbare? mă întreba.
Se uita la teancul de foi de lângă calculator şi la lite¬rele negre: Regina damnaţilor. Rămânea în picioare, lăsându-mă să-i citesc gândurile, să caut mici fragmente, momente pe jumătate uitate; nu-i păsa. Se simţea uimit în faţa mea; de ce, nu-mi puteam imagina. Ce dorea de la mine? Apoi îmi oferea unul din zâmbetele acelea surprinzătoare, de sfânt.
Uneori lua barca ― barca neagră cu motor a lui Armand ― şi se lăsa în voia valurilor în golf la lumina ste¬lelor. O dată se dusese şi Gabrielle cu el şi am fost tentat să le ascult conversaţia de la distanţă, deşi vorbeau foarte încet şi confidenţial. Dar n-o făcusem. Nu părea cinstit.
Uneori zicea că-i e frică de pierderea memoriei; că-l putea apuca brusc şi că n-avea să mai ştie să se întoarcă acasă. Dar în trecut i se întâmplase din cauza suferinţei, iar acum era fericit din cale afară. Voia să ştim asta; era nemaipomenit de fericit că e cu noi.
Se părea că ajunseseră la o înţelegere ― indiferent unde s-ar fi dus, juraseră să se întoarcă. Acesta urma să fie adăpostul nostru, sanctuarul. Nu mai putea fi ca înainte.
Hotărau împreună tot felul de lucruri. De pildă, nimeni nu trebuia să mai creeze alţi vampiri sau să mai scrie vreo carte, deşi ştiau că eu chiar asta făceam, scărmănându-le gândurile şi extrăgând din ele tot ce puteam, cum ştiau şi că n-aveam de gând să mă supun la nici un fel de regulă din partea nimănui, cum n-o făcusem niciodată.
Se simţeau uşuraţi că în ziare nu se mai scria despre Lestat şi că scandalul de la concert fusese uitat. Nu fuse¬seră nici morţi, nici persoane grav rănite. Toată lumea fusese bine plătită ca să îşi ţină gura; grupul meu, după ce primise partea de câştig din toate cele, umbla acum din nou prin ţară în turneu, sub vechiul lui nume.
Până şi răscoalele ― scurta epocă a miraculoaselor apariţii ― fuseseră date uitării, deşi nu se găsiseră expli¬caţii perfect plauzibile.
Nu, nici revelaţii, nici perturbaţii, nici intervenţii; acesta le era legământul solemn; în privinţa victimelor ― atenţie cum le mascaţi moartea!
Nu se mai opreau din a-l bate la cap cu asta pe deli¬rantul de Daniel, căci chiar într-un oraş de talia lui Miami, unde violenţa era în floare, nu era niciodată exclus să se descopere ceva pornind de la resturile cinei cuiva...
Ah, Miami. Iar îi percepeam zgomotele, atâtea fiinţe disperate, atâtea mecanisme în funcţiune, care mai mici, care mai mari. Ceva mai devreme le lăsasem să mă învăluie lungit pe divan. Nu-mi mai era imposibil să-mi direcţionez auzul, să cern şi să centrez sau să amplific sunetele, un cor întreg de sunete diverse. Dar eram complexat, nu eram încă în stare să-mi folosesc noile puteri cu convingere.
Oricum, îmi făcea mare plăcere să fiu pe-aproape de oraşul acesta. Îmi plăcea şi mizeria, şi luxul din el; şi hote¬lurile vechi dărăpănate, dar şi turnurile pline de lumini, îmi plăceau vânturile care-l cutreierau, mirosul de putrezi¬ciune. Ascultam cu nesaţ neîncetata lui muzică urbană, care turuia ca un motor în cală.
― Atunci de ce nu te duci pe-acolo?
Era Marius.
Am ridicat ochii de pe ecran. Cu încetinitorul, doar ca să-l enervez niţel, deşi era cel mai răbdător dintre nemuri¬tori.
Era în uşa terasei, cu braţele încrucişate, cu un picior peste celălalt. Având în spate toate luminile oraşului. Oare în lumea lui antică, se văzuse vreodată aşa ceva? Un astfel de spectacol, un oraş luminat astfel, cu turnuri strălucind ca nişte bare pe fondul focului din sobă?

Îşi scurtase părul; purta haine simple, elegante, tipice secolului al douăzecilea: pantaloni şi jachetă de mătase gri, dar şi ceva roşu, căci punea întotdeauna ceva roşu pe el, de data asta era vorba de o cămaşă cu guler pe gât.
- Mi-ai face mare plăcere să mai laşi cartea aceea deoparte şi să vii cu noi în salon, mi-a spus. Stai încuiat în cameră de mai bine de-o lună.
― Ies din când în când, i-am răspuns.
Îmi plăcea să-l privesc, să mă uit în ochii lui albaştri ca de neon.
― Cartea aceasta, a adăugat, cu ce scop o scrii? N-ai vrea să-mi spui măcar atât?
Nu i-am răspuns. A mai încercat o dată, deşi şi-a păstrat tot tactul.
― N-a fost suficient că ai scris cântecele? Că ţi-ai publicat autobiografia?
Am încercat să-mi dau seama ce făcea să fie atât de plăcut ca persoană. Poate micile riduri care se vedeau pe lângă ochi, poate pliurile pielii care se formau când vor¬bea.
Ochii mari, cât ai lui Khayman, aveau un efect uluitor.
Mi-am coborât privirea pe ecranul calculatorului. Ima¬gine electronică a limbajului. Aproape de sfârşit. O ştiau cu toţii; o ştiuseră de la început. De aceea îmi şi dăduseră de bună voie atâtea informaţii: băteau la uşă, intrau, vor¬beau, apoi plecau.
― De ce să mai vorbim de asta? l-am întrebat. Vreau să pun pe hârtie ce s-a întâmplat. Doar ştiai încă de când mi-ai povestit cum s-au petrecut lucrurile cu tine.
― Da, dar pentru cine e făcută povestea?
Mi-au venit în minte admiratorii mei din sala de concert; faptul că mă vedeau cu toţii; apoi momentele acelea abominabile, când apărusem prin sate lângă ea, când devenisem un zeu fără nume. Brusc, mi s-a făcut frig, cu toată căldura din jur, cu toată briza călduţă dinspre mare. Oare avusese dreptate zicându-ne că eram egoişti şi lacomi? Că nu doream să se schimbe nimica, în propriul nostru interes?
― Ştii bine care e răspunsul la întrebarea asta, mi-a spus el.
S-a apropiat puţin. A pus o mână pe spătarul scaunu¬lui meu.
― N-a fost decât un vis nebunesc, nu-i aşa? am zis. Am spus-o cu durere. Nu s-ar fi putut realiza în vecii veci¬lor, chiar dacă am fi proclamat-o zeiţă şi i-am fi împlinit toate poruncile.
― Era demenţă curată, mi-a răspuns el. Muritorii ar fi oprit-o, ar fi distrus-o; cu mult mai iute decât îşi imagina ea. Tăcere. Lumea nu i-ar fi dorit prezenţa, a adăugat el. Asta însă nu-i putea intra ei în cap.
― Cred că la sfârşit înţelesese că nu există un loc pen¬tru ea pe pământ; că nu era cu putinţă să îşi impună pro¬priile valori rămânând ceea ce era. A înţeles din ochii noştri toate acestea, a văzut zidul pe care nu-l putea trece. Alesese cu multă grijă locurile unde a apărut ― sate pri¬mitive, unde nu se produsese nicicând vreo schimbare, cum nu se produsese nici cu ea.

A încuviinţat din cap.
― Cum ziceam, ştii foarte bine care-s răspunsurile la propriile tale întrebări. Aşa că de ce ţi le tot pui? De ce te închizi aici cu suferinţa ta?
Iar n-am răspuns. Vedeam ochii ei negri. De ce nu poţi crede în mine?
― M-ai iertat pentru tot ce-am făcut? l-am întrebat brusc.
― Nu erai vinovat, mi-a răspuns. Ea de-abia aştepta, asculta. Mai devreme sau mai târziu cineva tot ar fi stârnit-o. Primejdia a existat dintotdeauna. Faptul că s-a ridicat a fost tot un accident, ca şi metamorfoza ei iniţială. A suspi¬nat. Iar părea să fie plin de amărăciune, ca în primele nopţi după deznodământ, când şi el suferise. Am ştiut tot timpul că primejdia plana, a murmurat. Poate că şi eu am vrut să cred că era cu adevărat o zeiţă; până ce s-a trezit. Până mi-a vorbit. Până a zâmbit.
Iarăşi părea absorbit, cu gândul la momentul dinainte să fie aruncat în puţul de gheaţă, unde stătuse atât de mult timp.
S-a îndepărtat, încetişor, nedecis, apoi a ieşit iar pe terasă şi a privit plaja. Cu ce mişcări line se deplasa! Străbunii antici se sprijineau oare în felul acesta de balustradele de piatră?
M-am ridicat şi l-am urmat. Mi-am purtat privirea peste marea neagră. Spre reflecţia strălucitoare a cerului. Apoi l-am privit.
― Ai măcar idee ce-nseamnă să nu mai am povara asta pe umeri? mi-a şoptit. Să-mi dau acum seama, pentru prima dată, că sunt liber?
Nu i-am răspuns. Dar simţeam foarte bine ce voia să zică. Îmi era totuşi frică, frică să nu fi fost pentru el o ancoră, cum era Marea Familie în cazul lui Maharet.
― Nu, a adăugat prompt, scuturând din cap. E ca şi cum am fost dezlegat de un blestem. Mă trezesc, de pildă, şi mă gândesc că trebuie să cobor în criptă; să ard tămâie, să pun flori, să stau în faţa lor şi să le vorbesc, să le ofer compătimire pentru suferinţele lor. Apoi îmi dau seama că nu mai există. Că s-a terminat cu ei. Că sunt liber să merg unde vreau. S-a oprit iar, gânditor, cu ochii la lumini. Apoi a continuat: Dar tu? Tu de ce nu te simţi liber? Aş vrea să te pot pricepe.
― Înţelegi. Întotdeauna ai înţeles, am spus, ridicând din umeri.
― Nu te-mpaci deloc cu situaţia prezentă. Iar noi nu-ţi aducem nici o mângâiere, nu-i aşa? Tu vrei dragostea lor.
A făcut un gest către oraş.
― Îmi sunteţi o mângâiere, i-am răspuns. Cu toţii. Nici nu mi-ar trece prin cap să plec de lângă voi, oricum nu pentru multă vreme. Dar ştii, când eram pe scena aceea la San Francisco...
Nu mi-am terminat fraza. Ce rost avea să o spun cu glas tare dacă nu-şi dădea singur seama. Asta fusese tot ce dorisem mai mult până mă prinsese vârtejul.
― Chiar dacă nu ţi-au dat nici o clipă crezare? m-a întrebat. Chiar dacă te credeau doar interpret inteligent? Unul care ştie s-arunce un cârlig publicului, cum zic ei?
― Îmi ştiu numele! i-am răspuns. Auzeau vocea mea. Mă vedeau pe mine deasupra luminilor rampei.
A încuviinţat din cap.
― Şi cu cartea, cu Regina damnaţilor cum rămâne? m-a întrebat. Nici un răspuns. Vino în salon cu noi, Lestat! Să-ţi oferim compania noastră. Vorbeşte-ne despre ce s-a întâmplat.
― Aţi fost de faţă.
Sub masca lui impenetrabilă l-am simţit brusc perplex, curios. Continua să mă privească.
M-am gândit şi la Gabrielle, la felul în care începea frazele şi nu le termina. Apoi mi-am dat seama despre ce era vorba. Ce stupid fusesem să nu-mi dau seama mai de mult! Voiau să afle ce puteri îmi oferise ea; să ştie cum mă afectase sângele ei. Iar eu ţinusem toate secretele acestea bine zăvorâte în mine. Şi acum erau bine păzite. Acolo era şi imaginea măcelului de la templul lui Azim, precum şi amintirea extazului pe care-l simţisem ucigând totul în calea mea. Şi scena morţii ei ― acel moment îngrozitor, de neuitat, când nu-mi folosisem puterile căpătate ca să o salvez!
Acum totul reîncepuse, această obsesie a sfârşitului. Oare ea mă văzuse căzut jos, dar atât de aproape de ea? îşi dăduse seama că refuzam să o ajut? Sau sufletul ei se ridi¬case de la prima lovitură primită?
Marius urmărea cu privirea minusculele bărci care se vedeau în golf, spre sud. Se gândea la secolele de care avu¬sese nevoie ca să ajungă la puterile pe care le poseda acum. Numai infuziile de sânge de la ea nu-l ajutaseră. Îi trebuise o mie de ani ca să poată să se ridice până la nori, să voiajeze ca şi ei, fără oprelişti, fără frică. Se mai gândea şi la enormele diferenţe dintre un nemuritor şi altul. Şi cât de puţin ştia fiecare despre posibilităţile sale ― poate că, în definitiv, nici unul nu ştia ce puteri sunt închise în adâncul fiinţei lui.
Totul era îmbrăcat în cea mai perfectă politeţe; dar nu-i puteam împărtăşi nimic despre mine acum; nici lui, nici altcuiva; nu încă.
― Ascultă, i-am spus. Lăsaţi-mă în pace cu doliul meu încă puţin; lăsaţi-mă să-mi făuresc imaginile mele întunecate de unul singur; să pun pe hârtie cuvintele care-mi vin pentru prieteni. Apoi am să vin la voi; o să mă alătur grupului. Poate că am să respect şi noile reguli. Măcar pe unele dintre ele, cine ştie! Apropo, ce-o să-mi faceţi dacă nu le respect, parcă te-am mai întrebat asta cândva?
A fost de-a dreptul surprins.
― Eşti realmente fiinţa cea mai dată naibii! a rostit în şoaptă. Mă faci să mă gândesc la Alexandru cel Mare. Se zice că s-ar fi pus pe plâns când n-a mai avut alte lumi de cucerit. O să te-apuci şi tu să plângi când nu vor mai fi reguli pe care să le încâlci?
― Vai, veşnic există reguli de încălcat.
A râs încetişor.
― Pune cartea asta pe foc.
― Nu!
O clipă am privit unul la celălalt; apoi l-am luat în braţe, l-am strâns cu căldură la piept şi i-am zâmbit. Habar n-am de ce am făcut-o, poate pentru că e atât de răbdător şi de cinstit, pentru că se petrecuse cu el o profundă schimbare, cum se petrecuse cu noi toţi, dar în cazul lui, ca şi în cazul meu, era vorba de o schimbare dureroasă, crudă.
Avea de a face cu întreaga poveste a luptei dintre bine şi rău, pe care şi el o înţelegea exact ca mine, căci el fusese cel care mă învăţase, cu atâţia ani în urmă, cum să privesc lucrurile. El îmi spusese cum fiecare aveam să ne luptăm zi de zi cu aceste întrebări şi cum soluţia cea mai simplă nu avea cum să ne convină, doar să ne umple veşnic de spaimă.
Îl îmbrăţişasem şi pentru că îl iubeam, pentru că voiam să fiu în preajma lui, că nu voiam să-l văd plecând imediat, furios sau dezamăgit.
― Dar de reguli ai să asculţi, nu-i aşa? m-a întrebat brusc.
Cu un amestec de ameninţare şi de sarcasm în voce. Poate şi cu un pic de afecţiune.
― Fără îndoială! Iar am dat din umeri. Apropo, ai putea să-mi aminteşti care-s regulile astea? Ah, da, să nu mai creăm alţi vampiri; să nu dispărem fără să păstrăm contactul între noi; să mascăm cu grijă orice omor.
― Eşti un demon, Lestat, ştii asta? Eşti un puştan care face pe grozavul.
― Dă-mi voie să pun şi eu o întrebare, i-am zis şi i-am atins braţul cu pumnul. Tabloul acela făcut de tine, Tentaţia lui Amadeo, care-i păstrat în pivniţele Ordinului Talamasca...
― Da, ce-i cu el?
― N-ai vrea să-l capeţi înapoi?
― Ah, Doamne, nici gând. E o pânză lugubră, zău aşa. Din perioada mea neagră, s-ar putea zice. Dar aş dori să-l scoată din pivniţă. Să-l atârne undeva în holul de la intrare, poate... Într-un loc mai decent...
Am izbucnit în râs.
Deodată a devenit serios. Plin de suspiciune.
― Lestat! s-a răstit brusc.
― Da, Marius.
― Lasă-i în pace pe cei din Ordinul Talamasca!
― Sigur că da! Iar am dat din umeri. Iar am scos un zâmbet. De ce nu?
― Nu glumesc, Lestat. Sunt foarte serios. Nu te amesteca în treburile lor. M-ai înţeles sau nu?
― Marius, ai fost foarte explicit. Ai auzit? Bate miezul nopţii. Pe la ora asta fac regulat un tur al Insulei Nopţii. Vii cu mine?
N-am aşteptat răspunsul. L-am auzit doar scoţând unul dintre oftaturile acelea minunate şi îngăduitoare, pe care i le cunoşteam atât de bine.


MIEZUL NOPŢII. Insula Nopţii răsuna de cântece. Mă plimbam pe sub porticul principal, plin de lume. Cu jachetă de blugi, cu un maiou alb, cu faţa acoperită aproape total de ochelari imenşi de soare, cu mâinile în buzunarele jachetei. Îi observam pe vizitatori intrând în magazine, stând să se uite la grămezile de valize lucioase, la cămăşile de mătase ambalate în foiţă de plastic, la manechinul îmbrăcat în haină de vizon.
Lângă fântâna arteziană, care îşi dansa miile de picături, pe o bancă, era culcată o femeie în vârstă, cu un pahar de plastic plin cu cafea aburindă într-o mână ce tre¬mura. Îi era greu să-l ducă la gură; când am trecut pe lângă ea şi i-am zâmbit, mi-a spus cu p voce tremurătoare: "Când eşti bătrân, nici de somn nu mai ai nevoie."
Dintr-un bar se auzea o muzică dulceagă. Prin sala de jocuri video se învârteau câţiva tineri duri. Dintr-o dată mi s-a trezit pofta de sânge. Imediat ce-am dat colţul, s-au stins toate zgomotele de sub portic. Prin uşa deschisă a restaurantului franţuzesc am zărit o femeie ridicând un pahar de şampanie, am auzit râsete înfundate. Holul teatrului era plin de uriaşi albi şi negri care vorbeau franţuzeşte.
M-a depăşit o femeie tânără; cu pielea măslinie, coapse voluptuoase şi o gură mică, botoasă. Pofta a ajuns la culme. Mi-am văzut de drum, forţând pofta să se stingă. N-am nevoie de sânge. Sunt la fel ca cei bătrâni. Dar îi simţeam gustul în gură. M-am întors să o mai privesc o dată, am văzut că se aşezase pe o bancă de piatră, cu genunchii descoperiţi de fusta scurtă, cu ochii la mine.
Ah, câtă dreptate avea Marius! în toate privinţele. Nu mă împăcăm cu situaţia prezentă; nici cu singurătatea. Aş fi avut chef să o iau pe femeia aceea de pe banca ei şi s-o întreb: Ştii tu cine sunt eu? Nu, nu te aşeza pe cealaltă bancă. N-o momi să plece de-aici, n-o face, nu. N-o duce la plimbare pe nisipul alb, unde nu mai răzbat luminile galeriei, unde sunt stânci primejdioase, unde valurile bat puternic în micul golf.
Mi-a venit în minte ce spusese ea despre poftele noastre, despre egoismul nostru! Am simţit gust de sânge pe limbă. Dacă mai întârziam pe-aici, cineva avea să moară.
Sfârşitul coridorului. Am băgat cheia în broasca uşii metalice dintre magazinul de covoare chinezeşti ― făcute de nişte copile ― şi tutungeria în care vânzătorul doarme acum printre pipele lui olandeze, cu o revistă pusă pe faţă.
Era una dintre intrările secrete direct în măruntaiele vilei.
Cineva cânta la pian. Am ascultat un moment. Pandora, cu siguranţă, muzica ei având întotdeauna acea opacitate dulce, mai mult decât oricând sunând ca un veşnic început ― o temă ce urca spre un apogeu ce nu era atins niciodată.
Am urcat scările şi m-am dus în salon. Cât de evident era că-i o casă locuită de vampiri! Cine altcineva ar sta doar la lumina stelelor, cu câteva luminări prin colţuri? Totul în marmură, în catifea. Peste ape, explozia de lumini a oraşului Miami, unde nici un bec nu se stingea niciodată.
Armand încă juca şah cu Khayman şi pierdea. Daniel avea căşti enorme pe urechi şi asculta Bach, uitându-se din când în când la tabla de şah să vadă dacă a fost mişcată vreo piesă.
Pe terasă, privind marea, cu degetele mari înfipte în buzunarele din spate de la pantaloni, Gabrielle. M-am dus la ea, am sărutat-o pe obraz, m-am uitat în ochii ei; când, în sfârşit, i-am smuls micul zâmbet de care aveam nevoie, m-am întors înăuntru.
Marius era în fotoliul negru de piele, citind ziarul, ţinându-l îndoit, ca un gentleman într-un club particular.
― Louis a plecat, mi-a spus el fără să ridice ochii din ziar.
― Ce vrei să zici, a plecat?
― S-a dus la New Orleans, mi-a spus Armand, fără să ridice nici el ochii de pe tabla de şah. S-a dus la aparta¬mentul pe care-l ţineaţi voi acolo. Acela unde a văzut-o Jesse pe Claudia.
― Avionul te aşteaptă, a mai zis Marius, cu ochii tot în ziar.
― Şoferul meu te poate conduce până la terenul de decolare, a zis şi Armand, continuând jocul.
― Ce-s toate astea? De ce vă daţi amândoi atâta silinţă să mă ajutaţi? De ce-ar trebui să plec după Louis?
― Cred că ar trebui să-l aduci înapoi, a zis Marius. N-o să-i facă nici un bine să se trezească singur în aparta¬mentul acela de la New Orleans.
― Cred că ar trebui să te duci să faci ceva, a interve¬nit Armand. Ai stat prea mult închis aici.
― Aha, acum înţeleg ce fel de adăpost comun o să fie acesta: sfaturi din toate părţile şi toţi cu ochii pe toţi. De ce l-aţi lăsat pe Louis să plece la New Orleans, în defini¬tiv? Nu puteaţi să-l opriţi?


AM ATERIZAT la New Orleans la două noaptea. Limuzina a rămas în piaţa Jackson.
Ce curat era oraşul! Pavaje noi, lanţuri la porţi, ce idee, doar ca vagabonzii să nu se culce pe gazonul din piaţă, cum o făcuseră de două sute de ani încoace. La Caf6 du Monde se înghesuiau turişti ― chiar pe locul unde altădată erau tavernele portului; pe-acolo fusese terenul de vânătoare cel mai încântător, femeile erau la fel de greu de vânat ca şi bărbaţii.
Îmi plăcea cum arăta acum; voi iubi veşnic locurile acestea. Culorile erau cam aceleaşi. Până şi în această noapte geroasă de ianuarie se simţea că tropicul trecea pe-aproape. Se simţea parcă din aspectul plat al trotuare¬lor, din lipsa de înălţime a clădirilor, din veşnica mişcare a cerului, din unghiul acoperişurilor înclinate care luceau acum de la o ploicică îngheţată.
Am înaintat încet, îndepărtându-mă de fluviu, lăsând amintirile, care parcă izvorau din pavaj, să mă cuprindă, ascultând muzica alămurilor din strada Bourbon, apoi am cotit-o pe Strada Regală, care era învăluită într-un întu¬neric umed.
De câte ori nu făcusem drumul acesta în trecut, fie întorcându-mă de la operă, fie din port, fie doar oprindu-mă chiar pe locul acesta, ca să descui poarta pentru caleaşcă.
Iată casa în care îmi petrecusem o viaţă de om, în care aproape murisem de două ori.
Era cineva acolo sus, în vechiul apartament. Cineva care păşea cu grijă pe podeaua care scârţâia.
Magazinul de la parter părea bine îngrijit, dar acum era cufundat în întuneric, pe după barele vitrinei văzându-se bibelouri de porţelan, păpuşi şi evantaie de dantelă. Mi-am ridicat ochii la balconul de fier forjat; mi-am ima¬ginat-o pe Claudia acolo, ridicată pe vârfurile picioarelor, uitându-se în jos la mine, cu degetele încleştate de balustradă. Cu părul auriu căzându-i în valuri pe umeri, cu o fundă violetă în păr. Frumoasa mea nemuritoare în vârstă de şase ani; Lestat, unde-ai fost?
Asta făcea şi el, nu-i aşa? Îşi imagina exact aceleaşi lucruri.
Domnea o tăcere deplină; asta dacă nu prindeai în urechi flecăreala televizoarelor de după obloanele trase, de după pereţii acoperiţi de iederă; sau zgomotele venind dinspre strada Bourbon. Într-o casă de pe partea cealaltă, se certau cumplit o femeie şi un bărbat.
De văzut, nu se vedea nimeni; trotuarele străluceau, la fel ca şi obloanele magazinelor; maşinile mari, parcate lângă trotuar, erau spălate de ploaia ce cădea fără zgomot pe acoperişurile lor bombate.
Nici picior de om să mă zărească făcând o săritură lungă, ca de pisică, după vechiul obicei, până pe balcon. M-am uitat înăuntru pe ferestrele murdare.
Nu era nimeni; pereţii erau jupuiţi, cum îi lăsase Jesse. Aici era bătută în cuie o scândură, de parcă cineva încercase să pătrundă înăuntru prin efracţie şi fusese prins; dinăuntru mai venea miros de lemne arse, chiar şi după atâţia ani.
Am smuls scândură din cuie, fără zgomot; dar pe dinăuntru era un lacăt. Aş putea oare face apel la noile mele puteri? Aş putea să-l fac să se deschidă? De ce mă făcea să sufăr atât de tare orice gând care avea de-a face cu ea, care mi-aducea aminte de faptul că-n acea ultimă clipă aş fi putut să o salvez; aş fi putut face în aşa fel, încât capul şi trupul să se unească din nou, chiar dacă avusese de gând să mă distrugă primul, chiar dacă nu mă strigase pe nume.
M-am uitat la micul lacăt. Răsuceşte-te, deschide-te. Cu lacrimi în ochi, am văzut cum scârţâie metalul, l-am văzut mişcându-se. Doar un mic spasm în creier, cu ochii la el; apoi uşa s-a deschis brusc şi au scârţâit balamalele, de parcă le-mpinsese cât colo un curent de aer.
El era în holul cel mare, uitându-se prin uşa întredes¬chisă la camera Claudiei.
Purta o haină poate un pic mai scurtă decât cele de pe vremea noastră; dar arăta foarte asemănător celui ce fusese în secolul anterior; atât de bine, că durerea mea s-a intensificat. Pe moment nici nu m-am putut mişca. Aş fi putut să-l iau drept o fantomă: cu părul lung, negru, în dezordine, ca pe vremuri, cu ochii aceia verzi plini de o veşnică mirare melancolică, cu braţele atârnându-i moi, pe lângă corp.

Cu siguranţă că n-o făcuse dinadins, ca să se confunde cu contextul. Totuşi, era fantoma celui ce trăise în acest apartament, în care Jesse se speriase atât de cumplit şi unde simţise înfricoşătoare senzaţii ale vechii atmosfere pe care nici eu n-o uitasem.
Şaizeci de ani aici, familia nelegiuită. Şaizeci de ani, Louis, Claudia şi Lestat.
Aş putea auzi clavecinul dacă aş încerca? Pe Claudia cântând Haydn; păsările cântând şi ele în colivii, căci întot¬deauna muzica le excita; toată sunetele acestea făcând să vibreze mărgelele de cristal care decorau abajururile lămpilor cu gaz şi clopoţeii atârnaţi la uşa din spate, chiar la capătul scărilor de metal în spirală.
Claudia. Un chip pe un medalion; sau un mic portret pictat pe un suport oval de porţelan şi păstrat împreună cu o meşă de păr blond într-un sertar. Cât de mult i-ar fi displăcut o asemenea imagine, o imagine atât de lipsită de graţie!
Claudia, care mi-a înfipt un cuţit în piept, l-a răsucit în rană să pătrundă cât mai adânc şi a stat să se uite cum îmi ţâşnea sângele pe cămaşă. Mori, tată. O să te închid într-un coşciug pentru veşnicie.
Pe tine am să te ucid primul, prinţul meu.
Am revăzut-o sub forma ei de copilă pe moarte, înfăşurată în cuverturile soioase; am simţit în nări duhoa¬rea bolii. Am revăzut ochii negri ai reginei, nemişcată pe tronul ei. Le-am sărutat pe amândouă, pe Frumoasele din Pădurea Adormită!
Claudia, Claudia, trezeşte-te, Claudia... Aşa, iubito, tre¬buie să bei cât mai mult ca să te înzdrăveneşti...
Akasha!
Cineva mă zgîlţâia.
― Lestat! mi-a zis.
Zăpăceală.
― Ah, Louis, iartă-mă. Holul neglijat, întunecat. M-am cutremurat. Am venit aici, fiindcă eram foarte îngrijorat... pentru tine.
― Nu era nevoie, mi-a spus el calm. Era un mic pele¬rinaj pe care trebuia să-l fac.
I-am atins faţa cu degetele; era fierbinte ― tocmai sorbise sângele unei victime.
― Nu-i aici, Louis, i-am spus. Era doar în imaginaţia lui Jesse.
― Da, aşa s-ar părea, a spus el.
― Noi trăim în continuare; dar ele nu se vor întoarce.
S-a uitat îndelung la mine, apoi a încuviinţat din cap.
― Să mergem, a mai zis.
Am străbătut holul împreună; nu, nu-mi plăcea deloc casa asta; n-aveam nici un chef să mă aflu aici. Era o casă bântuită de stafii ― dar nu era vorba de stafii, ci de amin¬tiri şi de ameninţarea pe care o reprezintă ele; aici fusese camera mea; camera mea.
Se chinuia cu uşa din spate, încerca să o facă să se deschidă normal. I-am făcut semn să iasă pe verandă, apoi i-am dat eu uşii brânciul necesar. Am închis-o bine după noi.
Ce tristeţe să vezi curtea invadată de bălării; fântâna în ruină; vechea bucătărie de vară, cu zidurile prăbuşite, cărămida devenită ţărână.
― Dacă vrei, pun să o repare pentru tine, i-am spus. Ştii, s-o facă exact cum era înainte.
― Acum nu mai are importanţă, mi-a spus el. Vii să ne plimbăm puţin?
Am luat-o pe aleea acoperită, rezervată trăsurilor; în micul şanţ clipocea apă. M-am uitat încă o dată înapoi. Am văzut-o stând acolo în rochiţa-i albă cu cordon albastru. Dar nu se uita la mine. Ea credea că sunt mort, înfăşurat într-un cearceaf, vârât în trăsură de Louis. Îmi
transportau rămăşiţele să mă îngroape. Totuşi, ea conti¬nua să stea pe loc, şi ni s-au întâlnit privirile. L-am simţit pe Louis trăgându-mă de mânecă.
― Nu-i sănătos să mai rămânem pe-aici, mi-a spus el. L-am privit cum încuia cu grijă poarta; apoi ochii lui trişti au trecut în revistă ferestrele şi balcoanele, până la streşinile acoperişului. Oare-i spunea adio casei, în fine? Poate că nu.
Am luat-o împreună pe strada Ste. Anne care ne îndepărta de fluviu, fără vorbă, doar mergând, aşa cum ni se întâmplase de atâtea ori în trecut. I se făcuse cam frig, mai cu seamă la mâini. Nu-i plăcea să şi le bage în buzu¬nare, cum fac în ziua de azi bărbaţii ― nu i se părea ele¬gant.
Ploaia se transformase într-un fel de ceaţă umedă.
În cele din urmă, mi-a spus:
― M-ai cam înspăimântat adineuri ― n-am crezut că eşti chiar tu, cel real, când te-am văzut în hol, şi nici nu mi-ai răspuns când te-am strigat.
― Acum încotro ne ducem? l-am întrebat.
Mi-am închis butonii jachetei. Nu pentru că m-ar mai fi afectat frigul în vreun fel; ci pentru că mă simţeam bine când îmi era cald.
― Doar într-un loc, apoi facem ce vrei tu. Sau ne întoarcem acasă, cred că-i mai bine. Nu ne rămâne multă vreme. Sau poate mă laşi singur să-mi continuu hoinăreala; mă-ntorc peste câteva nopţi.
― N-am putea rătăci împreună?
― Ba da, a răspuns grăbit.
Ce naiba doream? Ne-am plimbat pe sub verandele vechi, cu obloanele trase, pe lângă pereţii cu văruiala scorojită, cu cărămizile dezgolite, apoi am traversat strada Bourbon, bine luminată, şi am văzut că ne apropiam de Cimitirul St. Louis, cu zidurile lui văruite în alb.
Ce doream, la urma urmelor? De ce mă durea încă sufletul în vreme ce ceilalţi ajunseseră la un echilibru? Până şi Louis era echilibrat, şi-apoi eram împreună, cum zicea Marius.
Eram fericit că sunt cu el, fericit să merg din nou pe străzile acestea vechi; dar de ce nu-mi era destul?
Altă poartă deschisă; a rupt lacătul cu degetele. Apoi am intrat în micul oraş al mormintelor de marmură albă, cu acoperişuri ca ale caselor, cu urne şi praguri de mar¬mură, iar sub ghete striveam iarba udă. Ploaia făcuse să lucească toate suprafeţele; luminile oraşului se reflectau, pe cer, dând un nimb luminos norilor ce treceau rapid peste capetele noastre.
Am încercat să dau de stele. Dar nu se vedeau. Când m-am uitat din nou în jos, am văzut-o pe Claudia; i-am simţit mânuţa în mână.
M-am uitat iar la Louis, căruia îi sclipeau în ochi luminile din depărtare; m-a făcut să tresar. I-am atins cu mâinile chipul, pomeţii, arcul sprâncenelor negre. Câtă fru¬museţe!
― Binecuvântatul întuneric! am spus brusc. Binecuvântatul întuneric a venit din nou.
― Aşa e, a spus el trist. Ţinutul unde domnim noi, ca întotdeauna!
Nu era oare suficient?
M-a luat de mână ― oare cum i se părea acum mâna mea? ― şi m-a condus pe o potecă îngustă printre cele mai vechi şi mai respectabile morminte, morminte care erau acolo de la începuturile coloniei, de pe vremea când ne făcusem de cap împreună prin împrejurimi, prin ţinu¬turile mlăştinoase care ameninţau să înghită tot oraşul, când îmi găseam victimele printre răufăcătorii şi criminalii de ultimă speţă.
M-a dus la mormântul lui. Mi-am dat seama că pe blocul de marmură era săpat numele lui, cu litere aple¬cate, conform modei vremurilor acelora.

Louis de Pointe du Lac
1766 ― 1794

S-a sprijinit de mormântul de alături, un alt mic tem¬plu, ca şi al lui, cu peristil.
― Voiam doar să-l mai văd o dată, mi-a spus.
S-a aplecat şi a atins cu mâna literele.
Se şterseseră puţin de la intemperii. Praful şi murdăria făcuseră ca scrisul să se vadă şi mai clar pe suprafaţa pie¬trei, înnegrind adânciturile literelor şi ale cifrelor. Se gândea oare cum fusese lumea în anii aceia?
Eu m-am gândit la visele ei, la grădina păcii pe pământ, cu flori răsărind din pământul năclăit de sânge.
― Acum putem merge acasă, a spus el.
Acasă. Am zâmbit. Am întins mâinile şi am atins mor¬mintele de pe o parte şi de pe alta; m-am uitat la luminile cerului reflectate de norii învolburaţi.
― Sper că n-ai de gând să ne părăseşti, nu-i aşa? m-a întrebat brusc, cu o voce strangulată de durere.
― Nu, am răspuns. Aş fi vrut să pot vorbi de tot ce scrisesem în carte. Ştii, am fost amanţi, ea şi cu mine, la fel cum ai spune despre doi muritori.
― Sigur că ştiu, mi-a răspuns.
Am zâmbit. Brusc m-am aplecat să-l sărut, excitat de căldura pe care o emana, de atingerea pielii lui atât de asemănătoare cu a unui om. Doamne, ce oribile mi se păreau degetele mele albe atingându-l, degete care l-ar fi putut strivi fără nici un efort. Mă întrebam dacă-mi ghicea măcar puterea.
Erau atâtea lucruri pe care aş fi vrut să i le spun, aveam atâtea întrebări de pus. Dar nu-mi găseam vorbele, nu ştiam cum să-ncep. El fusese cel care punea dintot-deauna nenumărate întrebări; acum el îşi primise răspunsu¬rile, mai multe decât ar ft dorit vreodată; şi ce păţise sufletul lui din cauza asta? Stăteam şi-l priveam. Părea o fiinţă perfectă, aşa cum stătea acolo, aşteptând cu răbdare, cu atâta bunătate. Apoi, înnebunit, am vorbit:
― Tu mă mai iubeşti? l-am întrebat.
A zâmbit; ah, ce chin să-i vezi chipul luminându-se, căpătând o anume moliciune în clipa în care zâmbea...
― Da, a răspuns.
― Vrei să plecăm într-o mică aventură? Brusc mi se acceleraseră bătăile inimii. Ce n-aş fi dat să... Vrei să încălcăm puţin noile reguli?
― Ce-ţi trece prin cap? a rostit în şoaptă.
Am izbucnit în râs, pe un ton coborât, febril, care mă făcea să mă simt bine. Râdeam şi-i urmăream reacţiile subtile pe faţă. Acum chiar că reuşisem să-l îngrijorez. Adevărul era că nici nu ştiam dacă eram în stare să o fac. Fără ea. Ce-ar fi dacă aş cădea ca Icar...?
― Haide, zău, Louis, i-am spus. O mică aventură. Jur că n-am de gând să schimb soarta lumii, nici să adun în jurul meu două milioane de adoratori, morţi după rock. Mă gândesc la ceva mult mai banal, zău aşa. E ca o glumă bună. Nu lipsită de gust. Zău, în definitiv, m-am purtat destul de bine de două luni încoace, nu-i aşa?
― Despre ce naiba vorbeşti?
― Eşti de acord sau nu?
A clătinat uşor din cap. Dar nu era nu. Se gândea. Şi-a trecut degetele prin păr. Minunatul lui păr negru. Ce remarcasem mai întâi la el, adică după ce-i văzusem ochii verzi, fusese părul negru. Nu, de fapt, mint. Fusese expre¬sia feţei lui: un amestec de pasiune şi candoare, o deli¬cateţe a sufletului, care mă cucerise. Asta iubeam cel mai mult la el!
― Şi când pornim în aventura asta?
― Chiar acum, i-am răspuns. Ai la dispoziţie patru secunde ca să te hotărăşti.
― Lestat, e aproape dimineaţă.
― E aproape dimineaţă aici, i-am răspuns.
― Ce vrei să zici cu asta?
― Louis, lasă-te pe mâna mea. Uite ce, dacă nu reuşesc, nu păţeşti mai nimic. În fine, nu mare lucru. Mergi pe mâna mea? Hotărăşte-te. Vreau să plecăm imediat.
N-a spus nimic. Se uita la mine, dar cu atâta dragoste, că devenea insuportabil.
― Da sau nu?
― Probabil că am să regret, dar...
― Atunci eşti de acord.
Am întins braţele şi l-am luat de subsuori, ridicându-l de la pământ. A rămas cu gura căscată, uitându-se în jos la mine. Parcă nu avea nici o greutate. L-am pus iar pe picioare.
― Mon Dieu! a şoptit.
Ei bine, ce mai aşteptam? Dacă nu-ncercam acum, n-aveam să ştiu niciodată. Totuşi, m-a surprins o durere surdă ― amintirea ei, probabil, zborul nostru împreună. Am lăsat durerea să se estompeze.
L-am cuprins pe după talie. În sus acum. Am ridicat mâna dreaptă, deşi nu era necesar. Ne urcam extrem de iute, o dată cu vântul.
Cimitirul a rămas în urmă, o jucărioară lăbărţată, cu bucăţele albe pe sub frunzişul întunecat.
Louis gemea de uimire în urechea mea.
― Lestat!
― Încolăceşte-ţi braţele în jurul gâtului meu, i-am spus. Ţine-te bine. Mergem spre apus, fireşte, apoi spre nord, mergem foarte departe, aşa că, poate, o să ne lăsăm purtaţi de vânt o vreme. Acolo unde mergem mai e până să vină noaptea.
Vântul era rece ca gheţa. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta; dar el nu dădea nici un semn că i-ar fi frig. Se uita pumai în sus, cum pătrundeam printre norii aceia plini de umezeală.
Apoi a văzut stelele şi l-am simţit încordându-se. Faţa îi era perfect calmă, senină. Dacă-i curgeau cumva lacrimi, vântul le usca imediat. Dacă avusese cumva vreo temere, acum n-o mai simţea; era în extaz, privind în sus, înspre domul înstelat care ne înconjura, iar luna plină era superbă şi sclipea deasupra nesfârşitului ţinut alb de sub noi.
Nu era nici o nevoie să-i spun la ce să se uite sau ce să ţină minte. El ştia întotdeauna chestiile astea. Cu ani în urmă, când îl metamorfozasem, dându-i Darul Întunecat, nu-i explicasem nimic; în modul cel mai natural înţelesese totul de unul singur. Mai târziu se plânsese însă că nu-i servisem de ghid. Nu îşi dăduse seama cât era de inutil?
Dar mă cam lăsasem purtat alandala şi mental, şi fizic; îl simţeam cocoloşit, dulce, fără greutate, lângă mine; era cea mai pură prezenţă a lui Louis, Louis îmi aparţinea, era cu mine. Fără să reprezinte nici o povară.
Cu o infimă parte a minţii dirijam traiectoria, aşa cum învăţasem de la ea, dar îmi treceau o mie de alte lucruri prin cap, de pildă că pe Louis îl văzusem pentru prima dată într-o tavernă din port la New Orleans. Băuse prea mult, se bătuse cu alţii; iar eu îl urmărisem prin noapte. În ultimele clipe, înainte de a-i da drumul din strânsoare, cu ochii aproape închişi, mi-a şoptit: "Dar cine eşti?"
Am ştiut că-l voi căuta a doua zi la asfinţit, că o să-l găsesc chiar de-ar fi fost să răscolesc tot oraşul pentru asta, deşi îl lăsasem atunci pe jumătate mort pe caldarâm. Simţisem că nu mai pot trăi fără el, că trebuia să-mi aparţină. Exact cum simţeam de fiecare dată când voiam ceva sau când doream să fac ceva anume.
Asta era problema mea şi nimic din ce-mi oferise ea ― nici suferinţa, nici puterea, nici, în cele din urmă, groaza ― nu produseseră vreo schimbare în privinţa aceasta în caracterul meu.


ŞASE KILOMETRI de Londra.
O oră după asfinţit. Eram întinşi amândoi în iarbă, în întunericul rece, sub un stejar. Din marele conac din mij¬locul parcului ne parvenea un pic de lumină, dar nu prea multă. Ferestrele mici, înfundate adânc în zid, cu geamuri mate, erau parcă făcute să reţină lumina înăuntru. Părea o vilă confortabilă, atrăgătoare, cu toţi pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi, cu şemineuri în care licăreau focuri; fumul se ridica din coşuri în întunericul plin de ceaţă.
Din când în când, pe drumul şerpuitor ce ducea de la intrarea principală, apărea câte o maşină, măturând cu farurile ei faţada somptuoasă a vechii clădiri, luminând garguile, arcadele grele de deasupra ferestrelor şi cioca¬nele grele, lustruite, de pe uşa de la intrare.
Mi-au plăcut dintotdeauna vilele astea englezeşti, care umpleau tot peisajul. Nu-i de mirare că spiritele celor morţi sunt incitate să le reviziteze.
Louis s-a ridicat brusc, s-a uitat în jur şi apoi şi-a scu¬turat cu grijă iarba de pe haină. Dormise câteva ore bune, fireşte, pe aripile vântului, cum s-ar spune, ca şi prin alte locuri unde ne odihnisem, aşteptând ca globul să îşi conti¬nue rotaţia.
― Unde suntem? mi-a şoptit, puţin alarmat.
― În faţa vilei Ordinului Talamasca, în apropiere de Londra, i-am răspuns.
Continuam să rămân întins cu mâinile sub cap. În camerele de sub acoperiş era lumină. Ca şi la primul etaj, în partea din mijloc. Mă gândeam cum ne-am putea distra mai bine.
― Ce căutăm aici?
― Aventura, ţi-am mai spus.
― Dar, stai puţin. Doar n-ai de gând să intri.
― Aşa crezi tu? Ei păstrează jurnalul Claudiei, în pivniţa casei, la fel ca şi tabloul lui Marius. Doar ştii de toate astea, nu-i aşa? Jesse v-a povestit tot.
― Bine, şi ce-ai de gând? Să intri şi să scotoceşti prin pivniţă până dai de ce vrei tu?
Am râs.
― Nu, asta n-ar avea nici un haz, cred că eşti de acord. Ar fi mai degrabă o corvoadă. În definitiv, nu vreau realmente jurnalul. N-au decât să-l păstreze. Era al Claudiei. Aş vrea să discut cu unul dintre ei, cu David Talbot, şeful Ordinului. Ei sunt singurii muritori din lume care cred în existenţa noastră, ştii asta?
Iar m-a străpuns o durere. Nu-i nimic; fă-te că nu bagi de seamă. Hazul de-abia începe.
Pe moment a fost prea scandalizat ca să-mi răspundă. Lucrurile se prezentau mai bine decât mi-aş fi închipuit.
― Nu se poate să vorbeşti serios, mi-a spus. Era indignat de-a dreptul. Lestat, lasă-i în pace pe oamenii aceştia. Ei o cred moartă pe Jesse. Au primit o scrisoare în sensul acesta de la familie.
― Da, bineînţeles. N-am mei o intenţie să le spun altceva. De ce-aş face-o? Dar cel care a venit la concert ― David Talbot, cel în vârstă ― mă fascinează. Presupun că aş vrea să ştiu... Dar de ce să-ţi dezvălui totul? Fiecare lucru la timpul lui.
― Lestat!
― Louis! am răspuns batjocoritor.
M-am ridicat şi l-am ajutat să se pună pe picioare, nu pentru că ar fi avut nevoie de ajutorul meu, ci pentru că stătea acolo uitându-se fix la mine, îmi rezista, se tot chinuia să găsească un mijloc de a mă stăpâni, dar toate astea n-aveau nici un rost.
― Lestat, Marius o să fie furios dacă faci asta! mi-a spus serios. Întreaga lui expresie, cu pomeţii înalţi, cu ochii verzi scăpărând, era de o frumuseţe răpitoare. Regula esenţială este....
― Louis, faci ca totul să-mi pară şi mai irezistibil! i-am replicat.
M-a apucat de braţ.
― La Maharet nu te gândeşti? Aceştia erau prietenii lui Jesse!
― Ce-o să-mi facă? O s-o trimită pe Mekare să-mi strivească ţeasta ca pe un ou!
― Întreci orice măsură, Lestat! mi-a spus. N-ai învăţat nimic din tot ce s-a întâmplat?
― Vii cu mine sau nu?
― Îţi interzic să intri în casa aceea.
― Vezi fereastra de sus? L-am luat iar pe după talie, ţinându-l prizonier de data asta. În camera aceea e David Talbot. Scrie în jurnalul lui de aproape o oră. E tare tulburat. Nu ştie ce s-a întâmplat cu noi. Ştie că a fost ceva, dar nu-şi dă bine seama ce. Acum o să intrăm în dor¬mitorul de lângă biroul lui, pe ferestruica din stânga.
S-a zbătut un pic în semn de protest, dar eu mă concentram asupra ferestrei, încercând să văd dacă avea un zăvor pe dinăuntru. Şi la câţi metri de sol se afla? Am simţit micul spasm, apoi am văzut fereastra deschizându-se. Şi el a văzut-o şi, în vreme ce rămăsese mut de uimire, l-am strâns mai tare în braţe şi am pornit în sus.
După câteva clipe eram înăuntru. O cămăruţă elizabe-tană, îmbrăcată în panouri de lemn de culoare închisă, cu superbe mobile stil şi un foc vesel în şemineu.
Louis era furios. Se uita la mine gata să mă înghită, îndreptându-şi hainele cu gesturi iuţi, nervoase. Îmi plăcea camera. Cărţile lui David Talbot; patul lui.
David Talbot se uita fix la noi prin uşa întredeschisă, de dincolo, unde era luminat de o lampă cu abajur verde pusă pe masă. Purta o frumoasă haină de casă, din mătase gri, cu cordon în talie. Avea stiloul în mână. Stătea complet nemişcat, ca o vietate a pădurii care simte un animal feroce în jur şi aşteaptă clipa luptei.
Ah, ce minune!
L-am studiat o clipă; avea o faţă frumoasă, uşor ridată, păr argintiu, ochi negri minunaţi, extrem de expresivi, foarte calzi. Inteligenţa i se citea în toate trăsăturile. Era foarte aproape de descrierea pe care mi-o făcuseră Jesse şi Khayman.
Am intrat în birou.
― Vă rog să mă iertaţi, am spus. Ar fi trebuit să ciocănim la uşa de la intrare. Dar am vrut ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Ştiţi, desigur, cine sunt.
Muţenie totală.
Am privit lucrurile de pe masă. Peste tot dosare mari, cu diverse nume familiare drept etichete: Teatrul Vampirilor şi Armand, şi Benjamin, Diavolul. Şi Jesse.
Jesse. Pe masă era şi scrisoarea de la mătuşa ei, Maharet, lângă dosar. Scrisoarea care afirma că Jesse murise.
Am aşteptat, întrebându-mă dacă n-ar trebui să îl las să-mi vorbească el mai întâi, deşi nu era obiceiul meu. Mă studia foarte intens, cu mult mai intens decât îl studiasem eu pe el. Voia să mă reţină, folosind micile şmecherii pe care le învăţase, pentru a putea să îşi amintească totul mai târziu, oricât de mare ar fi fost şocul produs de întâlnirea faţă în faţă.
Era înalt, deloc greoi, dar nici subţire. Statură fru¬moasă. Cu mâini mari, bine făcute. Foarte îngrijit. Un adevărat gentleman englez; iubitor al stofelor tweed, al accesoriilor de piele şi al pădurilor întunecate, al ceaiului, al umezelii din parcul de-afară, al sănătăţii minunate a u-nei astfel de case.
Avea cam şaizeci şi cinci de ani. Foarte bună vârstă. Ştia lucruri pe care cei tineri n-au cum să le ştie. Acesta era echivalentul modern al vârstei lui Marius în vremurile antice. Pentru secolul al douăzecilea însă nu era deloc un om bătrân.
Louis era încă în cealaltă cameră, dar David ştia că era acolo. S-a uitat spre uşă. Apoi şi-a întors privirea din nou spre mine.
L-am văzut ridicându-se; m-a luat total prin surprin¬dere. Mi-a întins mâna.
― Bună seara! mi-a spus.
Am râs. I-am luat mâna şi am strâns-o cu grijă, politi¬cos, studiindu-i reacţia, uimirea când mi-a simţit răceala cărnii, lipsa ei de viaţă, după criteriile convenţionale.
S-a speriat, era clar. Dar era şi extrem de curios, de interesat.
Apoi, cu multă amabilitate şi curtoazie m-a întrebat:
― Jesse n-a murit, nu-i aşa?
E uimitoare limba engleză; câte se pot face prin nuanţele de politeţe. E clar de ce sunt englezii cei mai mari diplomaţi de pe lume. M-am trezit întrebându-mă cum erau gangsterii englezi. În tonul lui era atâta durere în privinţa lui Jesse, încât am hotărât că avea dreptul să nu i-o spulber. L-am privit cu multă solemnitate.
― Ba da, nu vă faceţi iluzii; este moartă. L-am privit drept în ochi, susţinându-i ferm privirea; ca să nu fie nici o neînţelegere. Daţi-o uitării, i-am mai spus.
A încuviinţat cu un gest al capului, a privit o clipă în altă parte, ca să revină apoi iar la mine, plin de curiozi¬tate.
M-am răsucit. Louis era în umbră, lângă şemineu, pri-vindu-mă cu un amestec de dispreţ şi dezaprobare. Dar nu era momentul să râd de el. De altfel, nu-mi venea deloc să râd. Mă gândeam la ceva ce-mi spusese Khayman.
― Am şi eu o întrebare, i-am spus.
― Da.
― Mă găsesc în casa voastră. Sub acoperişul vostru. Să presupunem că la răsăritul soarelui mă duc jos în pivniţa casei şi că adorm, pierzându-mi cunoştinţa. Ştiţi ce vreau să zic. Am făcut un gest degajat. Ce-aţi face? Aţi veni să mă ucideţi în somn?
N-a stat pe gânduri nici două secunde.
― Nu.
― Dar ştiţi bine ce sunt eu. Nu aveţi nici o îndoială, cred, nu-i aşa? De ce nu?
― Din foarte multe motive, mi-a răspuns. În primul rând, pentru că aş vrea să vă cunosc mai bine. Aş vrea să vorbim. Nu, nu v-aş ucide. Nimic pe lume nu m-ar împinge să fac una ca asta.
Iar l-am studiat. Spunea adevărul. Nu a explicat nimic în plus, dar era clar că i s-ar fi părut o cruzime şi o lipsă de respect imensă să ucidă o fiinţă atât de străveche şi de misterioasă ca mine.
― Da, exact, a spus el, zâmbind uşor.
Citea gândurile. Dar nu pătrundea prea departe. Doar gândurile superficiale.
― Nu fiţi chiar aşa de sigur.
Iarăşi cu o politeţe nespusă.
― A doua întrebare pentru dumneavoastră, i-am spus.
― Desigur.
Acum era de-a dreptul intrigat. Frica i se topise complet.
― Aţi dori să primiţi Darul Întunecat? Înţelegeţi? Aţi dori să deveniţi unul de-al nostru? Cu coada ochiului l-am văzut pe Louis clătinând din cap, apoi întorcându-mi spatele. Nu spun deloc că vi l-aş da. E foarte probabil că n-aş face-o. Dar aţi dori-o? Dacă eu aş vrea să o fac, dum¬neavoastră aţi accepta să vă transform?
― Nu.
― Hai, hai...
― Nici peste un milion de ani n-aş accepta. Jur pe tot ce am mai sfânt.
― Nu credeţi în Dumnezeu, ştiţi bine că nu.
― E doar un fel de a vorbi. Dar jurământul e adevărat. Am zâmbit. Ce faţă simpatică, animată tot timpul.
Eram excitat la culme; parcă şi sângele mi se plimba prin vine cu o nouă vigoare. M-am întrebat dacă îşi dădea seama. Oare păream mai puţin monstru în ochii lui? Vedea oare toate acele mici semne de umanitate pe faţa mea, aşa cum le vedeam eu la cei ca mine când erau fericiţi sau preocupaţi?
― Nu cred că o să fie nevoie de un milion de ani ca să vă răzgândiţi, i-am spus. Nu vă rămâne chiar atâta timp, zău aşa, dacă stăm să ne gândim.
― N-o să mă răzgândesc niciodată, mi-a răspuns.
A zâmbit, cu multă sinceritate. Era tot cu stiloul între degete. S-a jucat un pic cu el, poate inconştient şi îngrijo¬rat, apoi a rămas liniştit.
― Nu vă cred, i-am mărturisit.
M-am uitat în jur prin cameră. Avea pe perete un mic tablou din şcoala olandeză, cu o ramă lăcuită ― o casă lângă canal, la Amsterdam. M-am uitat la bruma de pe pervazul ferestrei opace. Noaptea de-afară nu se vedea deloc. Brusc, m-am întristat; dar nu atât de tare ca înainte. Era doar o conştientizare a singurătăţii imense care mă adusese aici, nevoia care mă împinsese să mă găsesc în mijlocul camerei acesteia, să-i simt ochii fixaţi pe mine, să-l aud pe omul acesta spunându-mi că ştia cine eram. Iar mă cuprindea întunericul. Am tăcut.
― Da, mi-a spus el din spate, cu un glas timid. Eu ştiu cine sunteţi.
M-am întors şi l-am privit. Deodată, mi-am dat seama că-mi venea să plâng. Poate din cauza căldurii de-aici, a mirosului de om; a faptului că priveam un om în viaţă, la masa lui de lucru. Am înghiţit în sec. N-aveam de gând să-mi pierd cumpătul, ar fi fost o prostie.
― E de-a dreptul fascinant, zău, i-am spus. N-aţi vrea să mă ucideţi. Dar nici nu vreţi să acceptaţi ideea de a deveni ce sunt eu.
― Asta aşa e.
― Nu, nu pot să vă cred, i-am spus din nou.
Peste faţă i s-a aşternut parcă o umbră, o umbră interesantă. Se temea să nu-i fi descoperit eu vreo slăbi¬ciune de care el nu îşi dădea seama.
Am întins mâna după stilou.
― Îmi permiteţi? Aveţi şi o foaie de hârtie?
Mi le-a dat pe amândouă de îndată. M-am aşezat la masă în locul lui. Totul era imaculat ― şi sugativa, şi cilindrul mic de piele în care îşi ţinea stilourile, până şi dosarele groase. Imaculate ca şi el, care rămăsese în picioare privind ce scriam.
― E un număr de telefon, i-am spus. I-am pus hârtia în mână. Un număr la Paris, la un avocat care mă cunoaşte sub adevăratul meu nume, Lestat de Lioncourt, pe care presupun că-l aveţi prin arhivele dumneavoastră. Bineînţeles, el nu ştie despre mine ceea ce ştiţi dumneavoastră. Dar ştie unde să mă găsească. Sau, mai bine spus, eu ţin întotdeauna legătura cu el.
Nu mi-a spus nici o vorbă, dar s-a uitat la hârtie şi a memorizat numărul.
― Păstraţi-o, i-am spus. Când vă răzgândiţi, când vă hotărâţi să deveniţi nemuritor şi doriţi să-mi comunicaţi, folosiţi acest număr. O să vin. Era pe punctul de a protesta. Dar i-am făcut semn că nu-i nevoie de cuvinte. Nu se ştie ce se poate întâmpla. M-am rezemat de spătar şi mi-am încrucişat mâinile pe piept. Aţi putea, de pildă, să descoperiţi că aveţi vreo boală incurabilă sau să deveniţi handicapat în urma unui accident. Poate, pur şi simplu, o să începeţi să aveţi coşmare noaptea la gândul de-a muri, de-a nu mai fi nimeni şi nimic. Nu contează. Când decideţi că vreţi ceea ce am eu de oferit, telefonaţi. Şi vă rog să vă aduceţi aminte că n-am promis nimic. Poate nici n-o să o fac vreodată. Spun doar că, atunci când vă decideţi, putem începe un dialog.
― Dar el a şi început.
― Nu, nici pe departe.
― Credeţi că n-o să mai veniţi? m-a întrebat. Eu cred că da, fie că telefonez, fie că nu.
Încă o mică surpriză. O mică împunsătură. I-am zâmbit, în ciuda sentimentului meu de umilinţă. Era un om extrem de interesant.
― Ticălos de englez, cu politeţea pe limbă! i-am spus. Cum îndrăzneşti să mă tratezi cu atâta condescendenţă? Poate că ar trebui să te ucid pe loc.
Asta mi-a reuşit. A rămas trăsnit. S-a descurcat destul de bine să îşi ascundă uimirea, dar eu tot am perceput-o. Ştiam bine cât de înspăimântător puteam să fiu, mai ales dacă mai şi zâmbeam.
Şi-a revenit cu o iuţeală surprinzătoare. A împăturit hârtia cu numărul de telefon şi a vârât-o în buzunar.
― Vă rog să mă scuzaţi, mi-a spus. Ce voiam să zic era că mi-ar face plăcere să mai veniţi pe-aici.
― Telefonaţi-mi, i-am răspuns.
Am rămas un lung moment ochi în ochi; apoi iar i-am oferit unul din zâmbetele mele. M-am ridicat să-mi iau la revedere. Apoi am mai aruncat o privire pe masă.
― Eu de ce nu am dosarul meu? l-am întrebat.
O clipă n-a mai ştiut ce să spună, dar şi-a revenit iarăşi miraculos de iute.
― Dar aveţi cartea!
Mi-a făcut semn să mă uit pe raft unde era Vampirul Lestat.
― Da, e adevărat. Uitasem de carte. Am avut o ezi¬tare. Cred totuşi că ar trebui să am şi eu dosarul meu.
― Nimic mai adevărat, a replicat. O să deschid ime¬diat unul. A fost totdeauna... o chestiune de timp.
Am râs iarăşi, contra voinţei mele. Era atât de bine crescut. I-am făcut o plecăciune de adio, iar el mi-a răspuns cu aceeaşi graţie.
Am trecut pe lângă el cât am putut mai repede, adică extrem de repede, l-am luat pe Louis pe sus şi am ieşit iute pe fereastră, zburând peste câmpuri până am coborât pe o şosea pustie care ducea la Londra.
Aici era mai întuneric şi mai frig, luna nu se mai vedea din cauza copacilor, şi îmi convenea de minune. Iubeam întunericul profund. Stăteam cu mâinile în buzunare pri¬vind aureola uşoară de lumină de deasupra Londrei şi rîzând de unul singur, mai vesel decât oricând.
― Ah, ce superb a fost, a fost perfect! am spus, frecându-mi mâinile, apoi apucându-l pe Louis de mâini, care erau mai reci decât ale mele.
Expresia de pe faţa lui Louis m-a încântat. Presimţeam că o să mă facă să râd.
― Eşti un adevărat ticălos, asta eşti! mi-a spus el. Cum de-ai putut să-i faci una ca asta bietului om? Eşti un demon, Lestat. Ai merita să fii zidit de viu într-un turn!
― Haide, zău, Louis, i-am spus. Nu mă mai puteam abţine din râs. La ce te-aşteptai din partea mea? In plus, bietul om studiază serios fenomenele supranaturale. N-o să înnebunească, te asigur. La ce vă tot aşteptaţi cu toţii de la mine? Mi-am azvârlit un braţ pe după umerii lui. Hai la Londra. E destul de departe pe jos, dar e încă devreme. Ştiai că eu n-am fost niciodată la Londra? Vreau să văd cartierul West End şi Mayfair, şi Turnul, da, hai la Turn! Am un chef nebun să-mi găsesc o victimă londoneză. Haide!
― Lestat, nu-i de glumă. Marius o să fie furios; toţi o să se înfurie când vor auzi!
Râdeam din ce în ce mai tare. Am început să mergem cu paşi iuţi. Ce minunat era să mergi! Nimic nu putea înlocui senzaţia aceasta, simplul act al mersului, faptul că ai pământul sub picioare şi că simţi parfumul delicat al coşurilor de pe case, împrăştiate ici şi colo prin întuneric, mirosul umed şi rece de iarnă venind din pădure. Ah, ce frumos era totul! Când aveam s-ajungem în centru, aveam să-i facem rost de-o haină decentă lui Louis, un palton lung, negru, cu guler de blană, să se simtă la fel de bine ca mine acum.
― Auzi ce spun? a întrebat din nou Louis. Nu ai învăţat nimic, nu-i aşa? Eşti şi mai incorigibil decât înainte!
Iar m-a pufnit râsul, fără să vreau.
Apoi, ceva mai sobru, mi-am amintit de figura lui David Talbot, de momentul când m-a provocat. Da, poate că el avea totuşi dreptate. Aveam să mai trec pe-acolo. Cine a zis că nu puteam să mai trec pe-acolo ca să stau de vorbă cu el dacă aveam chef? Cine a zis aşa ceva? Dar ar trebui să-l las totuşi în pace o vreme ca să se gândească la numărul de telefon; să îşi piardă un pic din încrederea de sine.
Iarăşi m-a copleşit amărăciunea, un soi de tristeţe adâncă şi leneşă, gata să şteargă amintirea triumfului meu mărunt. Numai de asta n-aveam chef. Noaptea era încântătoare. Louis mă certa din ce în ce mai înflăcărat şi mai caraghios:
― Eşti un adevărat diavol, Lestat, zicea el. Asta eşti tu. Eşti diavolul în persoană!
― Da, da, ştiu, i-am răspuns, plăcându-mi să-l privesc, să-i văd mânia care îl făcea să clocotească de viaţă. Îmi place să aud cum mi-o spui. Simt nevoia să aud cum mi-o spui. Nu cred că altul ar mai putea vreodată s-o spună aşa ca tine. Hai, spune încă o dată. Sunt un diavol desăvârşit. Spune-mi cât sunt de rău. Asta mă face să mă simt foarte bine!
----------------------
Sfarsit