Anne Rice- Cronicile Vampirilor 2: Vampirul Lestat

A TĂCUT.
A încercat să îmi ghicească reacţia. Era linişte în bibliotecă şi dacă vreunul dintre ceilalţi mai bîntuia dincolo de ziduri, nu-l puteam auzi.
― Nu cred o iotă din ce mi-ai îndrugat, am spus.
S-a holbat la mine stupefiat vreme de o clipă, după care a izbucnit în hohote de rîs. A rîs şi a rîs.
Cuprins de un acces de furie, am părăsit biblioteca, am străbătut încăperile templului şi am urcat prin tunelul ascendent, ajungînd, în cele din urmă, afară, în stradă.


11

NU-MI stătea în fire să plec furios, să întrerup o întrevedere. Nu făcusem niciodată aşa ceva în vremea cînd eram un muritor de rînd. Dar, precum ţi-am spus, eram în pragul nebuniei, cel dintîi acces de nebunie pe care sîntem sortiţi cu toţii să-l îndurăm, mai ales atunci cînd am fost făcuţi ceea ce sîntem fără voia noastră.
M-am întors în căsuţa mea de lîngă marea bibliotecă a Alexandriei şi m-am trîntit pe pat de parcă aş fi putut cu adevărat să adorm, îndepărtîndu-mă de toate acestea.
"Ce aiureală idioată", mi-am şoptit în sinea mea.
Însă, cu cît mă gîndeam mai mult la cele ce-mi fuseseră povestite, cu atît sensurile acestei istorii îmi deveneau tot mai evidente. Mi se părea logic ca un lucru ciudat din sîngele meu să mă constrîngă să beau sînge. Era destul de logic ca acest lucru să îmi ascută simţurile, păstrîndu-mi trupul ― o imitaţie doar a unui trup omenesc ― în stare de funcţionare, deşi firesc ar fi fost ca el să înceteze a mai trăi. Era destul de logic ca acest lucru, acest "ceva" să nu-şi aibă propria minte, şi totuşi, să deţină asemenea puteri; era o alcătuire de forţe avîndu-şi propria dorinţă de a trăi.
Mi se părea chiar că legătura noastră, a tuturor, cu Mama şi Tatăl avea un sens, căci, la urma urmei, lucrul acela era pur spiritual şi nu avea limite trupeşti decît pe acelea ale trupurilor pe care pusese stăpînire. Lucrul acela era butucul de viţă, tulpina, iar noi eram florile împrăştiate la distanţe mari, şi totuşi legate prin lăstarii mlădioşi risipiţi în lumea întreagă.
Iată de ce noi, zeii, ne puteam auzi atît de bine unii pe alţii, iată de ce ştiusem cu siguranţă că ceilalţi se aflau în Alexandria înainte ca vreunul dintre ei să mă fi căutat. Iată cum îmi dăduseră ei de urmă în căsuţa mea şi reuşi¬seră să mă conducă la uşa secretă.
Fie. Poate că era adevărat. Şi fusese, într-adevăr, un accident, o întîmplare, amestecul dintre o forţă fără nume şi un trup omenesc, care dusese la crearea noii fiinţe, cum o numise cel vîrstnic.
Şi totuşi... Nu-mi plăcea.
Toate acestea mă revoltau, deoarece eu mă simţeam a fi cineva, un individ, o fiinţă aparte, avînd un simţ pro¬nunţat al propriilor mele drepturi şi prerogative. Nu reuşeam să accept că nu eram decît gazda unei entităţi stranii. Mă simţeam a fi în continuare Marius, indiferent de ceea ce păţisem.
În cele din urmă, nu mi-a rămas decît o unică idee în minte: dacă eram legat de această Mamă şi de acest Tată, atunci trebuia să îi văd, pentru a mă asigura că erau în siguranţă. N-aş fi putut să trăiesc mereu cu spaima că aş putea să mor în orice clipă din cauza unei şmecherii alchi¬mice pe care nu o puteam controla şi înţelege.
Nu m-am mai întors însă în templul subpămîntean. Mi-am petrecut următoarele cîteva nopţi adăpîndu-mă cu sînge, pentru a-mi îneca gîndurile negre. La ceasurile serii, mă repezeam la biblioteca cea mare a Alexandriei, unde citeam, aşa cum făcusem întotdeauna.


CU TIMPUL, o parte din nebunia mea s-a risipit. Am încetat să mai tînjesc după familia mea muritoare. Mi-a pierit furia acumulată împotriva acelei fiinţe blestemate din templul din beci şi mi-am concentrat gîndurile asupra noilor mele puteri. Aveam să trăiesc veacuri de-acum încolo: aveam să cunosc răspunsul la tot soiul de întrebări. Aveam să devin, cu trecerea timpului, o conştiinţă perma¬nentă a lumii! Şi, atîta timp cît voi continua să ucid numai ticăloşi, îmi voi putea stăpîni setea de sînge, aveam să mi-o astîmpăr, chiar. Şi cînd va fi venit vremea, aveam să îmi creez tovarăşi, aşa cum se cuvenea.
Ce-mi rămăsese, aşadar, de făcut? Trebuia să mă întorc la cel vîrstnic şi să aflu unde îi ascunsese pe Mama şi pe Tatăl. Să văd cu proprii-mi ochi aceste creaturi. Să fac eu însumi ceea ce vîrstnicul ameninţase că va face, să-i cufund atît de adînc, încît nici un muritor să nu-i poată găsi vreodată, pentru a-i expune luminii.
Mi-era uşor să gîndesc toate acestea, mi-era uşor să mi-i închipui.
La cinci nopţi după ce mă despărţisem de cel vîrstnic, cînd toate aceste gînduri avuseseră timp să se işte şi să se dezvolte în mine, zăceam în iatacul meu, scăldat în lumi¬nile palide aruncate de opaiţ prin pînza translucidă care îmi învăluia patul. În lumina filtrată, aurie, ascultam zgomotele înfundate ale oraşului adormit, alunecînd în vise confuze. Mă întrebam dacă cel vîrstnic va mai veni la mine, dezamăgit că nu mă întorsesem; pe măsură ce acest gînd se limpezea, mi-am dat seama că, din nou, cineva se oprise în pragul uşii.
Cineva mă pîndea. Îi simţeam prezenţa. Nu trebuia decît să-mi întorc capul şi aş fi văzut cine era persoana respectivă. De acum, în partida mea cu cel vîrstnic, eu eram cel care deţinea atuurile. Aveam de gînd să îi spun: "Te-ai săturat deci de singurătate şi dezamăgire şi-ai hotărît să-mi spui mai multe? De ce nu te întorci la tăcerea ta, care-i răneşte atît de adînc pe tovarăşii tăi cei pîrjoliţi, pe cei din fraternitatea cenuşii?" Fireşte, n-aş fi rostit niciodată asemenea cuvinte, dar îmi făcea plăcere să-l las să-mi asculte aceste gînduri, dacă el era, într-adevăr, cel ce se oprise în pragul uşii.
Cel ce era acolo nu se mai hotăra să plece.
Încetişor, mi-am îndreptat privirile către uşă şi am descoperit cu uimire că acolo se afla o femeie nespus de frumoasă. Nu era însă o femeie oarecare, ci o egipteancă avînd pielea de un bronz magnific, împodobită cu măies¬trie şi îmbrăcată, precum reginele din vechime, într-o ţesătură fină de in. Părul negru îi cădea pînă pe umeri, iar în el erau împletite fire subţiri de aur. Părea că emană o forţă imensă, care-i vestea, poruncitoare, prezenţa în această încăpere minusculă, lipsită de importanţă.
M-am ridicat şi-am dat la o parte vălurile. Lămpile din odaie s-au stins. În penumbră, am văzut fumul lor înălţîndu-se în fuioare cenuşii, ca nişte şerpi, ondulînd către tavan, dispărînd de îndată ce îl atingeau. Ea rămăsese locului, iar puţina lumină ce pătrundea de afară îi contura chipul lipsit de expresie, strălucind pe suprafaţa bijuteriilor de la gîtul ei şi-n ochii-i mari, migdalaţi. Cu glasu-i tăcut, mi-a spus:
Marius, scoate-ne din Egipt.
Apoi a dispărut.
Nu-mi mai puteam stăpîni bătăile inimii. Am alergat în grădină, căutînd-o. Am sărit peste zidul împrejmuitor şi m-am trezit, singur, pe o ulicioară pustie, nepavată.
Am luat-o la fugă înspre cartierul străvechi, unde descoperisem intrarea în templu. Voiam să-l aflu pe cel vîrstnic şi să-i spun că trebuia să mă ducă la ea, că o văzusem mişcîndu-se, că-mi vorbise, că venise la mine! Deliram însă! O dată ajuns la poarta templului, am ştiut că n-aveam nevoie să cobor, că, dacă aveam să părăsesc oraşul, afundîndu-mă în adîncurile pustiei, aveam să o găsesc. Ea însăşi mă va călăuzi înspre locul în care se afla.
În ceasul care a urmat, mi-am adus aminte de forţa şi viteza cu care alergasem prin pădurile Galiei şi pe care, de atunci, nu le mai folosisem. Am părăsit oraşul către locul în care stelele dădeau unica geană de lumină şi-am tot mers pînă cînd am dat de un templu în ruine. Am început să sap în nisip. Chiar de-ar fi fost mai mulţi, nişte muritori ar fi avut nevoie de multe ore pentru a descoperi lespedea ce ascundea intrarea. Eu însă am dat foarte curînd de ea şi-am ridicat-o singur, ceea ce muritorii n-ar fi fost în stare să facă.
Treptele întortocheate şi coridoarele prin care am trecut nu erau luminate. Mi-am blestemat graba, căci nu mă gîndisem să iau cu mine o lumînare, în clipa de stupefacţie care urmase vederii ei şi mă repezisem pe urmele ei ca un îndrăgostit.
― Ajută-mă, Akasha, am şoptit.
Am întins mîinile înainte şi-am încercat să-mi stăpînesc fireasca spaimă de întunericul în care mă simţeam ca orb.
Mîinile-mi au atins ceva tare, aflat chiar în faţa mea. M-am oprit, încercînd să-mi recapăt răsuflarea, încercînd să mă stăpînesc. Apoi mîinile au pipăit ceea ce se afla acolo şi au desluşit, parcă, conturul obrazului unei statui, apoi umărul şi braţul. Nu era însă o statuie, căci era alcă¬tuit din ceva ce nu semăna cu piatra. Cînd mîna mea i-a atins chipul, buzele s-au dovedit ceva mai moi decît restul. M-am retras, înfiorat.
Îmi auzeam bătăile inimii. Simţeam umilinţa laşităţii. Nu îndrăzneam să rostesc numele Akasha. Ştiam că ceea ce mîna-mi atinsese erau formele unui bărbat. Era Enkil.
Mi-am închis ochii, încercînd să-mi fac curaj, să născo¬cesc un plan de acţiune care să nu fie doar un du-te-vino nebunesc. În clipa aceea am auzit un pîrîit sec şi, prin pleoapele coborîte, am desluşit lumina.
Cînd am deschis ochii, mi-a fost dat să văd o torţă pîlpîind pe peretele de dincolo de el. Silueta lui neagră se afla în faţa mea şi ochii îi străluceau în semiîntuneric. Mă privea fără să-mi pună vreo întrebare. Pupilele-i negre se conturau clar în lumina cenuşie, difuză. În rest, părea lipsit de viaţă, mîinile-i atîrnau pe lîngă trup. Era împo¬dobit la fel ca şi ea; purta hainele unui faraon, iar în păr îi străluceau şuviţe de aur. Pielea lui părea a fi de bronz, rumenă, după cum spusese cel vîrstnic. Cum stătea şi mă privea astfel, încremenit şi tăcut, părea o întruchipare a ameninţării.
În încăperea lipsită de ornamente, ce se întrezărea dincolo de el, am zărit-o, aşezată pe o laviţă de piatră, cu capul uşor plecat, cu mîinile atîrnînd, de parcă ar fi fost un trup lipsit de viaţă. Inul tunicii ei era murdar de nisip, la fel şi picioarele-i încălţate-n sandale. Privirea îi era aţintită în gol, drept înainte. Atitudinea perfectă a morţii.
Ca o santinelă pe calea regală a mormîntului, el îmi bloca trecerea.
N-am auzit nimic dinspre ei, cum n-ai auzit nici tu atunci cînd ai intrat în odaia lor, aici, pe insulă. Am crezut că spaima mă va ucide.
Totuşi, tunica-i de in şi picioarele îi erau pline de nisip. Venise, într-adevăr, să mă vadă! Venise!
Cineva pătrunsese pe coridorul pe care îl lăsasem în urmă. Cineva gîfîia înapoia mea, în tunel, şi, întorcîndu-mă, l-am văzut pe unul dintre cei arşi. Era mai degrabă un schelet ambulant.
I se vedeau gingiile negre, iar colţii îi zgîriau buza de jos, acoperită de o pieliţă precum cea a strugurilor negri.
Am înghiţit în sec, văzîndu-i membrele osoase, picioa¬rele jigărite şi braţele ce stăteau să-i cadă la fiecare pas. S-a îndreptat către noi, dar nu părea să mă fi remarcat. Şi-a ridicat mîinile, arătînd spre Enkil.
― Nu, nu, înapoi în odaie! a şoptit cu un glas hîrîit. Nu, nu! spunea, şi fiecare silabă pe care o rostea părea că îl epuizează.
Braţele lui descărnate au atins silueta încremenită. Nu a reuşit să o urnească.
― Ajută-mă! mi-a zis. S-au mişcat. De ce s-au miş¬cat? Convinge-i să se întoarcă. Cu cît se mişcă mai mult, cu atît e mai greu să-i lămureşti să se întoarcă.
L-am privit pe Enkil şi-am simţit groaza pe care-ai încercat-o şi tu la vederea statuii vii care, în aparenţă, nu putea sau nu voia să se mişte. Pe măsură ce îl priveam, spectacolul devenea tot mai oribil, căci epava înnegrită zbiera şi se agăţa acum de Enkil, incapabil să-l urnească din loc. Văzînd cum fiinţa aceasta se chinuia, încercînd să mişte stana aceea de piatră, încît era de mirare că nu se prăbuşea, răpusă de efort, în vreme ce Enkil, care arăta exact ca un zeu, nici nu se gîndea să-l ajute, am simţit că nu mai puteam îndura.
― Ajută-mă! a gemut sărmana vietate. Du-l înapoi în odaia lui. Du-l înapoi, acolo unde-i e locul.
Cum aş fi putut face aşa ceva? Cum să ating fiinţa aceea? Cum să-l forţez să intre acolo unde el nu voia?
― Totul va fi bine, dac-ai să mă ajuţi, a grăit creatura. Vor fi împreună, în pace. Împinge-l! Ah, priveşte, priveşte ce s-a întîmplat cu ea. Priveşte.
― La naiba, fie! am şoptit şi, cuprins de ruşine, am încercat.
Mi-am pus din nou mîinile pe trupul lui Enkil şi am împins.
Era încă imposibil. Puterea mea nu valora nimic în acel context, iar pîrjolitul începea să mă enerveze şi mai mult cu icnetele şi gîfîiturile lui opintite, lipsite de sens.
Deodată însă, l-am văzut cum încremeneşte, se împie¬dică şi, întinzîndu-şi înainte mîinile sale scheletice, se dă înapoi.
― Ce s-a întîmplat cu tine? l-am întrebat, străduindu-mă să n-o iau la fugă urlînd.
Curînd însă am văzut despre ce era vorba.
Akasha apăruse în spatele lui Enkil. Stătea chiar în spatele lui şi mă privea peste umărul său. I-am văzut vîrfurile degetelor aşezîndu-se pe braţele musculoase ale tovarăşului său. Ochii îi erau la fel de goi şi de frumoşi ca mai înainte. Dar ea îl determina să se mişte. Era un ade¬vărat spectacol să priveşti aceste două fiinţe mişcîndu-se de bună voie. El se dădea înapoi încetişor, cu picioarele-i de-abia atingînd pămîntul, acoperind-o cu trupul său pe Akasha, astfel încît nu-i vedeam decît mîinile şi ochii.
Am clipit scurt, încercînd să-mi limpezesc gîndurile.
Stăteau din nou pe laviţă, amîndoi, în postura în care i-ai văzut şi tu în noaptea aceasta.
Creatura arsă era gata să se prăbuşească. Căzuse în genunchi, dar nu era nevoie să-mi explice de ce. Îi găsise de multe ori în diferite poziţii, dar nu fusese niciodată martor la mişcările lor. Iar pe ea n-o văzuse niciodată aşa.
Eram copleşit de faptul că ştiam care era motivul pentru care ea arăta astfel: venise la mine! Însă, la un moment dat, orgoliul şi entuziasmul meu au făcut loc tristeţii devastatoare şi, în cele din urmă, disperării.
Am început să plîng. M-am pus pe un plîns nestăpînit, cum nu o mai făcusem de cînd mă aflam în temniţa din dumbravă împreună cu bătrînul zeu, de cînd blestemul, acest blestem luminos şi măreţ, se abătuse asupră-mi. Plîngeam, cum ai plîns şi tu cînd i-ai văzut întîia oară. Le plîngeam încremenirea şi singurătatea. Plîngeam pentru acest loc mizerabil în care se aflau, privind în gol, ori stînd în întuneric, în vreme ce, la suprafaţă, Egiptul se stingea încet.
Zeiţa, mama, creatura aceea sau ce va fi fost ea, născătoarea smintită, tăcută ori neajutorată, se uita la mine. Eram convins că nu era o iluzie. Ochii ei umezi, cu strălucirea lor biciuitoare, erau aţintiţi asupra mea. Şi, din nou, i-am auzit glasul, lipsit însă de puterea de adineauri, era doar un gînd fugar, aflat dincolo de orice limbaj, în mintea mea.
Scoate-ne din Egipt, Marius. Cel vîrstnic are de gînd să ne distrugă. Apără-ne, altfel, vom pieri aici.
― Vor sînge? a chelălăit pîrjolitul. S-au mişcat fiindcă au nevoie de o ofrandă?
― Du-te şi adu-le o victimă, i-am zis.
― Nu pot s-o fac acum. N-am putere. Iar ei refuză să-mi dea sîngele vindecător. Dacă mi-ar îngădui să iau doar cîteva picături, carnea mea arsă s-ar reface, sîngele meu s-ar împlini din nou, şi le-aş aduce cel mai măreţ sacrificiu...
Micul său discurs avea însă o doză de nesinceritate în el, căci ei nu-şi mai doreau, de-acum, sacrificii măreţe.
― Încearcă din nou să le bei sîngele, l-am îndemnat, mînat de oribilu-mi egoism.
Voiam doar să văd ce are să se întîmple.
Spre ruşinea mea, el mi-a dat ascultare şi s-a apropiat, închinîndu-se şi smiorcăindu-se, implorîndu-i să-i dea sîngele lor cel preaputernic, ca arsurile să i se tămăduiască mai repede, spunîndu-le că el era nevinovat, nu el era cel care îi scosese în nisipuri, ci vîrstnicul era acela; îi ruga, îi implora să-i îngăduie să soarbă din izvorul cel dintîii.
Foamea mistuitoare a pus stăpînire pe el. Zvîrcolindu-se, şi-a dezgolit colţii, asemeni unei cobre, şi s-a repezit înainte, cu ghearele-i negre, întinse la gîtul lui Enkil.
După cum îmi povestise cel vîrstnic, Enkil şi-a ridicat braţul, aruncîndu-l pe cel ars de-a curmezişul încăperii. Acesta a căzut pe spate, iar Enkil şi-a reluat locul.
Pîrjolitul scîncea, iar eu m-am simţit cuprins de ruşine. El era prea slab pentru a le aduce victime, chiar şi pentru a vîna pentru sine. Fusese nevoie să-l pun să facă asta, pentru a mă convinge. Bezna acestui loc, nisipul care scrîşnea pe pardoseală, pustietatea care ne înconjura, sclipirile torţei şi groaznica privelişte a pîrjolitului care se tîra, plîngînd, toate acestea puse laolaltă erau înspăimîntător de deprimante.
― Vino şi bea sîngele meu, i-am spus.
M-am înfiorat văzîndu-l din nou cu colţii dezveliţi şi mîinile întinse. Dar asta era tot ce puteam face.


12

DE CUM am sfîrşit cu sărmana creatură, i-am poruncit să nu îngăduie nimănui să intre în criptă. Cum naiba ar fi putut el să împiedice pe cineva să pătrundă, nu-mi dau seama. Cert e că i-am cerut asta cu un glas teribil de autoritar, după care m-am grăbit să plec.
M-am întors la Alexandria şi am pătruns într-un magazin unde se vindeau antichităţi. Am furat de acolo două sarcofage frumos pictate şi placate cu aur. Am mai luat un balot de pînză de in, pentru înfăşurat, şi m-am întors la cripta din deşert.
Curajul, dar şi teama mea, în acelaşi timp, atinseseră apogeul.
Cum se întîmplă adesea atunci cînd oferim sau primim sînge de la unul dintre semenii noştri, văzusem tot soiul de lucruri, le visasem exact cum se întîmplaseră, în vreme ce dinţii celui ars erau înfipţi în gîtul meu. Ceea ce văzusem şi visasem era Egiptul în vremea lui de glorie, şi faptul că, de patru mii de ani, ţinuturile acestea cunoscu¬seră prea puţine schimbări, în limbajul, religia ori artele lor. Pentru întîia oară, toate acestea deveniseră inteligi¬bile pentru mine şi îmi provocau un val imens de simpatie şi respect faţă de Mamă şi de Tată, consideraţi ca fiind nişte vestigii ale acelei epoci, la fel ca şi piramidele. Sentimentul acesta îmi sporea curiozitatea, trezindu-mi totodată un soi de devotament.
Cu toate acestea, mărturisesc că i-aş fi răpit oricum pe Mamă şi pe Tată, mînat numai de dorinţa de a supravieţui.
Pătruns de infatuarea noilor mele cunoştinţe, m-am apropiat de cei doi, convins că Akasha avea să se lase aşezată în sarcofagul de lemn fără să protesteze şi conştient, totodată, de faptul că o lovitură a lui Enkil ar fi fost suficientă pentru a-mi zdrobi ţeasta.
Enkil însă mi s-a supus, la fel ca şi Akasha. Mi-au îngăduit să-i înfăşor în pînză de in şi să-i aşez în sicriele de lemn avînd formele unor trupuri omeneşti şi purtînd efigiile unor morţi de odinioară, împreună cu nesfîrşitele instrucţiuni hieroglifice pentru răposat. Am pornit apoi către Alexandria.
L-am lăsat pe bietul pîrjolit într-o stare de agitaţie te¬ribilă şi m-am îndepărtat, ţinînd la subsuori cîte un sarco¬fag.
Ajungînd la porţile oraşului, am angajat nişte oameni ca să transporte cele două sicrie acasă la mine, cu tot res¬pectul ce li se cuvenea, iar apoi le-am îngropat în fundul grădinii, explicîndu-le Akashei şi lui Enkil, cu glas tare, că n-aveau să zacă prea multă vreme îngropaţi.
În noaptea următoare, mi-a fost teamă să-i părăsesc. Am vînat şi-am ucis la numai cîţiva paşi de poarta pro¬priei mele grădini. Apoi mi-am trimis sclavii să îmi pro¬cure cai şi o căruţă şi să facă pregătirile pentru o călătorie de-a lungul coastei, spre Antiohia, pe fluviul Orontes, o cetate pe care o cunoşteam şi o iubeam, unde simţeam că aveam să fiu în siguranţă.
După cum mă temusem, cel vîrstnic şi-a făcut apariţia destul de curînd. Îl aşteptasem în dormitorul cufundat în penumbră, aşezat pe un pat, în postura unui adevărat roman, cu un opaiţ aprins alături şi ţinînd în mînă o copie veche a nu mai ştiu cărui poem. Mă întrebam dacă avea să ghicească unde se aflau Akasha şi Enkil şi mi-am imaginat dinadins tot soiul de aiureli ― bunăoară, cum că i-aş fi închis chiar în Marea Piramidă.
Mai visam încă visul despre Egipt pe care mi-l insuflase cel ars: un ţinut în care legea şi credinţa rămăseseră aceleaşi de neînchipuit de multă vreme, o ţară în care scriitura picturală, piramidele şi mitul lui Isis şi Osiris erau cunoscute din vremurile cînd Grecia zăcea în beznă, iar Roma nici nu exista. Am văzut Nilul inundîndu-şi luncile, mărginite de munţii care-i străjuiau valea. Percepeam timpul din cu totul alt unghi. De fapt, nu mai era numai visul sărmanei creaturi arse: era tot ceea ce văzu¬sem şi aflasem despre Egipt, un fluviu de gînduri născute încă din clipa în care începusem să aflu din cărţi, cu mult înainte de a deveni odrasla Mamei şi a Tatălui pe care mă pregăteam acum să-i răpesc.
― Ce te face să crezi că ne vom încumeta să ţi-i încre¬dinţăm? a tunat cel vîrstnic, de cum mi-a trecut pragul.
Văzîndu-l cum dădea ocol încăperii, purtînd doar un şorţ de in, mi s-a părut enorm. Lumina opaiţului făcea să-i strălucească faţa rotundă, creştetul pleşuv şi ochii bulbu¬caţi.
― Cum ai îndrăznit să-i iei pe Mamă şi pe Tată? Ce le-ai făcut? a şuierat ameninţător.
― Tu eşti cel ce i-a lăsat pradă soarelui, i-am replicat. Tu eşti cel ce-a căutat să-i distrugă. Tu eşti cel ce n-a dat crezare vechii legende. M-ai minţit, tu erai de fapt pazni¬cul Mamei şi al Tatălui. Ai pus în primejdie de moarte întreaga noastră stirpe de-a lungul şi de-a latul pămîntului. Tu eşti acela, şi m-ai minţit.
Era uluit. Îi păream mîndru şi dat naibii. La fel credeam şi eu. Şi ce dacă? Avusese puterea de a mă preface în scrum o dată cu Mama şi cu Tatăl. Şi totuşi, venise la mine! La mine!
― N-aveam de unde să ştiu ce avea să se-ntîmple! Venele tîmplelor i s-au umflat şi pumnii i s-au încleştat. A încetat să mă intimideze. Arăta ca un nubian înalt şi chel. Îţi jur pe tot ce am mai sfînt că n-am ştiut. Habar n-ai ce-nseamnă să-i păzeşti, să-i vezi an după an, deceniu după deceniu, veac după veac, ştiind că pot vorbi, se pot mişca şi totuşi nu vor să o facă!
Nu nutream nici un fel de simpatie pentru el şi pentru ceea ce-mi spunea. Era doar un personaj enigmatic proţăpit în mijlocul odăii mele din Alexandria, zbierînd despre nişte suferinţe greu de închipuit. Cum aş fi putut oare să-l compătimesc?
― I-am moştenit. Mi-au fost daţi în grijă! Ce era să fac? Am fost nevoit să mă mulţumesc cu pedeapsa tăcerii lor, cu refuzul lor de a călăuzi seminţia pe care au slobo¬zit-o în lume. Şi de ce se încăpăţînează să tacă? Îţi spun eu, răzbunare. Se răzbună pe noi. Dar pentru ce? Cine îşi mai aminteşte ce s-a întîmplat în urmă cu o mie de ani? Nimeni. Cine să-i înţeleagă? Zeii cei bătrîni se lasă pradă soarelui ori focului ori îşi găsesc o moarte violentă în înfruntări, dacă nu cumva se îngroapă atît de adînc în ţărînă, încît nu mai ies niciodată la suprafaţă. Însă Mama şi Tatăl continuă să trăiască veşnic, dar nu vorbesc deloc. De ce nu se îngroapă acolo unde nu li s-ar putea întîmpla nimic rău? De ce se mulţumesc să privească şi să asculte, şi refuză să vorbească? Doar dacă cineva încearcă să i-o răpească pe Akasha, Enkil se înfurie şi îşi doboară vrăjmaşii, ca şi cum ar fi un colos de piatră trezit la viaţă. Ţi-o jur, atunci cînd i-am lăsat în nisipuri, nici n-au încer¬cat să se apere. Au rămas acolo, privind fluviul, în vreme ce eu o luam la sănătoasa!
― Ai făcut-o doar fiindcă voiai să vezi cum au să reacţioneze, dacă aveau să se mişte!
― Am făcut-o ca să mă eliberez! Ca să pot spune: "De-acum n-am să vă mai îngrijesc. Mişcaţi-vă. Vorbiţi." Am vrut să ştiu dacă vechea poveste era adevărată. Iar de-ar fi fost să fie, puţin îmi păsa, n-aveam decît să pierim cu toţii în flăcări.
Mă epuizase, dar obosise şi el. Într-un sfîrşit, a rostit cu voce scăzută:
― Nu-i poţi lua. Cum îţi închipui c-am să te las să faci asta? S-ar putea să nu trăieşti mai mult de un veac, fugind, aşa cum faci, de îndatoririle ce-ţi revin. De fapt, nici nu ştii cine sînt ei cu adevărat. Ţi-am spus minciuni.
― Am să-ţi spun ceva, am rostit. De acum, eşti liber. Ştii bine că nu sîntem zei. Dar nu sîntem nici oameni. N-o slujim pe Mama Pămînt, căci nu ne hrănim cu roadele ei şi nici nu ne întoarcem la sînul ei. Nu-i aparţinem. Voi părăsi Egiptul fără să-ţi datorez nimic şi-i voi lua cu mine fiindcă aşa mi-au cerut şi fiindcă n-am să îngădui ca moartea lor să mă distrugă şi pe mine.
L-am şocat din nou. În ce chip mi-o ceruseră? Era atît de furios însă, încît nu-şi găsea cuvintele. Era atît de plin de ură şi de taine întunecate, încît n-am îndrăznit nici să clipesc. Mintea lui era tot atît de educată precum a mea, în schimb ştia unele lucruri despre puterile noastre pe care nici nu le puteam bănui. Nu ucisesem pe nimeni în cursul vieţii mele de muritor. Habar nu aveam cum este să omori vreo fiinţă decît mînat de nevoia dulce, lipsită de remuşcări, a nevoii de sînge.
El însă se pricepea să-şi folosească forţa supranatu¬rală. Ochii i s-au îngustat, devenind două fante subţiri, iar trupul i s-a oţelit. Părea că radiază primejdie.
S-a apropiat de mine, dar intenţiile i-o luaseră înainte, astfel încît am sărit din aşternut pe dată, încercînd să îi parez loviturile. M-a apucat de grumaz şi m-a trîntit de peretele de piatră, sfărîmîndu-mi oasele umărului şi ale braţului drept. În clipa aceea a durerii extreme, am ştiut că avea intenţia să-mi zdrobească ţeasta şi să îmi rupă fiece oscior. Apoi avea să mă stropească cu ulei din opaiţ şi să-mi dea foc. Astfel, aveam să-l las în plata veşniciei sale, de parcă în veci n-aş fi cunoscut tainele sale şi n-aş fi cutezat să le pătrund.
Am luptat cum nu o mai făcusem niciodată. Dar braţul meu fracturat îşi răzvrătea durerea împotriva mea. Puterile lui erau la fel de mari faţă de ale mele, precum sînt ale mele faţă de ale tale acum. Însă, în loc să mă agăţ de mîinile sale ce se încleştaseră în jurul gîtului meu, în loc să-ncerc a-mi elibera grumazul, aşa cum îmi dicta instinctul, mi-am înfipt degetele mari în ochii lui. Deşi braţu-mi era tot o străfulgerare de durere, mi-am folosit toată puterea pentru a-i înfunda globii oculari pînă-n adîncul orbitelor.
Mi-a dat drumul şi s-a retras, clătinîndu-se. Un val de sînge i-a inundat chipul. I-am întors spatele şi-am luat-o la fugă către grădină. Nu-mi recăpătasem încă răsuflarea, atît de crunt mă sugrumase. Am aruncat o privire la braţul care-mi atîrna nefiresc. Am zărit apoi ceva ce, pe dată, n-am înţeles: o jerbă de pămînt a ţîşnit în grădină, iar aerul a devenit dens, ca fumul.
M-am împiedicat de prag, pierzîndu-mi echilibrul, de parcă m-ar fi lovit o pală de vînt şi, privind în urmă, l-am văzut venind, cu ochii lucindu-i în adîncul orbitelor, deşi îi fuseseră înfundaţi pînă-n străfunduri. Mă blestema în egipteană, spunîndu-mi că locul meu era în lumea de dincolo, cu demonii, şi nimeni nu avea să mă plîngă. Apoi chipul i-a îngheţat devenind o mască a groazei. S-a oprit locului şi expresia lui mi-a părut aproape comică, aşa, înspăimîntată.
Apoi am descoperit eu însumi ceea ce văzuse: silueta Akashei care trecea în clipa aceea prin dreapta mea. Inul care o învăluise era sfîşiat în dreptul capului. Şi-a eliberat şi braţele. Trupul îi era plin de ţărînă nisipoasă. Ochii îi erau la fel de inexpresivi ca întotdeauna. S-a îndreptat către cel vîrstnic, care stătea ca paralizat.
Căzuse în genunchi, scîncind ceva în egipteană, mai întîi pe un ton uimit, apoi cu o frică ce îl determina să devină incoerent. Ea însă îşi continua înaintarea, lăsînd în urmă o dîră de nisip. Fîşiile de in se desprindeau de pe trupul ei, căci, cu fiecare pas, bandajul se sfîşia cu un pîrîit sinistru. El s-a întors, a căzut cu faţa în jos şi a început a se tîrî, de parcă, prin cine ştie ce procedee magice, ea îl împiedica să se ridice în picioare. Cu siguranţă, era la mijloc şi ceva de felul acesta, fiindcă în scurt timp s-a oprit prostit, trîntit pe burtă, ridicat pe coate, incapabil să mai facă vreo mişcare.
În tăcere, cu o mişcare lentă, ea a călcat pe dosul genunchiului său stîng, strivindu-l sub greutatea tălpii. Sîngele a ţîşnit de sub călcîiul ei. Următorul pas a strivit zona pelviană a celui vîrstnic, lăsînd-o plată, în vreme ce el urla precum un animal turbat. Sîngele îi izvora în valuri din ţesuturile zdrobite. Următorul pas a fost pe umărul lui, iar următorul i-a ţintit capul, care a explodat sub greutatea ei ca un dovleac prea copt. Ţipetele lui au înce¬tat. Din rămăşiţele lui, sîngele împroşca totul în jur.
S-a întors, dar expresia de pe chipul ei a rămas neschimbată, de parcă tot ce se întîmplase n-ar fi însem¬nat nimic pentru ea. Părea indiferentă chiar şi la prezenţa unicului martor, care se lipise înspăimîntat de perete. S-a plimbat de cîteva ori în sus şi în jos peste trupul lui, cu acelaşi mers lent, egal, lipsit de efort, pînă cînd l-a făcut, literalmente, una cu pămîntul. A rămas doar o pastă sîngerie întinsă pe pardoseală. Cu toate acestea, pasta continua să sclipească, să facă bule, părînd a se contracta, de parcă viaţa ar fi rămas prizonieră într-însa.
Împietrisem. Ştiam că, într-adevăr, viaţa mai palpita încă acolo. Căci asta înseamnă, de fapt, nemurirea.
Ea s-a oprit, s-a răsucit spre stînga atît de încet, încît părea o statuie pusă în mişcare de vreun dispozitiv meca¬nic. Mîna i s-a ridicat şi, o dată cu ea, opaiţul aşezat lîngă pat s-a ridicat şi el în aer, prăbuşindu-se apoi peste mormanul însîngerat. Flăcările au cuprins de îndată uleiul care se împrăştiase.
S-a topit, cum se topeşte untura. Văpaia dansa de la un capăt la celălalt al masei înnegrite. Sîngele părea a hrăni focul, iar fumul ce se degaja era acrişor, dar n-avea alt miros decît cel al uleiului ars.
Căzusem în genunchi, cu capul sprijinit de tocul uşii. Şocul mă adusese aproape de pierderea cunoştinţei. L-am urmărit mistuindu-se. Am privit-o: rămăsese locului, dincolo de flăcări, iar chipul nu-i arăta nici cel mai mic semn de inteligenţă, de triumf ori voinţă.
Mi-am ţinut răsuflarea, aşteptînd ca privirea ei să se aţintească asupra mea. N-a fost însă să fie aşa. Pe măsură ce clipa aceea suspendată se prelungea, în vreme ce focul îşi dădea sufletul, mi-am dat seama că ea încetase să se mai mişte. Se întorsese în starea de tăcere şi încremenire.
Încăperea se cufundase în întuneric. Focul se stinsese. Duhoarea de ulei ars îmi provoca greaţă. Ea părea a fi o fantomă egipteană, în bandajele-i sfîşiate, înţepenită dincolo de tăciunii ce scînteiau încă. Mobilierul din încăpere sclipea şi el în lumina aurie a cerului nopţii. În ciuda alcătuirii sale romanice, aducea întrucîtva cu mobi¬lierul auster al unui mormînt regesc.
Cînd m-am ridicat în picioare, durerea din braţ şi din umăr a fulgerat prin mine, cutremurîndu-mă. Simţeam cum sîngele se grăbea să mă tămăduiască, dar rănile erau destul de serioase. Nu ştiam cît timp avea să dureze vinde¬carea lor.
Ştiam, desigur, că, dacă aş fi băut sîngele lor, vindeca¬rea ar fi fost mult mai rapidă, poate chiar instantanee, şi am fi putut părăsi Alexandria chiar în noaptea aceea. Aş fi putut să o duc departe de Egipt.
Apoi mi-am dat seama că ea era cea care îmi spunea aceste lucruri. Cuvintele ei atît de îndepărtate le aspiram acum.
Aşa că i-am răspuns: Am colindat întreaga lume şi am să vă conduc într-un loc sigur. Poate că totuşi eu însumi am imaginat acest dialog. Iar sentimentul cald, liniştitor al iubirii pe care i-o purtam era tot o născocire de-a mea. În¬nebunisem de-a binelea, ştiind că acest coşmar nu va avea sfîrşit decît într-un rug precum acela, ştiind că vîrsta sau moartea n-aveau să îmi potolească niciodată spaimele şi n-aveau să îmi aline durerile, cum sperasem odinioară că avea să se întîmple.
Nu-mi mai păsa. Conta doar faptul că rămăsesem singur cu ea, iar întunericul o făcea să pară o femeie din rîndul oamenilor sau o tînără zeiţă plină de viaţă, de vorbe dulci, de idealuri şi vise.
M-am apropiat de ea şi am avut impresia că devenise o fiinţă mlădioasă şi supusă, iar o parte din cunoaşterea ei se afla în mine, aşteptîndu-mă, ca să mă bucur de ea. Totuşi, îmi era frică. Mi-ar fi putut face ceea ce îi făcuse celui vîrstnic. Absurd. Ea nu ar fi făcut aşa ceva! De-acum eram străjerul ei. N-ar îngădui nimănui să-mi facă vreun rău. Nu. Înţelegeam acest lucru. M-am apropiat şi mai mult, pînă cînd buzele-mi aproape i-au atins gîtul de bronz. Mă hotărîsem deja cînd am simţit apăsarea rece şi hotărîtă a mîinii sale pe ceafa mea.

13

NU VOI încerca să îţi descriu extazul. Îl cunoşti. L-ai trăit cînd ai sorbit sîngele lui Magnus. Îl trăieşti în vreme ce ucizi. L-ai încercat în vreme ce îţi dădeam sîngele meu, la Cairo. Îţi vei da seama cum a fost, dacă îţi voi spune că a fost de o mie de ori pe-atîta.
N-am simţit, n-am auzit şi n-am văzut altceva decît o satisfacţie deplină, o fericire absolută.
Se făcea că mă aflam într-un alt loc, în alte încăperi, cu mult timp în urmă, auzeam glasuri vorbind despre bătălii pierdute. Cineva striga, în agonie. Altcineva striga într-o limbă pe care n-o vorbisem vreodată, şi totuşi o ştiam: Nu înţeleg, nu înţeleg. Un hău întunecat se căsca înainte-mi, îndemnîndu-mă să mă prăbuşesc în el, să cad, să cad... Ea a oftat şi a spus: Nu mai pot lupta.
Apoi m-am trezit, întins pe divanul din odaia mea. Ea se afla în mijlocul încăperii, nemişcată, ca mai înainte. Era tîrziu, noapte, iar Alexandria murea în somn, în jurul nostru.
Ştiam acum o mulţime de lucruri noi.
Aflasem atît de multe lucruri, încît mi-ar fi trebuit ore sau chiar nopţi întregi ca să le învăţ, dacă ar fi fost cuprinse în cuvintele unui muritor. Habar nu aveam cît timp trecuse.
Aflasem că, în urmă cu mii de ani, se dăduseră bătălii cumplite între băutorii de sînge, căci mulţi dintre ei, după crearea lor, deveniseră neîndurători aducători de moarte. Spre deosebire de nevinovaţii amanţi ai Mamei celei Mari, care posteau, bînd doar cu prilejul sacrificiilor, aceştia erau îngeri ai morţii care se năpusteau asupra oricărei victime în orice clipă, convinşi că făceau parte dintr-o ordine a lumii în care viaţa individului uman nu valorează nimic, o ordine a lucrurilor în care viaţa şi moartea sînt totuna, iar lor le revenea sarcina de a împărţi suferinţa şi moartea, după cum le era voia.
Aceşti zei nemiloşi îşi aveau adoratorii lor fanatici în rîndul oamenilor, sclavi care le aduceau victimele, tremurînd de frica acelei clipe fatale cînd ei înşişi aveau să devină prada zeului lor.
Zei de acest fel dominaseră în anticul Babilon şi în Asiria, în alte cetăţi de mult uitate, în îndepărtata Indie şi în ţări aflate dincolo de ea, al căror nume nu l-am înţeles.
Chiar şi atunci, pe cînd tăceam, surprins de aceste imagini, ea mi-a dat de înţeles că zeii aceia deveniseră o parte integrantă a lumii Orientului, cea atît de străină de lumea Romei, în care văzusem eu lumina zilei. Ei făceau parte din universul perşilor, unde oamenii erau cu toţii sclavi abjecţi ai regelui lor, cîtă vreme grecii, care li se împotriviseră, fuseseră cu toţii oameni liberi.
Indiferent cît de cruzi şi excesivi am fi noi uneori, chiar şi viaţa celui mai umil dintre ţărani are o anumită valoare pentru noi. Viaţa a fost dintotdeauna preţioasă. Iar moartea n-a fost pentru noi decît sfîrşitul vieţii, care se cuvenea să fie înfruntată cu curaj şi onoare, atunci cînd nu mai rămînea altă ieşire. Pentru noi, moartea n-a fost niciodată ceva măreţ. De fapt, nu cred că moartea a însemnat vreodată ceva pentru unul dintre noi. Oricum, nimeni nu a considerat că ea ar fi o stare preferabilă vieţii.
In ciuda faptului că aceşti zei îmi fuseseră prezentaţi de către Akasha în toată măreţia şi misterul lor, eu îi găseam a fi demni de milă. Nici atunci şi nici altădată n-am putut să mă alătur lor şi eram convins că filozofiile lor sau ale celor care îi adorau n-aveau să mă consoleze că devenisem un băutor de sînge. Muritor sau nemuritor, eram un occidental. Îmi plăceau ideile occidentale. Şi aveam să mă simt mereu vinovat de ceea ce făceam.
Cu toate acestea, eram conştient de puterea acestor zei. De incomparabila lor frumuseţe. Se bucurau de o libertate pe care eu n-aveam să o cunosc niciodată. Le-am ghicit admiraţia pentru toţi aceia care cutezau să îi înfrunte. I-am văzut purtînd coroanele strălucitoare ale panteoanelor acelor ţinuturi îndepărtate.
Veniseră în Egipt ca să fure sîngele originar, atotpu¬ternic, al Mamei şi al Tatălui. Veniseră pentru a fi siguri că Mama şi Tatăl nu aveau să se lase pradă flăcărilor pentru a pune capăt domniei acestor zei cruzi şi întune¬caţi ce năzuiau să îi înfrîngă pe toţi zeii cei buni.
Mama şi Tatăl a fost luaţi prizonieri. Au fost zidiţi, iar trupurile lor au fost strivite de blocuri uriaşe de diorit şi granit, într-o criptă subpămînteană, lăsîndu-le doar cape¬tele la suprafaţă. Astfel, zeii întunecaţi îi puteau hrăni pe Mamă şi pe Tată cu sîngele omenesc căruia ei nu-i puteau rezista şi, în acelaşi timp, puteau sorbi din gîturile lor sîngele puterii.
Toţi zeii întunecaţi ai pămîntului au venit să soarbă din aceste izvoare, cele mai vechi din cîte existau.
Mama şi Tatăl urlau în chinuri. Îi implorau să-i elibe¬reze. Pentru zeii întunecaţi însă, suferinţa lor nu însemna nimic, ba chiar se bucurau de suferinţa lor, ca atunci cînd sorbeau sîngele oamenilor de rînd. Zeii întunecaţi purtau cranii umane la cingătoare, iar veşmintele le erau pătate cu sînge omenesc. Mama şi Tatăl au încercat să refuze sacrificiile, dar asta nu făcea decît să le slăbească şi mai mult puterile. Cu toate acestea, nu reuşeau să bea nicio¬dată destul sînge pentru a căpăta puterea de a îndepărta bolovanii şi de a pune în mişcare obiectele numai prin forţa gîndului.
Dar puterile lor sporeau încetul cu încetul.
Au trecut ani lungi în asemenea chinuri, ani marcaţi de războaie între zei, între sectele ce slăveau viaţa şi cele ce se închinau morţii.
Nenumăraţi ani s-au scurs pînă cînd, într-un tîrziu, Mama şi Tatăl au devenit tăcuţi şi n-a mai fost nimeni în viaţă care să îşi amintească de vremea cînd plîngeau de durere, se zbăteau ori implorau. A venit o vreme cînd nimeni nu-şi mai amintea cine îi încătuşase pe Mama şi pe Tatăl şi de ce trebuia să fie ţinuţi aşa. Mulţi nici nu mai credeau că ei doi erau cu adevărat cei dintîi sau că moar¬tea lor ar putea să facă vreun rău cuiva. Toate acestea erau doar o scorneală a celor vechi.
În tot acest timp, Egiptul a rămas egal cu sine, cu religia sa, netulburat de vreun intrus. Religia s-a transfor¬mat în credinţă, în conştiinţă, în judecata de apoi a tutu¬ror fiinţelor, fie ele sărace ori avute, a devenit o credinţă în bunătatea existentă pe pămînt şi în viaţa de după moarte.
A venit şi noaptea cînd Mama şi Tatăl au fost găsiţi liberi. Iar cei ce i-au găsit şi-au dat seama cu uimire că îndepăr¬taseră pietrele de unii singuri. În tăcere, puterile lor au crescut mai presus de orice închipuire. Cu toate acestea, acum păreau a fi devenit nişte statui îmbrăţişate în mijlo¬cul încăperii întunecate şi murdare în care fuseseră ţinute vreme de secole. Erau goi şi strălucitori, căci hainele le putreziseră cu mult timp în urmă.
Atunci cînd se hotărau să bea sîngele victimelor ce le erau aduse, se mişcau cu încetineala reptilelor iarna, de parcă timpul ar fi căpătat o cu totul altă semnificaţie pen¬tru ei, iar anii ar fi fost pentru ei doar nopţi, secolele, ani.
Vechea religie era acum mai puternică decît fusese vreodată în Vest ori în Est. Băutorii de sînge rămăseseră simboluri ale binelui, imagini luminoase ale vieţii în lumea de apoi, unde chiar şi sufletele celor mai umili dintre egipteni aveau să cunoască bucuria.
Nu mai erau sacrificaţi decît răufăcătorii. Prin aceste mijloace, zeii eliminau răul din mijlocul poporului, ferindu-l de fărădelegi. Glasul tăcut al zeilor îi consola pe cei slabi şi grăia adevărurile pe care aceştia le aflau în perioa¬dele de post, şi anume că lumea e plină de frumuseţi ascunse şi nici un suflet nu e cu adevărat singur.
Mama şi Tatăl erau găzduiţi în cel mai frumos dintre morminte şi toţi zeii veneau la ei şi le sorbeau sîngele, pe care ei îl dădeau de bună voie, picătură cu picătură din sîngele lor preţios.
Dar ceea ce fusese de neconceput se împlinea. Egiptul îşi trăia sfîrşitul. Ceea ce părea imuabil pînă atunci era pe cale să se schimbe pe neaşteptate. A venit Alexandru cel Mare, dinastia Ptolomeilor a ajuns la putere, apoi au venit Caesar şi Marc Antoniu, protagonişti, cu toţii, ai dramei numite Sfîrşitul a Tot ce Existase.
Pe urmă a venit vremea cînd întunecatul şi cinicul vîrstnic, dezamăgitul, nelegiuitul, i-a lăsat pe Mamă şi pe Tată pradă soarelui.


M-AM RIDICAT de pe divan, stînd în picioare în acea încăpere din Alexandria. Am privit silueta nemişcată a Akashei, iar zdrenţele murdare de in care atîrnau pe trupul ei mi-au părut a fi o insultă. Prin minte-mi zburau versuri vechi, răzleţe. Eram copleşit de iubire.
Durerile din trup, pricinuite de lupta mea cu cel vîrst¬nic dispăruseră. Oasele îmi erau din nou la locurile lor. Am îngenuncheat şi-am sărutat degetele mîinii drepte care atîrna de-a lungul trupului Akashei. Am ridicat apoi privirea şi-am văzut că ochii ei erau plecaţi asupră-mi, plini de o expresie stranie. Părea la fel de pură în suferinţa ei precum îmi fusese mie fericirea. Apoi, cu o mişcare lentă, inuman de lentă, capul i-a revenit în poziţia de mai înainte, privind în faţă. Mi-am dat seama atunci că îmi fusese dat să aflu şi să văd lucruri pe care cel vîrstnic nu le cunoscuse vreodată.
Ca în transă, am început să-i înfăşor la loc trupul în bandajele de in. Mai mult ca oricînd, mă simţeam mandatat să am grijă de ea şi de Enkil. Totuşi, grozăvia morţii celui vîrstnic îmi fulgera în priviri clipă de clipă. Sîngele pe care mi-l dăruise îmi sporise atît percepţiile, cît şi forţa fizică.
În vreme ce mă pregăteam pentru a părăsi Alexandria, visam că aveam să-i trezesc pe Enkil şi Akasha, că, în anii ce aveau să urmeze, aveau să-şi recapete întreaga vitalitate ce le fusese furată, şi aveam să ne cunoaştem unii pe alţii pe căi atît de intime şi de surprinzătoare, încît visele mele despre cunoştinţele şi experienţele lor, pe care ea mi le dăruise o dată cu sîngele, aveau să-mi pară palide.
Sclavii mei se întorseseră aducînd cai şi căruţe pentru călătoria noastră, aducînd şi sarcofagele de piatră, cu lan¬ţurile şi lacătele grele pe care le cerusem.
Am aşezat lăzile de lemn, în care se aflau Mama şi Tatăl unul lîngă celălalt, în sarcofagele din căruţă şi i-am închis cu lacăte şi lanţuri, acoperindu-i apoi cu pături groase. Am pornit la drum, îndreptîndu-ne mai întîi spre templul subteran al zeilor, pe lîngă care aveam să trecem, înainte de a ieşi pe poarta oraşului.
Ajungînd la uşa templului, mi-am însărcinat sclavii să strige cît puteau de tare dacă, cumva, cineva avea să se apropie; am luat un sac mare de piele şi-am coborît în templu. Am intrat în biblioteca celui vîrstnic, unde am strîns toate pergamentele şi le-am vîrît în sac. Am pus mîna pe tot ce puteam lua cu mine şi mi-a părut rău că nu eram în stare să desprind inscripţiile de pe pereţi.
Mai erau şi alţii în odăile templului, dar erau prea înspăimîntaţi ca să se arate. Desigur, aflaseră că îi răpisem pe Mama şi pe Tatăl şi, probabil, ştiau şi cum o sfîrşise cel vîrstnic.
Mie însă nu-mi păsa. Părăseam bătrînul Egipt, ducînd cu mine izvorul tuturor puterilor. Eram tînăr, nebunatic şi înflăcărat.


CÎND, în sfîrşit, am ajuns în Antiohia, pe fluviul Orontes ― un oraş mare şi splendid, care ar fi putut riva¬liza cu Roma, ca populaţie şi bunăstare ― am citit vechile papirusuri, care istoriseau despre tot ceea ce Akasha îmi dezvăluise.
Ea şi Enkil au căpătat atunci prima dintre numeroa¬sele capele pe care aveam să le construiesc pentru ei de-a lungul şi de-a latul Europei şi Asiei. Ştiau că aveam să-i îngrijesc şi să îi apăr întotdeauna şi, în schimb, eram convins că n-aveau să îngăduie vreodată să mi se întîmple ceva rău.
Veacuri mai tîrziu, cînd haita fiilor întunericului mi-a dat foc, la Veneţia, eram prea departe de Akasha, căci, altfel, cu siguranţă, mi-ar fi sărit în ajutor. Cînd am reuşit să ajung în sanctuar, i-am băut sîngele pînă cînd m-am vindecat. Am cunoscut astfel suferinţa pe care o avuseseră de înfruntat zeii cei pîrjoliţi.
După un veac, cît am stat în Antiohia, mi-am pierdut speranţa că ei se vor mai "întoarce la viaţă" vreodată. Tăcerea şi nemişcarea lor erau aproape la fel ca acum. Doar culoarea pielii li s-a schimbat simţitor, pînă cînd a redevenit asemeni alabastrului, pierzînd orice urmă a distrugerii făptuite de razele soarelui.
Pe atunci, eram cufundat în observarea mersului vieţii în oraş şi eram îndrăgostit nebuneşte de o grecoaică superbă cu părul negru, o curtezană numită Pandora, care avea cele mai frumoase braţe din cîte am văzut vreodată la o muritoare. Ea a ştiut cine eram încă din prima clipă cînd ochii ni s-au întîlnit. A aşteptat cu răbdare să-i vină ceasul, fermecîndu-mă şi ameţindu-mă pînă cînd m-a convins să îi dezvălui vraja. Atunci, Akasha i-a îngăduit să bea din sîngele ei şi ea a devenit una dintre cele mai puternice creaturi supranaturale din cîte mi-a fost dat să întîlnesc. Vreme de două secole am trăit şi am luptat alături de a. Am iubit-o pe Pandora. Dar asta-i deja altă poveste.
Ţi-aş putea spune un milion de poveşti despre seco¬lele pe care le-am trăit de-atunci, despre călătoriile mele de la Antiohia la Constantinopole, înapoi la Alexandria şi, mai departe, în India, apoi din nou în Italia, iar din Veneţia pînă la podişurile înalte şi reci ale Scoţiei şi, în cele din urmă, aici, pe insula din Egee unde ne aflăm acum.
Ţi-aş putea descrie fiecare schimbare măruntă petre¬cută cu Akasha şi Enkil de-a lungul anilor, ţi-aş putea vorbi zile în şir despre lucrurile ciudate pe care le-au făcut, despre tainele care au rămas nedezlegate.
Poate că, într-o noapte, în viitorul îndepărtat, cînd te vei fi întors la mine, am să-ţi vorbesc despre ceilalţi nemu¬ritori pe care i-am întîlnit, despre cei creaţi asemeni mie de către zeii care au supravieţuit în felurite ţinuturi ― unii dintre ei, slujitori ai Mamei, iar alţii, supuşi groazni¬cilor zei din Răsărit.
Ţi-aş putea spune cum Mael, sărmanul preot druid, a sfîrşit prin a bea sîngele unui alt zeu muribund şi şi-a pier¬dut pe dată credinţa în religia lui străveche. A devenit şi el un nemuritor proscris, la fel de periculos şi de rezistent ca oricare dintre noi. Ţi-aş putea spune cum s-au răspîndit în lume legendele despre Cei Ce Trebuie Păziţi. Dar şi despre vremurile cînd alţi nemuritori au încercat să mi-i smulgă, din orgoliu, ori mînaţi numai de dorinţa de a distruge, vrînd să pună capăt spiţei noastre.
Am să-ţi povestesc cîndva şi despre singurătatea mea, depre cei pe care i-am creat şi despre felul în care şi-au aflat sfîrşitul. Am să-ţi spun cum m-am cufundat în ţărînă împreună cu Cei Ce trebuie Păziţi, şi m-am trezit din nou la viaţă, mulţumită sîngelui lor, trăind nenumărate vieţi omeneşti înainte de a mă cufunda iar şi iar. Îţi voi vorbi şi despre ceilalţi cu adevărat veşnici, pe care-i întîlnesc uneori. Ultima oară am întîlnit-o pe Pandora la Dresda. Era însoţită de un vampir puternic şi vicios din India. Ne-am certat şi ne-am despărţit. Prea tîrziu, am descope¬rit scrisoarea în care mă ruga să ne întîlnim la Moscova. Era o hîrtiuţă mică şi fragilă ce căzuse în fundul unui cufăr ticsit. Prea multe amintiri, prea multe poveşti, cu sau fără învăţăminte...
Ţi-am povestit însă ceea ce era mai important: cum am ajuns să-i am alături pe Cei Ce Trebuie Păziţi şi cine sîntem noi cu adevărat.
Important însă e ca tu să înţelegi următoarele:
În vremea decăderii Imperiului Roman, toţi vechii zei ai lumii păgîne au fost declaraţi demoni de către creştinii aflaţi în plină ascensiune. O dată cu trecerea timpului, n-a mai avut nici un rost să li se explice că Hristos al lor nu era decît un alt zeu al Pădurii, murind şi reînviind, aşa cum odinioară şi Dionisos, şi Osiris o făcuseră, sau că Fecioara Maria nu era decît o altă ipostază a Mamei celei Bune. Epoca lor era devotată altor convingeri şi credinţe, o eră în care noi am devenit diavoli, opuşi celor în care credeau ei, şi asta, pe măsură ce vechile cunoştinţe erau uitate sau înţelese greşit.
Dar aşa a fost să fie. Sacrificiile omeneşti au fost con¬siderate o barbarie de către greci şi romani. Mie însumi mi se păruse de-a dreptul scîrbos felul în care keltoii îşi ardeau răufăcătorii în coloşii de răchită, în numele zeului lor, după cum ţi-am povestit. La fel au gîndit şi creştinii. Cum am fi putut noi, zeii, ce ne hrăneam cu sînge ome¬nesc, să fim consideraţi a fi "buni"?
Adevărata pervertire a rasei noastre s-a împlinit atunci cînd copiii întunericului au ajuns să fie convinşi că slujeau diavolului creştin, cînd, asemeni crunţilor zei de la Răsă¬rit, au încercat să impună răul ca valoare supremă, au început să creadă în puterea lui în ordinea lumii, în locul său de drept în această lume.
Dar ţine minte ce-ţi spun eu: Răul nu şi-a găsit nicio¬dată locul în lumea Occidentului. Nimeni nu va găsi vreo¬dată o justificare pentru moarte.
Indiferent cît de violente au fost veacurile ce au urmat căderii Romei, oricît de cumplite-au fost războaiele, persecuţiile şi nedreptăţile, preţul vieţii omeneşti n-a încetat să crească.
Biserica, în ciuda faptului că a făcut statui şi a zugrăvit icoane Hristosului ei şi martirilor, a întreţinut mereu credinţa că moartea acestora pentru binele credincioşilor n-a putut veni decît din partea inamicului, nu dinspre propriii ei preoţi.
Tocmai această credinţă în valoarea vieţii umane a determinat abandonarea, în întreaga Europă, a torturii şi a mijloacelor dezgustătoare de execuţie. Şi tot ea îi înde¬părtează pe oameni de monarhie, în direcţia republicii, în America şi Franţa.
Acum sîntem din nou în pragul unei ere atee ― o epocă în care creştinismul îşi pierde puterea, precum odinioară religiile păgîne, în vreme ce noul umanism, credinţa în om, în împlinirile şi drepturile acestuia, devine mai puternică decît a fost vreodată.
Desigur, nu putem anticipa ce se va întîmpla cînd vechea religie se va fi stins. Creştinismul s-a ridicat din cenuşa păgînismului, ducînd mai departe vechea adorare, într-o nouă formă. Poate că o nouă religie îi va lua locul acum. Poate că, în lipsa unei religii, omul s-ar cufunda în cinism şi egoism, fiindcă are cu adevărat nevoie de zeii săi.
Dar se prea poate ca altceva, mult mai minunat, să ia locul ocupat azi de creştinism: lumea ar putea face cu adevărat un pas înainte, departe de zei şi zeiţe, mai presus de îngeri şi diavoli. Iar într-o asemenea lume, Lestat, cu greu ne vom afla noi un loc al nostru.
Toate poveştile pe care ţi le-am istorisit sînt, la urma urmei, la fel de nefolositoare ca şi toate cunoştinţele anti¬chităţii pentru noi ori pentru oamenii de rînd. Imaginile şi poezia acestora vor fi fiind, poate, frumoase; ne pot înfiora, dezvăluindu-ne ceva ce am bănuit ori simţit întot¬deauna. Ne pot aduce aminte de vremurile cînd pămîntul era pentru omenire nou şi plin de minunăţii. Însă mereu ne vom întoarce la mersul de-acum al lumii.
În această lume vampirul e doar un zeu întunecat, un copil al întunericului. El nu poate fi altceva. Iar dacă uneori el exercită o anumită fascinaţie asupra minţii oamenilor, este numai din pricina faptului că imaginaţia omenească e un loc tainic, plin de amintiri primitive şi dorinţe nemărturisite. Mintea fiecărui om e o grădină sălbatică, după cum obişnuieşti să spui tu, în care tot soiul de creaturi se-nalţă şi decad, unde se aud cîntece şi sînt născocite lucruri ce, în mod obişnuit, sînt condamnate şi dezaprobate.
Şi totuşi, atunci cînd oamenii ajung să ne cunoască, ne iubesc. Ne iubesc chiar şi acum. Mulţimile pariziene adoră ceea ce văd pe scena Teatrului Vampirilor. Iar cei ce îi întîlnesc pe semenii tăi prin sălile de bal din lumea întreagă cad pe dată la picioarele seniorilor palizi înveşmîntaţi în pelerine roşii.
Se înfioară la gîndul posibilităţii nemuririi, la gîndul că o fiinţă atît de splendidă, de măreaţă, poate fi, funda¬mental, aservită răului, că această fiinţă poate simţi şi cunoaşte atîtea, dar totuşi, ea alege de bunăvoie să îşi sa¬tisfacă poftele întunecate. Poate chiar îşi doresc să devină acea creatură strălucitoare a răului. Ce simplu li se pare. De fapt, chiar aceasta simplitate îi ademeneşte.
Dar dăruieşte-le darul întunecat, şi doar unul dintr-o sută de mii n-are să fie la fel de nefericit precum sîntem noi.
Ce-aş putea să-ţi spun acum, în încheiere, ceva care să nu-ţi confirme cele mai negre spaime? Am trăit mai bine de optsprezece veacuri şi-ţi pot spune că viaţa n-are nevoie de noi. N-a avut niciodată, cu adevărat, vreun rost. Locul nostru nu e aici.


14

MARIUS a tăcut.
Pentru întîia oară, m-a scăpat din ochi şi a privit cerul de dincolo de ferestre, ca şi cum ar fi ascultat voci înde¬părtate, de pe celelalte insule, pe care eu nu le puteam auzi.
― Mai am să-ţi spun cîte ceva, mi-a spus, lucruri importante, deşi, mai degrabă, practice... Părea cam neatent. Mai sînt şi nişte promisiuni, pe care am să te rog să mi le faci...
Apoi s-a cufundat în tăcere, ascultînd. Chipul îi semăna nespus de mult cu cel al Akashei sau al lui Enkil.
Erau o mie de întrebări pe care aş fi vrut să i le pun. Însă, înainte de asta, aş fi vrut să repet o mie dintre spu¬sele lui, de parcă, de le-aş fi rostit cu glas tare, sensul lor m-ar fi pătruns mai deplin. Dacă aş fi vorbit atunci, cu greu m-ar fi putut înţelege cineva.
M-am lăsat pe spate în jilţul al cărui brocart mi s-a părut răcoros, împreunîndu-mi mînile în formă de turlă, şi n-am făcut altceva decît am privit drept înainte, de parcă povestea lui s-ar fi risipit în vînt, iar eu aş fi recitit-o acum. Mă gîndeam la ceea ce afirmase despre bine şi rău. M-am gîndit cît de îngrozit, de dezamăgit aş fi fost dac-ar fi încercat să mă convingă de justeţea filozofiei cumpliţi¬lor zei din Răsărit, cum că, într-un fel sau altul, ceea ce făptuiam ne-ar fi înălţat.
Eram eu însumi un copil al Occidentului şi de-a lungul scurtei mele vieţi luptasem împotriva neputinţei occidentale de a accepta răul şi moartea.
Dincolo însă de toate aceste consideraţii se afla înspăimîntătoarea certitudine a faptului că Marius ne-ar fi putut distruge pe toţi, nimicindu-i pe Akasha şi Enkil. Marius ar fi putut să ucidă toţi membrii stirpei noastre dîndu-i focului pe Akasha şi Enkil, scăpînd astfel lumea de un rău anacronic şi nefolositor. Aşa mi se părea, cel puţin.
Cît despre grozăvia reprezentată de către Akasha şi Enkil înşişi... Ce-aş putea spune? Doar că eu însumi simţisem o sclipire din ceea ce simţise Marius odinioară: că i-aş putea trezi, i-aş putea determina să vorbească din nou, să se mişte. Mai exact, văzîndu-i, am simţit că cineva ar putea şi ar trebui să facă acest lucru. Cineva ar putea pune capăt somnului lor cu ochii deschişi.
Ce aveau să fie ei, dacă aveau să vorbească, dacă aveau să se mai mişte vreodată? Ce aveau să facă?
Mi-au trecut prin minte, deodată, două posibilităţi la fel de ispititoare: să-i trezesc sau să-i distrug. Amîndouă mă seduceau. Aş fi vrut să-i pătrund şi să comunic cu ei, totuşi, impulsul irezistibil al nebuniei distrugerii lor mi se părea de înţeles. Am fi ieşit din scenă printr-o explozie de lumină, ducînd cu noi întreaga noastră seminţie de bleste¬maţi.
Ambele atitudini erau manifestări ale puterii. Ale triumfului asupra trecerii timpului.
― N-ai fost niciodată ispitit să o faci? l-am întrebat cu durere în glas.
Mă întrebam dacă mă auzeau şi ei, de jos, din capela în care se aflau.
Părea a se trezi din visare, s-a întors către mine şi a clătinat din cap: Nu.
― Chiar dacă ştii mai bine decît oricine că nu avem cu adevărat un loc în această lume?
A clătinat din nou din cap: Nu.
― Sînt nemuritor, mi-a spus, cu adevărat nemuritor. Ca să fiu sincer cu tine, nu cred că mai există ceva care să mă poată ucide. Dar asta nu contează cu adevărat. Vreau să merg înainte. Nici nu-mi trec prin minte asemenea gînduri. Am devenit eu însumi o conştiinţă permanentă, inteligenţa după care am tînjit ani în şir, întreaga-mi viaţă de muritor. Sînt îndrăgostit, cum am fost dintotdeauna, de progresul omenirii. Aş vrea să ştiu ce are să se întîmple acum, cînd omenirea a ajuns să-şi pună din nou întrebări despre propriii zei. Iată de ce, cu nici un chip, nimeni nu m-ar putea convinge să îmi închid ochii pentru vecie.
Am încuviinţat. Îl înţelesesem.
― Tu, însă, n-ai putea îndura ceea ce îndur eu, a continuat. Chiar şi-n dumbrava din nordul Franţei, unde am fost transformat în ceea ce sînt, nu mai eram tînăr. De atunci, s-a întîmplat să rămîn singur, am trăit spaime de nedescris, am fost în pragul nebuniei, dar n-am fost niciodată tînăr şi nemuritor în acelaşi timp. Am făcut de zeci de ori ceea ce trebuia să faci tu acum. Va trebui să ne despărţim, va trebui să pleci cît de curînd.
― Să ne despărţim? Dar eu nu vreau...
― Trebuie să pleci, Lestat, Şi, aşa cum ţi-am spus, asta va trebui să se întîmple cît de curînd. Nu eşti încă pregătit ca să rămîi cu mine. Acesta e unul dintre lucru¬rile cele mai importante care-mi mai rămăseseră de spus.
Va trebui să mă asculţi la fel de atent cum m-ai ascultat şi pînă acum.
― Marius, nici nu-mi pot închipui ce-ar însemna să te părăsesc acum. Nici măcar...
Am simţit cum mă cuprindea furia. Mă adusese aici doar ca să mă alunge? Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese Armand. Nu putem comunica cu adevărat decît cu cei vîrstnici şi nicidecum cu aceia pe care i-am creat. Iar eu îl găsisem pe Marius. Erau doar vorbe-n vînt. Nu exprimau nici pe departe ceea ce simţeam, disperarea şi teama de despărţire.
― Ascultă-mă, a zis cu blîndeţe. Înainte de a fi fost răpit de către gali, trăisem o viaţă întreagă. Nici un om din acea epocă nu şi-ar fi putut dori mai mult. Mai tîrziu, plecînd împreună cu Cei Ce Trebuie Păziţi, din Egipt, am trăit iar, ani în şir, în Antiohia, o viaţă demnă de un cărtu¬rar roman. Trăind acea viaţă, am avut puterea de a le trăi pe cele ce au urmat. Am avut puterea de a mă integra în lume, la Veneţia, precum bine ştii. În Antiohia, am avut o casă, sclavi, şi iubirea Pandorei. Trăiam, ţineam pasul cu ceea ce se petrecea. Am avut puterea de a domni în această insulă, după cum vezi. Tu, însă, asemeni tuturor celor ce se dau flăcărilor ori soarelui foarte devreme, n-ai avut parte niciodată de viaţa adevărată. Cînd erai un tînăr muritor, ai simţit gustul vieţii doar timp de şase luni, la Paris. Ca vampir, ai fost un hoinar, un exclus, bîntuind casele şi vieţile altora, mişcîndu-te, după cum te duceau paşii, din loc în loc. Dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să trăieşti, cît mai curînd, o viaţă întreagă. Dacă te-ai opri acum, ai putea pierde totul, te-ar putea cuprinde dis¬perarea şi te-ai reîntoarce în ţărînă, pentru a nu te mai ridica niciodată. Sau poate chiar mai rău...
― Vreau să trăiesc. Înţeleg, am sfîrşit prin a spune. Şi totuşi, atunci cînd cei de la Paris mi-au propus să rămîn cu ei în Teatrul Vampirilor, n-am putut.
― Locul tău nu era alături de ei. De altfel, teatrul acela este, de fapt, un clan. Nu e o lume, aşa cum nici insula în care mi-am aflat eutrefugiul nu e lumea. Ţi s-au întîmplat prea multe lucruri groaznice acolo. În schimb, în sălbăticia Lumii Noi spre care te îndrepţi, în orăşelul acela barbar numit New Orléans, ai pătrunde în lume, aşa cum n-ai mai făcut-o vreodată. Ţi-ai putea găsi un loc, precum muritorii de rînd, aşa cum ţi-ai dorit-o de atîtea ori de-a lungul peregrinărilor tale alături de Gabrielle. Acolo nu va fi nici un clan străvechi care să-ţi caute pricină, nici un nelegiuit care să te înspăimînte. Iar cînd, la rîndul tău, ai să-ţi faci tovarăşi ― căci singurătatea te va determina să o faci ― caută să îi creezi şi să-i păstrezi cît mai umani posibil. Ţineţi-i alături, fiţi membrii unei familii, nu ai unui clan, şi încercaţi împreună să înţelegeţi epoca în care trăiţi, deceniile pe care le petreceţi. Caută să afli care sînt veşmintele ce se potrivesc cel mai bine trupului tău, alegeţi cu grijă aşternuturile-n care-ţi vei petrece orele de leneveală şi locurile în care vei vîna. Caută să înţelegi ce înseamnă să simţi trecerea timpului!
― Da. Să simt durerea de a vedea cum se moare în jurul meu...
Era exact ceea ce Armand mă avertizase să nu fac.
― Exact. Eşti născut pentru a înfrînge timpul, nu pentru a fugi de el. Vei suferi, fiind nevoit să-ţi duci exis¬tenţa înconjurat de taina monstruozităţii tale. Vei suferi, fiind nevoit să ucizi. Ai putea alege să te hrăneşti cu răufăcători, pentru a-ţi linişti conştiinţa. S-ar putea să n-o poţi face. Te poţi însă apropia foarte mult de viaţă, dacă vei reuşi să închizi în tine taina cît mai adînc. Eşti născut pentru a te apropia de viaţă, după cum le-ai spus tu însuţi membrilor clanului din Paris. Eşti o imitaţie perfectă a unui om.
― Vreau. Da, vreau...
― Atunci, fă aşa cum ţi-am spus. Şi încearcă să înţe¬legi. De fapt, veşnicia e o succesiune de vieţi omeneşti. Bineînţeles, ar putea exista şi perioade îndelungate de retragere. Va veni vremea cînd te vei cufunda în ţărînă, ori te vei mulţumi să priveşti. Însă cei asemeni nouă se aruncă mereu înapoi în vîltoare. Înotăm cît putem de mult, pînă cînd timpul sau vreo tragedie ne doboară, aşa cum se întîmplă şi cu muritorii.
― Ai s-o faci? Îţi vei părăsi refugiul, aruncîndu-te în vîltoarea lumii?
― Da, categoric. Cînd va veni vremea, o voi face. Cînd lumea va fi devenit într-atît de interesantă, încît n-am să mai pot rezista. Atunci, mă voi plimba din nou pe străzile oraşelor. Voi avea un nume. Voi acţiona.
― Atunci, de ce n-ai veni chiar acum cu mine?
Ah, palid ecou al spuselor lui Armand. Şi al zadarnicei rugi a lui Gabrielle zece ani mai tîrziu.
― E o invitaţie mult mai ispititoare decît îţi închipui, a răspuns. Dar ţi-aş pricinui un mare rău, dacă aş veni cu tine. Aş sta între tine şi lume. N-am cum să împiedic asta.
Am clătinat din cap şi mi-am întors privirile, plin de amărăciune.
― Vrei să-ţi urmezi calea? Sau vrei ca prevestirile lui Gabrielle să se adeverească?
― Vreau să merg mai departe, am zis.
― Atunci va trebui să pleci. Peste un veac, ori poate chiar mai curînd, ne vom reîntîlni. Nu voi mai fi pe această insulă. Pînă atunci, îi voi fi dus pe Cei Ce Trebuie Păziţi altundeva. Însă, oriunde te-ai afla, am să te găsesc. Atunci, eu voi fi acela care te va implora să rămîi. N-am să te las să mă părăseşti. Mă voi îndrăgosti de tovărăşia ta, de vorbele tale, de simpla ta prezenţă, de încăpăţînarea ta, de lipsa ta de credinţă în orice ar fi să fie. De tot ce mă simt deja legat, poate chiar mai mult decît s-ar cuveni.
Îl ascultam, stăpînindu-mă cu greu să nu izbucnesc în lacrimi. Aş fi vrut să-l implor să mă lase să rămîn.
― Iar acum e imposibil? l-am întrebat. Marius, n-am putea economisi durata unei vieţi?
― E absolut imposibil. Ţi-aş putea spune poveşti o veşnicie, dar ele nu pot înlocui viaţa. Crede-mă, am încer¬cat să îi cruţ pe alţii. N-am reuşit niciodată. Nu te pot învăţa ceea ce te-ar învăţa viaţa. N-ar fi trebuit să-i iau lui Armand tinereţea, iar secolele sale de nebunie şi suferinţă sînt o pedeapsă pentru mine chiar şi acum. I-ai făcut un bine, tîrîndu-l în Parisul acestui veac, dar mă tem că, pentru el, s-ar putea să fie prea tîrziu. Crede-mă, Lestat, cînd îţi spun că toate acestea sînt necesare. Trebuie să ai şi tu parte de o viaţă, căci cei ce n-o trăiesc, rămîn veşnic nemulţumiţi, pînă cînd au, în sfîrşit, parte de ea ori sînt distruşi.
― Dar Gabrielle?
― Gabrielle şi-a trăit viaţa; era cît pe ce să-şi trăiască şi moartea. E de-ajuns de puternică pentru a se întoarce ori cînd în lume ori pentru a trăi o veşnicie la marginea ei.
― Şi crezi că se va mai întoarce vreodată?
― Nu ştiu, Gabrielle e mai presus de înţelegerea mea. Nu însă şi de experienţa mea: seamănă prea mult cu Pandora. Dar eu n-am înţeles-o niciodată pe Pandora. Adevărul este că majoritatea femeilor sînt slabe, fie ele muritoare sau nemuritoare. Dar atunci cînd dai de una puternică, fii convins că e cu totul imprevizibilă.
Am încuviinţat din cap. Vreme de o clipă, mi-am închis ochii. Nu voiam să mă gîndesc la Gabrielle. Indiferent de ceea ce spuneam noi, Gabrielle plecase.
Tot nu reuşeam să accept că trebuia să plec. Locul acesta îmi părea a fi paradisul. Dar n-avea nici un rost să mai discutăm despre asta. Ştiam că el luase deja o hotărîre, dar ştiam că n-are să mă oblige. Mă va lăsa să încep prin a-mi face griji în legătură cu tatăl meu cel muritor, pînă cînd voi sfîrşi prin a-i spune că plec. Mai rămăseseră doar cîteva nopţi pînă atunci.
― Da, a încuviinţat blînd. Pînă atunci, ţi-aş mai putea spune cîte ceva.
Cînd am deschis iar ochii, el mă privea răbdător, plin de afecţiune. Am simţit ghimpele iubirii străpungîndu-mă la fel de dureros cum îl simţisem cînd eram alături de Gabrielle. Am simţit că-mi dădeau lacrimile şi m-am străduit să le alung.
― Ai învăţat multe de la Armand, mi-a spus cu o voce potolită, de parc-ar fi încercat să mă ajute în lupta tăcută pe care o duceam cu mine însumi. Ai învăţat şi mai multe, de unul singur. Şi totuşi, mai ai cîte ceva de învăţat şi de la mine.
― Te rog, spune.
― Ei bine, un lucru e sigur, a început el, puterile tale sînt extraordinare, dar să nu te aştepţi ca cei pe care-i vei crea în următorii cincizeci de ani să fie egali cu tine şi Gabrielle. Cel de-al doilea copil al tău nu are să posede nici jumătate din puterile lui Gabrielle, iar următorii nici măcar atît. Sîngele pe care ţi l-am dat eu ar putea aduce unele modificări. Dacă vei bea... dacă vei bea sîngele Akashei şi al lui Enkil ― deşi ai putea alege să nu o faci... asta ar mai putea aduce şi alte modificări. Cu toate aces¬tea, numărul copiilor pe care-i poţi crea într-un secol este limitat. Iar noile vlăstare vor fi slabe. Deşi asta nu-i neapărat ceva rău. Legea vechilor clanuri purta în ea o doză de înţelepciune, aceea că puterea vine o dată cu vîrsta. Şi, din nou, vechiul adevăr se dovedeşte valabil: poţi crea imbecili sau titani, n-ai de unde să ştii dinainte. Ceea ce stă scris să se întîmple se va întîmpla. Va trebui să-ţi alegi cu grijă tovarăşii. Alege-i fiindcă îţi face plăcere să-i priveşti şi să le asculţi glasul, alege-i pentru tainele pe care le poartă în suflet iar tu năzuieşti să le cunoşti. Cu alte cuvinte, alege-i fiindcă îi iubeşti. Altfel, fii sigur că nu le vei putea suporta tovărăşia vreme prea îndelungată.
― Înţeleg, am spus. Să-i fac din dragoste.
― Exact, creează-i cu dragoste. Şi asigură-te că au trăit destul înainte ca tu să le dăruieşti sîngele tău. Şi niciodată, în veci, nu crea un vampir la fel de tînăr precum Armand. Asta e cea mai cumplită dintre crimele pe care le-am făptuit împotriva stirpei noastre: l-am creat pe Armand pe cînd acesta era încă un copil.
― Dar n-aveai de unde să ştii că fiii întunericului vor veni, atunci cînd au venit, şi te vor despărţi de el.
― Nu. Şi totuşi, ar fi trebuit să mai aştept. Singurăta¬tea a fost cea care m-a determinat să fac ceea ce am făcut. Şi, de asemenea, neajutorarea lui Armand, faptul că viaţa lui de muritor se afla întru totul în mîinile mele. Aminteşte-ţi mereu să-ţi fie teamă de puterea ta, de puterea pe care o ai asupra celor muribunzi. Singurătatea din noi şi simţul acestei puteri pot fi la fel de puternice precum setea de sînge. Dacă Enkil n-ar fi existat, n-ar fi existat nici Akasha, tot aşa cum, dacă Akasha n- ar fi existat, n-ar fi existat, poate, nici Enkil.
― Da. Iar din cîte îmi spui, se pare că Enkil e cel ce-o stăpîneşte pe Akasha. Că Akasha este cea care, din cînd în cînd...
― Da, e-adevărat, a încuviinţat şi chipul i s-a întunecat, iar ochii au căpătat o strălucire confidenţială, de parcă am fi şuşotit între noi, de teamă ca, nu cumva, cineva să ne audă.
A tăcut o vreme, de parcă s-ar fi gîndit îndelung la ceea ce voia să-mi spună.
― Cine ştie de ce ar fi în stare Akasha, dacă Enkil n-ar stăpîni-o? De ce încerc oare să mă conving că el n-are cum să audă ce-ţi spun, atunci cînd cuvintele-mi sînt formate numai în gînd? De ce vorbesc în şoaptă? M-ar putea distruge oricînd. Poate că numai Akasha îl împiedică pe Enkil s-o facă. Însă ce s-ar întîmpla cu ei, dacă el m-ar ucide?
― De ce s-au lăsat arşi de soare?
― De unde am putea şti aşa ceva? Poate că ştiau că nu li se va întîmpla nimic. Aveau să-i nenorocească doar pe cei ce îi chinuiseră. Poate că, trăind aşa, închişi în ei înşişi, înţeleg mai greu ceea ce se petrece în afară. N-au avut timp să-şi adune puterile, să se trezească din vis şi să se salveze. Poate că mişcările lor de mai tîrziu, cele la care mi-a fost dat să fiu martor, au fost posibile numai fiindcă soarele i-a trezit. Iar acum, dorm din nou, cu ochii des¬chişi. Visează iar şi nici măcar n-au nevoie să bea.
― Ce-ai vrut să spui adineauri?... Dacă voi alege să le beau sîngele? Am oare de ales?
― E un lucru la care va trebui să cugetăm împreună. Mai rămîne, desigur, şi posibilitatea ca ei să nu-ţi îngăduie să le sorbi sîngele.
M-am înfiorat la gîndul braţelor lor lovindu-mă, azvîrlindu-mă de-a curmezişul capelei ori jos, pe pardoseala de piatră.
― Ţi-a spus numele ei, Lestat. Cred că ea te va lăsa să bei. Dacă-i vei sorbi sîngele, vei fi cu mult mai rezistent
decît eşti acum. Cîteva picături n-ar face decît să te întărească, însă, dacă-ţi va da mai mult, nici o forţă de pe pămînt nu te va mai putea distruge. Trebuie să fii sigur că vrei asta.
― De ce să nu vreau?
― Vrei să arzi, să te faci scrum şi să trăieşti o perpe¬tuă agonie? Vrei să fii căsăpit cu o mie de cuţite ori ciu¬ruit de gloanţe, şi totuşi să supravieţuieşti, să devii o halcă de carne ce nu-şi poate purta de grijă? Crede-mă, Lestat, asta poate fi chiar mai rău decît însăşi moartea. Ai putea suporta chiar şi soarele, supravieţuind atît de ars, încît nimeni nu te-ar putea recunoaşte, dorindu-ţi, asemeni bătrînilor zei din Egipt, să fi murit?
― Dar n-am să mă vindec mai repede?
― Nu neapărat. Nu şi dacă nu vei beneficia de o nouă infuzie din sîngele ei, în starea în care te vei afla. Timpul, măsurat cu durata unor vieţi omeneşti sau sîngele celor vîrstnici... acestea pot fi tămăduitoare. Dar ţi-ai putea dori, la un moment dat, să fi murit. Gîndeşte-te la asta. Îngăduie-ţi un răgaz.
― Ce-ai face dacă ai fi în locul meu?
― Aş bea sîngele Celor Ce Trebuie Păziţi, desigur. Aş bea, pentru a fi mai puternic, mai aproape de nemurire. Aş implora-o în genunchi pe Akasha să-mi dea voie să beau, iar apoi m-aş adăposti în braţele ei. Dar mie mi-e uşor să vorbesc despre asta. Ea nu m-a respins niciodată, iar eu ştiu că vreau să trăiesc de-a pururi. Ea nu m-a lovit niciodată. Pentru a trăi veşnic, aş fi în stare să mai suport încă o dată focul. Aş îndura arşiţa soarelui. Aş suporta orice, doar ca să pot trăi mai departe. Tu, însă, s-ar putea să nu fii sigur că ceea ce îţi doreşti e veşnicia.

― Mi-o doresc. Aş putea pretinde că stau pe gînduri, aş putea pretinde că sînt înţelept şi chibzuit, cîntărindu-ţi propunerea. Dar, la naiba, nu cred că te-aş putea păcăli, nu-i aşa? Ai şti, oricum, care mi-ar fi răspunsul.
A zîmbit.
― Atunci, înainte să pleci, vom coborî din nou în capelă şi-i vom cere, cu umilinţă, sîngele. Vom vedea ce are să-ţi răspundă.
― Dar, acum, nu-mi vei mai spune nimic? l-am întrebat. Mi-a făcut semn să-i spun ce doream să ştiu.
― Am văzut fantome, i-am spus. Am văzut acei demoni ciumaţi pe care mi i-ai descris. I-am văzut posedînd oameni şi obiecte.
― Nici eu nu ştiu mai multe decît ştii tu. Cele mai multe dintre fantomele de soiul acesta nu par a fi mai mult decît simple apariţii lipsite de conştiinţă, aşa cum sînt şi considerate, de altfel. N-am stat de vorbă niciodată cu vreo fantomă şi nici una dintre ele nu mi s-a adresat vreodată. Cît despre demonii blestemaţi, nu cred că pot adăuga ceva la explicaţiile de odinioară ale lui Enkil, cum că aceşti demoni ar fi nebuni de furie fiindcă nu au trup. Există însă alte fiinţe nemuritoare mult mai interesante.
― Ce sînt acelea?
― Există în Europa cel puţin două astfel de creaturi, care n-au băut niciodată sînge. Se pot mişca atît la lumina zilei, cît şi în beznă, au trupuri şi sînt foarte puternice. Arată exact ca oamenii. În Egiptul antic, a existat unul, cunoscut la curte drept Ramses cel Blestemat, şi, din cîte ştiu eu, era cu adevărat blestemat. După dispariţia sa, numele lui a fost şters de pe toate monumentele regale. Ştii că acesta era obiceiul egiptenilor: să şteargă numele, închipuindu-şi că astfel nimicesc fiinţa care îl poartă. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el. N-am găsit nimic în vechile pergamente despre asta.
― Armand l-a pomenit la un moment dat, am inter¬venit. Armand, vorbindu-mi despre legende, spunea că Ramses ar fi fost un vampir vîrstnic.
― N-a fost. Dar nici eu n-am crezut asta, n-am dat crezare celor citite despre el pînă cînd nu i-am văzut pe ceilalţi, cu ochii mei. Şi nici măcar cu aceştia, n-am comunicat. I-am zărit doar, iar ei s-au speriat de mine şi au fugit. Mă tem de ei, fiindcă pot umbla la lumina soare¬lui. Sînt puternici, lipsiţi de sînge, şi cine ar putea şti de ce sînt în stare? Dar s-ar putea să treacă veacuri, fără să-i întîlneşti.
― Dar cît sînt de bătrîni, cînd s-a întîmplat asta?
― Sînt foarte bătrîni, probabil la fel de în vîrstă ca mine. N-aş putea să-ţi spun exact. Trăiesc o viaţă de oameni avuţi şi puternici. Poate că există mai mulţi din stirpea lor, poate că au o cale de a se înmulţi. Nu ştiu. Pandora spunea odată c-ar fi existat şi o femeie. Dar noi doi n-am fost niciodată de acord în privinţa lor. Ea susţi¬nea că şi ei au fost odinioară ceea ce sîntem noi, dar au încetat să se mai hrănească, aşa cum Mama şi Tatăl au încetat să mai bea. Eu însă nu cred că ei au fost ceea ce sîntem noi. Ei sînt altceva, ceva lipsit de sînge. Nu reflectă lumina, aşa cum face pielea noastră. Ei o absorb. Sînt doar cu o nuanţă mai închişi la piele decît muritorii. Sînt îndesaţi şi puternici. S-ar putea să nu-i întîlneşti nicio¬dată, dar ţi-am spus, ca să te previn. Nu-i lăsa niciodată să-ţi cunoască sălaşul. Ar putea fi mai periculoşi decît muritorii.
― Dar sînt oamenii cu adevărat primedioşi? Mie mi-au părut a fi uşor de păcălit.
― Bineînţeles că sînt periculoşi. Oamenii ne-ar putea distruge, dacă ar afla cine sîntem cu adevărat. Ne-ar putea vîna în timpul zilei. Nu subestima acest avantaj al lor. Din nou, legile vechilor clanuri s-au dovedit înţelepte în această privinţă. Să nu spui niciodată muritorilor despre noi. Nu-i spune niciodată unui om unde-ţi e sălaşul ori cel al vreunui alt vampir. E o nebunie să crezi că-i poţi stăpîni pe muritori.
Am încuviinţat, deşi îmi venea greu să mă tem de mu¬ritori. Nu m-am temut niciodată de ei.
― Nici măcar Teatrul Vampirilor din Paris, m-a aver¬tizat, nu dezvăluie vreun adevăr despre noi. Se joacă doar cu folclorul şi cu iluziile. Publicul se lasă păcălit.
Mi-am dat seama că ceea ce spunea era adevărat. Chiar şi în scrisorile pe care mi le scria Eleni, ea avea grijă să nu dezvăluie vreun nume şi ascundea întotdeauna adevăratele înţelesuri.
Ca întotdeauna, acest mister mi se părea apăsător.
Îmi răscoleam fără încetare mintea, încercînd să-mi amintesc dacă întîlnisem vreodată acele creaturi lipsite de sînge... Să fiu sincer, era posibil ca eu să le fi luat drept vampiri proscrişi.
― Mai trebuie să ştii un lucru despre fiinţele supra¬naturale, a zis Marius.
― Ce anume?
― Nu sînt sigur în această privinţă, dar am să-ţi spun ce cred eu. Bănuiesc că, atunci cînd sîntem arşi ori distruşi în orice alt mod, ne putem întoarce într-o altă formă. Nu vorbesc acum despre oameni, despre ceva asemănător reîncarnării în care cred unii dintre ei. Nu ştiu nimic despre soarta sufletelor oamenilor. Dar noi trăim veşnic, iar eu cred că ne putem întoarce.
― Ce te face să crezi aşa ceva?
Fără să vreau, gîndul mi-a zburat la Nicolas.
― Acelaşi lucru care îi face pe oameni să creadă în reîncarnare.Între ei, sînt unii care pretind că îşi amintesc vieţile trăite anterior. Vin la noi ca muritori, pretinzînd a şti totul despre noi, susţinînd că, odinioară, au fost de-ai noştri, şi ne cer să le dăm iar darul întunecat. Pandora a fost unul dintre aceşti oameni. Ştia o mulţime de lucruri, şi n-am putut găsi nici o explicaţie pentru cunoştinţele ei. Doar dacă, nu cumva, şi-a imaginat totul ori, cine ştie cum, mi-a smuls, fără să-mi dau seama, totul, direct din minte. Asta ar fi o altă posibilitate, să existe muritori cu simţuri deosebite ce le-ar îngădui să ne capteze gîndurile. Oricare ar fi răspunsul, nu sînt mulţi ca aceştia. Dacă vor fi fost cu adevărat vampiri înainte, sînt numai cîţiva dintre cei ce-au pierit. Astfel încît se prea poate ca ceilalţi să nu fi avut puterea de a se întoarce. Sau poate că n-au vrut să revină. Cine ştie? Pandora era convinsă că murise atunci cînd Mama şi Tatăl au fost lăsaţi pradă soarelui.
― Dumnezeule mare, se nasc din nou, ca muritori, şi mai vor să redevină vampiri?
Marius a surîs.
― Eşti tînăr, Lestat, şi te contrazici. Cum crezi că ar fi cu adevărat, dacă ai fi din nou muritor? Gîndeşte-te la asta, cînd vei da ochii cu tatăl tău.
Pe tăcute, i-am dat dreptate. Dar n-aş fi vrut să pierd ceea ce mintea mea făcuse din starea de muritor. Îmi doream să plîng mereu după umanitatea mea pierdută. Ştiam că iubirea pe care o nutream pentru muritori era strîns legată de faptul că nu-mi era teamă de ei.
Marius privea aiurea, absorbit de gînduri. Părea o întruchipare a ascultării. Apoi chipul lui şi-a îndreptat din nou atenţia asupră-mi.
― Lestat, nu mai avem la dispoziţie decît două sau trei nopţi, a spus el, cu glasul plin de tristeţe.
― Marius, am şoptit.
Mi-am muşcat limba, ca să nu rostesc cuvintele ce năzuiau să iasă.
Singura mea consolare era expresia feţei sale. Mi se părea acum că nu arătase niciodată, nici măcar pentru o clipă, neomenesc.
― Nu ştii cît de mult mi-ar plăcea să te păstrez lîngă mine, a rostit. Dar viaţa e acolo, afară, nu aici. Cînd ne vom întîlni din nou, am să-ţi spun mai multe, dar, deocamdată, ştii tot ceea ce e nevoie să ştii. Trebuie să pleci în Louisiana şi să ai grijă de tatăl tău pînă la sfîrşitul zilelor sale. Să-nveţi din asta tot ce vei putea învăţa. Am văzut legiuni de muritori crescînd şi murind. Tu n-ai văzut nici unul. Dar, crede-mă, tinere prieten, mi-aş dori cu disperare să te ştiu lîngă mine. Nu ştii cît de mult mi-o doresc. Îţi jur că, atunci cînd va veni vremea, voi şti să te găsesc.
― Dar de ce nu mă voi putea întoarce eu la tine? De ce e nevoie să rămîi aici pentru a-mi aştepta întoarcerea?
― A venit vremea să plec şi eu, a venit pe dată răspunsul. Am domnit prea mult timp peste acest popor. Aş trezi bănuieli şi, pe deasupra, europenii au început să se învîrtă prea mult în aceste ape. Înainte de a veni aici, eram ascuns în ruinele unui oraş îngropat numit Pompei, aflat la poalele Vezuviului. Muritorii ce se învîrteau şi săpau printre acele ruine m-au alungat. Acum, se repetă acelaşi lucru. Va trebui să-mi caut un alt refugiu, un loc neumblat şi menit să rămînă cît mai mult timp astfel. La drept vorbind, nu te-aş fi adus aici, dacă n-aş fi ştiut că urmează să plec.
― De ce nu?
― Ştii prea bine de ce. Nimeni nu trebuie să cunoască locul unde se află Cei Ce Trebuie Păziţi. Ajungem acum la ceea ce era mai important: promisiunile pe care va trebui să mi le faci.
― Cere-mi orice, am spus. Dar ce ţi-aş putea oferi eu?
― Doar atît: Să nu dezvălui niciodată, nimănui, ceea ce ţi-am spus. Să nu vorbeşti despre Cei Ce Trebuie Păziţi. Să nu istoriseşti nimănui legendele vechilor zei. Să nu spui nimănui că m-ai întîlnit.
Am încuviinţat, grav. Mă aşteptasem la asta şi, chiar fără să stau prea mult pe gînduri, ştiam că are să-mi fie greu să mă ţin de cuvînt.
― Dacă vei povesti, fie şi numai o parte, a continuat, va urma încă o părticică şi, cu fiecare secret dezvăluit, va creşte posibilitatea ca Cei Ce Trebuie Păziţi să fie desco¬periţi.
― Da, am spus. Dar legendele despre originile noas¬tre... Cum rămîne cu cei pe care îi voi crea? Lor voi putea să le spun...?
― Nu. Cum ţi-am spus, dacă vei dezvălui o parte, vei sfîrşi prin a spune totul. Mai mult, dacă novicii aceia vor fi odrasle ale Dumnezeului creştin, dacă, asemeni lui Nicolas, vor fi fost otrăviţi cu tot soiul de concepte creştine de felul păcatului originar, poveştile tale îi vor înnebuni doar, îi vor descumpăni. Va fi o grozăvie pe care vor refuza să o accepte. Întîmplări, zei păgîni în care nu vor crede, obiceiuri pe care nu le vor înţelege. E nevoie să fii pregătit pentru asemenea revelaţii, pe cît se poate de mult. Mai bine ascultă-le cu atenţie întrebările şi spune-le ceva ce ei se aşteaptă să audă de la tine. Iar dacă vei crede că nu-i poţi minţi, mai bine nu le spune nimic. Încearcă să-i faci puternici, ca pe oamenii care în zilele noastre refuză să creadă în Dumnezeu. Dar ia aminte: niciodată nu dezvălui vechile legende. Acelea, le pot spune doar eu.
― Dar ce-mi vei face, dacă am să le dezvălui? am întrebat.
Asta l-a lăsat înmărmurit. Şi-a pierdut cumpătul vreme de o clipă, după care a izbucnit în rîs.
― Eşti cea mai vicleană creatură pe care am întîlnit-o vreodată, Lestat. Important e că pot să-ţi fac orice vreau eu, dacă vei nesocoti taina. Sînt convins că ştii asta. Te-aş putea călca în picioare, cum a făcut Akasha cu cel vîrstnic. Ţi-aş putea da foc, cu puterea minţii mele. Dar nu vreau să-mi risipesc ameninţările. Vreau ca tu să te întorci la mine. Dar nu vreau ca aceste taine să se răspîndească. Nu vreau ca o haită de nemuritori să se năpustească din nou asupra mea, cum s-a întîmplat la Veneţia. Vreau să mă ţin departe de cei de-o seamă cu mine. Niciodată, fie că vrei, fie că nu, să nu pui pe nimeni pe urmele mele, ori pe cele ale Celor Ce Trebuie Păziţi. Să nu repeţi nicicînd numele meu în prezenţa altora.
― Am înţeles, am spus solemn.
― Eşti sigur de asta? Sau e nevoie într-adevăr să te ameninţ? Trebuie să-ţi explic cît de cruntă poate fi răzbu¬narea mea? Şi nu vei fi singurul pedepsit, ci vor suferi toţi aceia care vor fi aflat de la tine ceva. Lestat, am nimicit destui semeni de-ai noştri ce porniseră în căutarea mea. I-am ucis numai fiindcă aflaseră de vechile legende, cunoşteau numele meu şi nu consimţiseră să renunţe la căutările lor.
― Nu mai pot suporta, am murmurat. Ţi-o jur, nu voi spune nimic, nimănui, niciodată. Mă tem însă de ceea ce alţii mi-ar putea citi în minte. Mi se pare firesc. Mă tem că mi-ar putea smulge din minte unele imagini. Armand o putea face. Ce-are să se întîmple dacă...
― Poţi ascunde aceste imagini. Le poţi fereca, ştii cum. Poţi trimite alte imagini, care să-i deruteze. Îţi poţi închide mintea. E unul dintre talentele pe care le posezi deja. Dar să lăsăm acum ameninţările şi mustrările. Ştii că ţin la tine.
Nu i-am răspuns pe dată. Mintea îmi zbura aiurea, la tot soiul de posibilităţi interzise. În cele din urmă, am sfîrşit prin a le formula în cuvinte.
― Marius, n-ai avut niciodată dorinţa de a spune totul, tuturor celorlalţi? Vreau să spun, celor din seminţia noastră, aducîndu-i pe toţi laolaltă?
― Dumnezeule mare, nu, Lestat. De ce să fac una ca asta?
Părea sincer mirat.
― Cunoaşterea de către toţi a legendelor noastre ar putea să compenseze enigmele istoriei noastre, aşa cum se întîmplă şi în istoria oamenilor. Astfel ne-am putea împărtăşi unii altora poveştile şi puterile...
― Ne-am uni şi ne-am folosi forţele, aşa cum au făcut copiii întunericului, împotriva omenirii?
― Nu... Nu aşa.
― Lestat, în istorie, clanurile sînt destul de rare. Cei mai mulţi dintre vampiri sînt neîncrezători şi singuratici şi nu-i iubesc pe ceilalţi. N-au decît unul sau doi tovarăşi bine aleşi, iar asta numai din vreme în vreme. Îşi apără cu străşnicie terenurile de vînătoare şi singurătatea, aşa cum fac eu însumi. Ar refuza să se adune laolaltă şi, chiar dacă ar depăşi suspiciunile care îi despart, reunirea lor ar lua sfîrşit în cumplite bătălii şi lupte pentru supremaţie precum cele despre care mi-a vorbit Akasha, care s-au întîmplat cu mii de ani în urmă. Nu uita că, la urma urmei, sîntem creaturi ale răului. Sîntem ucigaşi. E prefe¬rabil ca cei ce se unesc pe acest pămînt să fie oamenii şi ca ei să se reunească întru bine.
I-am acceptat spusele, ruşinat de felul în care mă aprinsesem, de toate slăbiciunile mele, de faptul că eram atît de impulsiv. Însă un val de alte posibilităţi mi-a invadat mintea, obsedîndu-mă chiar.
― Dar muritorii, Marius? Nu te-a încercat niciodată dorinţa de a te arăta lor, de a le dezvălui întreaga poveste? Din nou, ideea mea părea a-l surprinde. N-ai vrut niciodată ca lumea să afle despre noi, oricare ar fi fost preţul cunoaşterii? Nu ţi s-a părut o variantă prefera¬bilă unei vieţi trăite pe ascuns?
A închis ochii vreme de o clipă, odihnindu-şi obrajii în căuşul palmelor. Pentru întîia oară, captam imagini emise de el şi am ştiut că îmi îngăduia să le văd, fiindcă nu era sigur de răspunsul său. Amintirile lui erau atît de vii şi de puternice, încît puterile mele mi-au părut deodată fragile, nesigure. Îşi amintea de timpurile începuturilor, cînd Roma mai conducea încă lumea, iar el nu trăise încă nici măcar o viaţă de om.
― Îţi aminteşti c-ai vrut să le spui tuturor, am şoptit. Ai vrut să dezvălui monstruosul secret.
― Poate, la început de tot, a existat în mine o patimă a comunicării.
― Da, a comunicării, l-am îngînat, insistînd asupra acelui cuvînt.
Mi-am amintit atunci de noaptea aceea îndepărtată, cînd urcasem pe scenă, înspăimîntînd cumplit publicul parizian.
― Dar asta s-a întîmplat chiar la început, a spus încet, de parcă ar fi vorbit pentru sine. Privirile i s-au îngustat, de parcă ar fi privit în depărtare, dincolo de secole. Ar fi o nebunie. Dacă omenirea s-ar lăsa convinsă de asemenea revelaţii, n-ar şovăi, ne-ar distruge. Eu nu vreau să fiu distrus. Primejdiile şi nenorocirile de acest fel nu mă atrag deloc.
Nu i-am răspuns.
― Nici tu nu simţi nevoia de a dezvălui aceste lucruri, mi-a spus, încercînd să mă liniştească.
Şi totuşi, credeam că o simt. I-am simţit degetele pe dosul palmei mele. Eu priveam însă dincolo de el, înapoi către prea scurta mea viaţă: teatrul, fanteziile-mi de basm. Tristeţea mă împietrea.
― Te simţi singur şi monstruos, a spus. Eşti impulsiv şi vrei să sfidezi.
― E drept.
― Şi crezi c-ar folosi la ceva, dacă te-ai desconspira? Nimeni nu poate schimba trecutul. E o iluzie copilărească
să-ţi închipui aşa ceva. Dezvăluie-ţi identitatea, şi te vor distruge. Şi ce-ai rezolva astfel? Grădina sălbatică cea plină de viaţă ţi-ar înghiţi rămăşiţele în tăcere. Unde-i aici dreptatea sau înţelegerea?
Am încuviinţat.
I-am simţit mîna apropiindu-se de a mea. S-a ridicat în picioare şi cu regret, l-am imitat, ascultător.
― E tîrziu, a spus cu blîndeţe, cu ochii plini de înţe¬legere. Destul cu vorbele. Trebuie să cobor printre oamenii mei. În satul vecin s-au iscat nişte tulburări, după cum îmi era teamă. Va dura destul pînă cînd voi linişti spiritele, tot ce-a mai rămas din noaptea asta pînă în zori şi poate chiar şi seara următoare. S-ar putea ca mîine să nu putem sta de vorbă decît după miezul nopţii...
Din nou, părea preocupat, şi-a înclinat capul şi a ascultat.
― Da, trebuie să plec.
Ne-am îmbrăţişat, o îmbrăţişare uşoară şi plăcută.
Deşi mi-ar fi plăcut să cobor cu el în sat, să văd şi eu ce se întîmplase şi cum îşi conducea el oamenii, îmi doream la fel de mult să mă retrag în camera mea, să privesc marea şi, într-un tîrziu, să adorm.
― Îţi va fi foame cînd te vei trezi, mi-a spus. Voi pregăti o victimă pentru tine. Ai răbdare pînă cînd am să mă întorc.
― Da, desigur...
― Şi pînă mă vei aştepta, mîine, poţi face ce doreşti. Vechile pergamente sînt în cutiile din bibliotecă. Poţi să le studiezi. Dacă vrei, poţi colinda toate încăperile casei. Doar de sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi să nu te apropii. Să nu cobori treptele de unul singur.
Am încuviinţat.
Aş fi vrut să-l mai întreb încă un lucru. Cînd avea să vîneze? Cînd va bea sînge? Sîngele lui mă săturase vreme de două nopţi ori poate chiar mai mult. Dar el, cu al cui sînge se sătura? Făcuse vreo victimă ceva mai devreme?
Avea să vîneze acum? Din ce în ce mai mult, mi se întărea bănuiala că el nu mai avea aceeaşi nevoie de sînge ca şi mine. Începeam să cred că, asemeni Celor Ce Trebuie Păziţi, începuse să se hrănească din ce în ce mai rar. Doream cu disperare să aflu dacă acesta era adevărul.
El însă mă părăsise. Satul îl chemase, mai mult ca sigur. A ieşit pe terasă şi apoi a dispărut. Vreme de o clipă, am crezut că se ascunsese, în dreapta ori în stînga, după uşă. Apoi m-am dus pînă în prag şi am descoperit că terasa era pustie. M-am apropiat de balustradă şi m-am aplecat, privind în jos. Am văzut o pată de culoare ― mantia lui ― pe fondul întunecat al stîncilor de dedesubt.
Aşadar, aceasta e soarta care ne aşteaptă, am gîndit atunci: nu vom mai simţi nevoia de sînge, chipurile noastre îşi vor pierde, încetul cu încetul, expresia omenească, vom putea mişca obiectele din loc folosindu-ne doar de pute¬rea minţii şi, probabil, vom putea zbura. Peste cîte nopţi, peste cîte mii de ani, vom sta nemişcaţi, cufundaţi într-o tăcere de nepătruns, asemeni Celor Ce Trebuie Păziţi? De cîte ori, în noaptea aceasta, Marius arătase ca ei? Cît timp îşi petrecea stînd încremenit cînd nu era nimeni de faţă?
Ce va însemna pentru el jumătatea de veac, cît timp eu îmi voi trăi viaţa de muritor, departe, peste mări?
M-am întors şi am străbătut casa înspre camera ce-mi fusese pregătită. Am şezut acolo, privind marea, pînă cînd întîia geană de lumină a prins a se ivi. Cînd am deschis ascunzătoarea micuţă a sarcofagului, era plină de flori proaspete. Mi-am pus masca de aur şi gluga, apoi mănu¬şile, şi m-am întins în sicriul de piatră. În vreme ce-mi închideam ochii, am simţit mireasma dulce a florilor.
A venit şi clipa înfiorătoare a pierderii cunoştinţei. În pragul visului, am auzit un rîset de femeie. A rîs uşor vreme îndelungată, de parcă s-ar fi aflat în miezul unei conversaţii care o făcea fericită, şi chiar înainte de a mă afunda în beznă, mi s-a părut c-o văd, dîndu-şi capul pe spate şi dezvelindu-şi grumazul alb.


15

CÎND am deschis ochii, m-a străfulgerat o idee, transformîndu-se în obsesie, astfel încît de-abia îmi dădeam seama de setea care mă chinuia, de furnicăturile din vene.
― Deşertăciune, am şoptit.
Ideea însă era încărcată de o frumuseţe ispititoare.
Nu, dă-o uitării. Marius mi-a cerut să stau departe de sanctuar, şi, la urma urmei, avea să se întoarcă pînă la miezul nopţii, şi-i voi putea expune ideea. Poate că el ar putea să... Ce anume? Ar clătina din cap, plin de amără¬ciune.
Mi-am părăsit camera şi am început să mă plimb prin casă. Totul era ca în noaptea precedentă: lămpi aprinse, ferestre deschise, oferind spectacolul molcom al luminilor muribunde. Mi se părea imposibil faptul că, în curînd, aveam să plec. Dar şi mai neverosimilă era ideea că n-aveam să mă întorc niciodată aici ba, mai mult, el însuşi va părăsi aceste locuri extraordinare.
Mă simţeam amărît şi demn de milă. Ideea, însă, persista.
N-aş fi vrut să o fac în prezenţa lui, ci în tăcere şi în taină, ca să nu mă simt ridicol. Voiam să merg singur.
Nu. N-o face. La urma urmei, tot n-are să folosească la nimic. Cînd ai s-o faci, nu se va întîmpla nimic.
Tocmai de aceea, de ce n-aş face-o? De ce n-aş face-o?
Mi-am dus rondul pînă la capăt, prin bibliotecă, prin galerii şi prin încăperea plină de păsări şi maimuţe. Am intrat în camere pe care nu le vizitasem.
Ideea însă mi se cuibărise în minte. Setea mă sîcîia, trezindu-mi puţin impulsivitatea, surpîndu-mi liniştea,
nelăsîndu-mă să mă gîndesc la spusele lui Marius şi la ceea ce aveau să însemne ele o dată cu trecerea timpului.
El nu era nicăieri în casă. Eram sigur de asta. În cele din urmă, am colindat toate odăile. Unde se odihnea rămăsese o taină, după cum ascunse rămăseseră şi feluri¬tele căi de a părăsi casa fără a fi observat ― ştiam că existau.
Uşa care ducea spre pasajul coborîtor, spre sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi am descoperit-o cu uşurinţă.
M-am oprit, într-un tîrziu, în salonul tapetat cu mobile lustruite şi m-am uitat la ceas. Era ora şapte a serii, mai erau cinci ore pînă la întoarcerea lui. Cinci ore de sete mistuitoare. Şi mai era ideea... Ideea aceea.
Nu mă hotărîsem totuşi să o pun în aplicare. Am întors spatele orologiului şi-am pornit-o către odaia mea. Ştiam că, înaintea mea, sute avuseseră aceeaşi idee. Şi apoi, cît de exact descrisese el mîndria pe care o simţise atunci cînd crezuse că-i va putea trezi, că-i va face să se mişte.
Nu. Voiam s-o fac, chiar de n-avea să se întîmple ni¬mic, deşi ştiam că nu voi ajunge la nici un rezultat. Doream să cobor acolo singur şi s-o fac. Poate că eram mînat de ceva aflat în legătură cu Nicki. Nu ştiu. Nu ştiu!
Am intrat în odaia mea şi, la lumina incandescentă reflectată de valurile mării, am deschis cutia şi am contemplat îndelung vioara Stradivarius.
Desigur, nu mă pricepeam să cînt la ea, însă, noi, vam¬pirii, sîntem buni imitatori. După cum spunea Marius, dispunem de o putere de concentrare şi de talente superi¬oare oamenilor de rînd. Îl văzusem de multe ori pe Nicki cîntînd.
Am întins corzile din păr de cal şi le-am frecat cu o bucăţică de răşină, cum făcea şi Nicki.
Cu numai două nopţi în urmă, n-aş fi atins cu nici un preţ acest obiect. Ascultarea acestui instrument mi-ar fi provocat durere.
Acum, însă, am luat vioara din cutie şi am purtat-o, străbătînd casa, aşa cum o purta Nicki prin culisele Teatrului Vampirilor, fără urmă de vanitate. Mă grăbeam spre intrarea în trecerea secretă.
Avem impresia că ei mă cheamă, mă conduc, de parcă aş fi fost lipsit de voinţă. Acum, Marius nu mai conta. Conta un singur lucru, să cobor treptele înguste cît puteam de repede. Am trecut pe lîngă ferestruicile prin care răzbătea briza înmiresmată a mării şi lumina serii timpurii.
De fapt, orgoliul care mă mîna devenise într-atît de puternic, încît m-am oprit locului întrebîndu-mă dacă izvora din mine însumi. Ce nebunie! Cine îmi vîrîse aşa ceva în cap? Cei Ce Trebuie Păziţi? Asta chiar era îngîmfare. De unde să ştie acele creaturi ce era micul şi straniul instrument pe care-l ţineam în mînă?
Scotea sunete pe care, nu-i aşa? nimeni din lumea antică nu le auzise vreodată, sunete atît de omeneşti şi pline de afecţiune, încît mulţi credeau că vioara era opera diavolului şi-i acuzau pe virtuoşii ei că ar fi posedaţi de necuratul.
Eram ameţit, descumpănit.
Cînd reuşisem să cobor atîtea trepte? Uitasem oare că uşa era zăvorîtă pe dinăuntru? Peste cinci sute de ani, voi fi poate în stare să trag acel zăvor, mi-am spus. Acum, însă, nici vorbă.
Şi totuşi, am continuat să cobor, şi gîndurile s-au risi¬pit la fel de brusc precum mă invadaseră. Înflăcărarea mă cuprinsese iarăşi, iar setea părea că mă aţîţa şi mai tare, deşi, între ele, n-avea cum să existe vreo legătură.
Ajungînd la ultima cotitură, am descoperit surprins că uşile capelei erau larg deschise. Lumina felinarelor se revărsa în casa scărilor. Copleşit pe neaşteptate de mireasma florilor şi de parfumul de tămîie, am înghiţit în sec.
M-am apropiat, ţinînd vioara la piept, cu ambele mîini.
Am văzut uşile tabernacolului deschise şi pe ei doi, şezînd acolo.
Cineva le adusese flori proaspete şi tămîie pe farfu¬rioare de aur.
M-am oprit în mijlocul capelei, privindu-i, şi din nou mi s-a părut că se uitau la mine.
Erau albi, atît de albi, încît nu reuşeam să mi-i închi¬pui bronzaţi, şi tari precum diamantele pe care le purtau.
O brăţară în formă de şarpe, pe antebraţul ei. Un colier atîrnîndu-i deasupra sînilor. O fîşie subţire de piele ivindu-se din gulerul de in al rochiei sale imaculate.
Chipul ei era mai îngust decît al lui, iar nasul o idee mai lung. Ochii-i erau alungiţi, iar pliurile cărnoase ce îi înconjurau, ceva mai groase. Pletele le erau însă la fel de negre.
Răsuflăm greu. M-am simţit slăbit dintr-o dată şi-am lăsat parfumul florilor şi al tămîiei să-mi umfle plămînii.
Lumina felinarelor arunca străluciri aurii pe pereţi.
Am privit vioara, încercînd să-mi reconstitui ideea; mi-am trecut degetele pe suprafaţa lemnului, întrebîndu-mă ce credeau ei c-ar putea fi acest obiect.
Cu o voce scăzută, le-am explicat ce era şi că voiam ca ei să mă asculte, deşi nu mă pricepeam prea bine să cînt. Aveam să mă străduiesc. Nu vorbeam nici măcar îndea¬juns de tare ca să mă pot auzi eu însumi, dar eram convins că, dacă voiau, ei puteau să mă audă.
Am ridicat vioara la nivelul umărului, fixînd-o cu băr¬bia, după care am ridicat arcuşul. Am închis ochii şi mi-am amintit muzica lui Nicki, felul în care îşi mlădia trupul atunci cînd o cînta, presiunea exercitată de dege¬tele sale, ca nişte ciocănele, pe corzi, şi chipul în care acestea transmiteau mesajul dinspre sufletul său către ascultători.
M-am cufundat în muzică, şi sunetele urcau sau descreşteau, după cum le porunceau degetele ce-mi dansau pe corzi. Era un cîntec, da, reuşisem să cînt. Tonurile iscate erau pure şi îmbelşugate, iar ecourile pe care le stîrneau pereţii încăperii le amplificau volumul, creînd acel sunet, acel vaier pe care numai o vioară îl poate reda. Am conti¬nuat, cuprins parcă de nebunie, legănîndu-mă; uitasem de Nicki, uitasem de orice; rămăsese doar senzaţia degetelor care loveau corzile şi conştiinţa faptului că eu însumi făceam asta, din mine izvora muzica, potolindu-se, apoi urcînd iar, copleşitoare, mereu mai puternică, pe măsură ce apăsam mai tare cu arcuşul ce se mişca frenetic înainte şi înapoi.
Cîntam o dată cu vioara, murmuram, apoi îmi slobozeam glasul şi odaia îmbrăcată în aur îşi pierdea conturul. Şi, dintr-o dată, vocea mea a părut a deveni mai puternică, inexplicabil de puternică, scoţînd o notă pură şi înaltă pe care n-aş fi crezut că o puteam cînta. Şi totuşi, iată, nota aceea superbă rămînea, monotonă şi neschimbată, crescîndu-şi volumul, pînă cînd urechile au început să mă doară. Cîntam mai tare acum, mai frenetic şi m-am trezit gîfîind. Astfel, mi-am dat seama că nu eu eram cel care scotea acea notă stranie, înaltă!
Dacă nu înceta imediat, sîngele avea să îmi ţîşnească din urechi. Dar nu eu scoteam acel sunet! Fără a înceta să cînt, nelăsîndu-mă pradă durerii care-mi străfulgera prin cap, am ridicat privirea şi am văzut că Akasha se ridicase în picioare, ochii îi erau larg deschişi, iar buzele-i formau un oval perfect. Ea era cea care producea acel sunet, coborînd treptele tabernacolului către mine, cu braţele deschise. Nota ascuţită îmi străpungea timpanele, ca o sabie de oţel.
Nu mai vedeam. Am auzit vioara lovindu-se de podeaua de piatră. Mi-am cuprins capul în mîini. Am început să urlu, dar nota aceea îmi acoperea urletele.
― Opreşte-te! Opreşte-te! strigam.
Lumina ochilor mi-a revenit, în sfîrşit. Ea se afla chiar în faţa mea, întinzînd mîinile.
― O, Doamne, Marius!
M-am întors şi am luat-o la fugă spre ieşire. Uşile mi s-au trîntit însă în faţă, lovindu-mă atît de tare, încît am căzut în genunchi. Am început să scîncesc în vreme ce ţiuitul îmi sfredelea urechile.
― Marius, Marius, Marius!
Întorcîndu-mă, pentru a vedea ce mă aştepta, i-am zărit călcîiul coborînd asupra viorii. Cu un pîrîit sinistru,
instrumentul s-a sfărîmat, dar sunetul scos de ea se stin¬gea. Se topea încet.
Am rămas acolo asurzit, în tăcerea care se lăsase, nemaiauzindu-mi nici măcar propriile zbierete, chemările adresate lui Marius, în vreme ce încercam să mă ridic în picioare.
Tăcere ţiuitoare, înfiorătoare. Ea se afla acum chiar în faţa mea şi sprîncenele i s-au apropiat delicat, născînd un rid abia vizibil pe fruntea-i albă. În ochi i se citea frămîntare şi un puhoi de întrebări. Buzele i s-au îndepărtat, palide, dezvăluindu-i colţii.
Ajută-mă, Marius, ajută-mă, ajută-mă, bîlbîiam, neauzindu-mă, persistînd doar intenţia pură din mintea mea. Braţele ei m-au cuprins, trăgîndu-mă mai aproape. I-am simţit mîna, aşa cum mi-o descrisese Marius, mîngîindu-mi blînd ceafa. Dinţii mei îi atingeau acum grumazul.
N-am şovăit nici o clipă. Nu m-am gîndit la braţele care mă înlănţuiau şi-ar fi putut stoarce viaţa din mine într-o clipită. Dinţii mei i-au străpuns pielea ca o crustă de gheaţă şi sîngele ei fierbinte mi s-a revărsat în gură.
Oh, da, da... oh, da. Îmi aruncasem braţul stîng peste umărul ei, mă agăţăm de ea, ca de o statuie vie, şi nu-mi păsa că ea era tare ca marmura, bănuisem că aşa avea să fie, era perfect. Oh, Mama mea, amanta mea, preaputernica mea. Sîngele ei penetra, pulsînd, fiecare particulă a trupului meu, în curgerea sa arzătoare. Buzele ei mi s-au lipit de grumaz. Mă săruta, săruta artera prin care, cu violenţă, curgea de-acum propriul ei sînge. Buzele i s-au întredeschis, şi-n vreme ce îi sorbeam sîngele cu toate puterile mele, sugînd, simţindu-l cum ţîşneşte întruna, răspîndindu-se în mine, am simţit acea senzaţie inconfundabilă a colţilor ei ce mi se înfigeau în gît.
Din fiece vinişoară, sîngele-mi a pornit a se scurge în ea, aşa cum al ei se scurgea în mine.
Mi se părea că văd cutremurătorul circuit şi mi se părea cu atît mai divin, cu cît nimic altceva nu mai exista decît gurile noastre, pecetluindu-ne grumajii şi pulsul neodihnit al sîngelui. Nu existau vise, nici viziuni, ci doar asta ― curgerea fierbinte, superbă, şi asurzitoarea prăvălire a sîngelui. Nimic nu mai conta, absolut nimic. Îmi doream un singur lucru: să nu se mai sfîrşească nicio¬dată. Lumea, în care lucrurile aveau greutate, umpleau spaţiul şi întrerupeau razele de lumină, dispăruse.
Însă un zgomot oribil a pătruns, ca un intrus, în extazul meu, un sunet urît, de stîncă sfărîmată, de piatră lovindu-se de piatră. Venea Marius. Nu, Marius, nu veni acum. Pleacă, nu ne atinge. Nu ne despărţi.
Dar zgomotul groaznic, întreruperea, nu fusese provo¬cată de către Marius. Brusc, am fost apucat de păr şi smuls din îmbrăţişarea ei. Sîngele mi-a scăpat, în valuri, din gură. Era Enkil. Mîinile sale puternice mi-au prins capul ca într-o menghină.
Sîngele mi-a împroşcat bărbia. I-am văzut chipul schi¬monosit. Am văzut cum mîinile ei se întindeau spre el. Ochii ei erau aprinşi de furie, iar mîinile-i amorţite se agitau agăţîndu-se de palmele ce-mi încleştaseră capul. I-am auzit glasul înălţîndu-se, ţipînd, urlînd mai tare decît adineauri, cînd cîntase acea notă sfîşietoare. Din colţul gurii i se prelingea un firicel de sînge.
Sunetul a căpătat parcă o înfăţişare. Întunericul s-a risipit, spart în milioane de ţăndări strălucitoare. Ţeasta avea să-mi explodeze.
M-a silit să cad în genunchi. Stătea aplecat asupra mea, astfel încît îi puteam vedea acum întregul chip. Era la fel de netulburat ca de obicei şi doar încordarea muşchilor braţelor îi vădea vitalitatea.
Chiar şi în larma copleşitoare a ţipetelor ei, am auzit uşa aflată undeva în spatele meu pîrîind, crăpată de lovi¬turile bubuitoare ale pumnilor lui Marius, şi strigătele lui, care mai c-ar fi putut rivaliza cu cele ale Akashei.
Zgomotul făcuse să-mi ţîşnească sîngele din urechi. Buzele mi se mişcau.
Menghina de piatră care îmi strivea capul mi-a dat drumul pe neaşteptate. M-am prăbuşit pe pardoseală. Zăceam întins pe dalele de piatră şi-am simţit apăsarea rece a piciorului lui Enkil strivindu-mi toracele. Dintr-o clipă într-alta, avea să-mi strivească inima. Ţipetele ei şi-au sporit intensitatea, au devenit şi mai pătrunzătoare. Se aruncase în spinarea lui, încercuindu-i gîtul cu o mînă. Sprîncenele-i erau încruntate şi păru-i flutura în vînt.
L-am auzit pe Marius, adresîndu-i-se lui Enkil de dincolo de uşa închisă, iar vorbele lui tăiau, ca un cuţit, zgomotul alb al ţipetelor Akashei.
Ucide-l, Enkil, şi-am să te despart de ea pentru totdea¬una, iar ea n-are să mi se împotrivească! Ţi-o jur.
Deodată, tăcere. Surzisem. Sîngele fierbinte mi se prelingea pe gît.
Ea s-a dat la o parte, a privit drept înainte, şi uşile au zburat în lături, dezvăluind o parte din îngustul pasaj săpat în piatră. Dintr-un salt, Marius a ajuns lîngă mine, cu mîinile pe umerii lui Enkil, care încremenise.
Piciorul lui s-a mişcat încet, atingîndu-mi în treacăt stomacul, după care m-am pomenit liber. Marius a rostit nişte cuvinte pe care le-am perceput sub formă de gînduri. Pleacă, Lestat. Fugi.
M-am chinuit să mă ridic şi l-am văzut conducîndu-i pe amîndoi, înspre tabernacol. Ei însă nu priveau înainte, ci înspre Marius. Mîna Akashei era încleştată pe ante¬braţul lui Enkil. Chipurile le erau din nou şterse, încre¬menite, dar, pentru întîia oară, fixitatea lor nu mai întruchipa o mască a curiozităţii, ci o mască a morţii.
― Fugi, Lestat! mi-a spus Marius iarăşi, fără să se întoarcă.
L-am ascultat.

16

MĂ AFLAM în colţul cel mai îndepărtat al terasei, cînd Marius şi-a făcut, în sfîrşit, apariţia în salonul puter¬nic luminat. Venele îmi erau încă pline de o arşiţă care pulsa în mine, de parcă ar fi posedat o viaţă proprie. Vedeam pînă dincolo de contururile neguroase ale insulelor. Auzeam o corabie înaintînd undeva departe, în beznă. De gîndit însă, nu mă gîndeam decît la un singur lucru: dacă Enkil ar fi venit după mine pînă în acel loc, aş fi putut sări peste balustradă, pînă în mare, şi aş fi pornit-o înot. Încă îi mai simţeam mîinile strivindu-mi tîmplele şi talpa apăsîndu-mi pieptul.
Stăteam rezemat de balustrada de piatră, tremurînd, iar mîinile îmi erau pline de sîngele ce cursese din zgîrieturile de pe faţă, deşi acestea mi se vindecaseră deja.
― Îmi pare rău. Îmi pare rău de ceea ce am făcut, am spus îndată ce Marius a intrat în salon. Nu ştiu ce m-a împins să fac asta. N-ar fi trebuit s-o fac. Îmi pare rău. Îmi pare rău, ţi-o jur, îmi pare rău, Marius. Îţi promit că niciodată n-am să-ţi mai calc cuvîntul.
S-a oprit, cu braţele încrucişate, privindu-mă. Era îmbujorat.
― Ce-ţi spusesem noaptea trecută? m-a întrebat el. Eşti cea mai împieliţată creatură din cîte există!
Mi-a făcut semn să tac.
― Iartă-mă, Marius. Te implor să mă ierţi. N-am crezut că are să se întîmple aşa ceva. Credeam că nu se va întîmpla nimic...
Şi-a repetat gestul şi mi-a făcut semn să îl urmez. A încălecat balustrada. L-am urmat, cu un sentiment confuz de încîntare că îmi era atît de uşor să cobor panta abruptă; cu toate acestea, eram încă sub impactul celor întîmplate, ca să îmi mai pese cu adevărat de aşa ceva. O simţeam pe ea ca pe un parfum răspîndit prin întregu-mi trup, deşi ea nu avea nici un fel de miros, exceptîndu-l pe acela al florilor şi al tămîiei, care se pare că intrase în pielea ei cea albă, altminteri impenetrabilă. Şi cît de gingaşă părea, în ciuda tăriei sale...
Am coborît pe bolovanii alunecoşi pînă pe plaja albă şi-am început să ne plimbăm, alături, în tăcere, privind spuma albă a valurilor care lingeau stîncile ori se aruncau cu putere asupra nisipului fin şi alb. Vîntul îmi şuiera la urechi, trezindu-mi acel sentiment de singurătate ce elimină orice altă senzaţie, anihilînd chiar şi sunetele.
Pe măsură ce mă linişteam, mă simţeam tot mai mizerabil.
Marius şi-a strecurat braţul în jurul meu, aşa cum obişnuia să facă Gabrielle. Puţin îmi păsa încotro ne îndreptam. Am fost surprins, descoperind că ajunseserăm în dreptul unui mic estuar unde era ancorată o barcă lungă avînd o singură pereche de vîsle.
Cînd ne-am oprit, am spus iar:
― Îmi pare rău că am făcut-o! Ţi-o jur! Nu credeam că...
― Nu-mi spune că-ţi pare rău, m-a întrerupt, calm, Marius. Nu-ţi pare deloc rău de ceea ce s-a întîmplat, de faptul că tu eşti cel ce-a provocat acest incident, mai ales acum, cînd te afli aici, teafăr, şi nu acolo, strivit ca un ou pe podeaua capelei.
― Oh, dar asta n-are nici o importanţă, am strigat.
Am început să plîng. Mi-am scos batista, accesoriu indispensabil oricărui gentilom al veacului al optspreze¬celea, şi mi-am şters sîngele de pe faţă. O simţeam pe Akasha ca pe un sprijin, mi se părea că-i simt sîngele prin mine, că-i simt mîinile pe trup. De-abia acum începeam cu adevărat să înţeleg ce se întîmplase. Dacă Marius n-ar fi sosit la timp...
― Dar ce s-a întîmplat, Marius? Ce-ai văzut tu, de fapt?
― Aş vrea să ne îndepărtăm, astfel încît el să nu ne poată auzi, mi-a spus Marius şovăitor. E o nebunie să gîndim ori să vorbim despre ceva care l-ar putea tulbura şi mai tare. Trebuie să-l lăsăm o vreme, să-i treacă...
Se înfuriase de-a binelea şi mi-a întors spatele.
Dar cum aş fi putut să nu mă gîndesc la cele întîmplate? Mi-aş fi dorit să-mi pot deschide ţeasta şi să-mi smulg din ea gîndurile. Zburau prin mine asemeni sîngelui ei. În mintea Akashei mai sălăşluia şi acum inteli¬genţa, în trupu-i existau şi acum dorinţe, în suflet ardea o flacără spirituală a cărei arşiţă tălăzuia acum în mine, ca un fulger lichid. Fără putinţă de îndoială, Enkil îşi exer¬cita asupra ei puterile-i ucigaşe! Îl uram. Doream să-l distrug. În minte-mi încolţeau tot soiul de idei nebuneşti; într-un fel sau altul, trebuia să existe o cale de a-l distruge fără a ne pune viaţa în primejdie atîta timp cît mai rămînea ea!
Absurd. Doar demonii intraseră mai întîi în el. Dar dacă nu s-ar fi întîmplat astfel...
― Încetează, tinere!
Glasul lui Marius m-a lovit ca un trăznet.
Am început din nou să plîng. Locul în care ea îmi atinsese gîtul mă ardea, la fel şi buzele pe care mi le linsese, iar în gură mi se părea că simt gustul sîngelui ei. Am privit stelele răzleţe de deasupra mea şi chiar acele obiecte veşnice şi lipsite de simţuri mi s-au părut a fi ame¬ninţătoare, iar un strigăt mi-a încremenit în gîtlej.
Efectele provocate de sîngele ei se risipeau. Clarviziu¬nea dinainte se înceţoşa, iar membrele îmi aparţineau din nou. Poate că le simţeam mai puternice, e drept, dar vraja se risipea, lăsînd în urmă doar amintirea puternică a circuitului sîngelui prin trupurile noastre.
― Marius, ce s-a întîmplat? am strigat, încercînd să mă fac auzit în şuierul vîntului. Nu fi supărat pe mine, nu-mi întoarce spatele. Nu pot...
― Ssst, Lestat. S-a întors, luîndu-mă de braţ. Nu-ţi face griji în privinţa mîniei mele, a încercat să mă liniş¬tească. E lipsită de importanţă şi nu e îndreptată împotriva ta. Lasă-mi un timp, să-mi pot aduna gîndurile.
― Dar ai văzut ce s-a întîmplat între mine şi ea?
Şi-a aţintit privirile către mare. Apa era neagră, iar spuma valurilor de un alb imaculat.
― Am văzut...
― Am luat vioara şi-am vrut să le cînt, mă gîndeam că...
― Da, desigur, ştiu asta...
― ...că muzica ar putea să-i impresioneze, mai ales muzica aceea stranie, supranaturală, ştii, o vioară...
― Da...
― Marius, mi-a dat... Ea... şi mi-a luat...
― Ştiu.
― Iar el o ţine acolo! El n-o lasă să plece!
― Lestat, te-am rugat...
Zîmbea nesigur şi întristat.
Închide-l, Marius, cum au făcut-o ei odinioară, şi dă-i drumul Akashei!
― Visezi, copile, mi-a răspuns. Visezi!
S-a întors şi m-a părăsit, făcîndu-mi semn să îl las singur. A coborît pe plajă şi a lăsat valurile să i se spargă la picioare, în vreme ce se plimba încoace şi-ncolo.
Am încercat din nou să mă liniştesc. Mi se părea ireal faptul că mai fusesem vreodată altundeva decît pe această insulă, faptul că lumea muritorilor exista undeva, dincolo de mare, faptul că tragedia şi ameninţarea Celor Ce Trebuie Păziţi nu erau cunoscute nimănui dintre cei aflaţi dincolo de stîncile acestei faleze umede şi strălucitoare.
În cele din urmă, Marius s-a întors.
― Ascultă-mă, a zis. Drept înainte, către vest, se află o insulă ce nu e sub protecţia mea, iar la capătul dinspre nord al acesteia, vei găsi un orăşel vechi, în care tavernele marinarilor rămîn deschise toată noaptea. Urcă-te în barcă şi du-te acolo. Vînează şi uită de cele întîmplate aici. Astîmpără-ţi puterile noi pe care le-ai căpătat de la ea. Încearcă însă să nu te gîndeşti la vreunul din ei. Dar, mai ales, încearcă să nu urzeşti planuri împotriva lui. Înainte de ivirea zorilor, întoarce-te acasă. Nu va fi foarte greu. Vei găsi cel puţin o duzină de uşi şi ferestre deschise. Fă asta, acum, de dragul meu.
Mi-am plecat capul. Era unicul lucru care m-ar fi putut distrage acum, care mi-ar fi putut şterge toate gîndurile, nobile ori supărătoare. Sîngele, lupta şi moar¬tea unui om.
Fără să protestez, am purces, prin apa călduţă, către barcă.


LA ORELE mici ale dimineţii, mă priveam într-un fragment dintr-o oglindă metalică agăţat pe peretele camerei unui marinar jegos, într-un han aşijderea. Mă vedeam înveşmîntat în mantia mea cea roşie şi în dantelă albă, iar chipul îmi era îmbujorat de dogoarea crimei. În spatele meu, prăvălit peste masă, era cadavrul unui bărbat. Pumnul îi era încă încleştat pe stiletul cu care încercase să-mi taie gîtul. Vedeam şi sticla de vin, licoarea pe care m-am încăpăţînat să o refuz, protestînd din joacă, pînă cînd el şi-a pierdut răbdarea şi a recurs la ultima soluţie. Pe pat zăcea tovarăşul lui.
Am privit chipul tînăr, cu păr blond, ce mă privea din oglindă.
― Al naibii să fiu, dacă ăsta nu-i chiar vampirul Lestat, am zis.


DAR nici măcar tot sîngele din lume n-ar fi putut împiedica grozăviile care m-au copleşit cînd am hotărît că era timpul să mă odihnesc.
Nu mă puteam stăpîni să nu mă gîndesc la ea, întrebîndu-mă dacă al ei fusese rîsul pe care-l auzisem în noap¬tea trecută. M-am tot mirat că nu-mi transmisese nici o viziune o dată cu sîngele ei, pînă cînd mi-am închis ochii şi mi-am amintit, desigur, lucruri minunate, confuze, în magia lor. Eu şi ea ne plimbam pe un coridor lung, împreună ― nu aici, dar într-un loc pe care l-am recunos¬cut. Cred că asta se întîmpla în palatul în care Haydn îşi compusese muzica, în Germania. Pălăvrăgeam, aşa cum o făcuserăm deja de nenumărate ori. Vreau să-mi spui tot, ceea ce cred oamenii, ce-i mînă, ce sînt toate aceste invenţii minunate... Purta o rochie neagră cu pene mari, albe, la guler, şi un voal alb legat peste pălărie şi sub bărbie. Chipul ei era tînăr.


DESCHIZÎND ochii, am ştiut că Marius mă aştepta. Am intrat în odaie şi l-am găsit stînd lîngă cutia goală a viorii, întorcînd spatele ferestrei deschise către mare.
― Acum va trebui să pleci, tînărul meu prieten, a rostit cu tristeţe în glas. Sperasem că vom avea mai mult timp, dar e imposibil. Corabia cu care vei pleca te-aşteaptă.
― Din cauză că am făcut ceea ce am făcut... Mă simţeam mizerabil. Aşadar, eram alungat.
― A devastat întreaga capelă, mi-a spus Marius cu un glas ce părea a-mi cere să fiu calm.
Şi-a trecut braţul pe după umărul meu şi mi-a luat valiza în cealaltă mînă. Ne-am îndreptat către uşă.
― Vreau să pleci chiar acum, deoarece acesta pare a fi singurul lucru ce-l mai poate linişti. Vreau însă să-ţi aminteşti nu de furia lui, ci de tot ceea ce ţi-am povestit, să fii încrezător, căci, aşa cum ţi-am spus, ne vom întîlni din nou.
― Ţi-e teamă de el, Marius?
― Oh, nu, Lestat. Nu-mi purta de grijă. A mai făcut el asemenea lucruri, din cînd în cînd. De fapt, el nu-şi dă seama ce face. Sînt convins de asta. El ştie doar un lucru: cineva s-a interpus între el şi Akasha. Va avea nevoie de un timp ca să-i treacă.
Din nou, expresia aceea: "să-i treacă".
― Iar ea a încremenit iar, de parcă nici nu s-ar fi mişcat, nu-i aşa? l-am întrebat.
― Vreau să pleci chiar acum, ca să nu-l mai stîrneşti. M-a condus afară din casă, spre treptele săpate în stîncă. Apoi mi-a spus: Oricît de bine ne-am pricepe să mişcăm obiectele din loc cu puterea gîndului, să le ardem, puterea de a face vreun rău prin forţa minţii nu acţionează la mare distanţă de localizarea noastră fizică. Astfel încît aş vrea să pleci de-aici chiar în noaptea asta, urmîndu-ţi drumul către America. Cu cît pleci mai repede, cu atît mai curînd te vei întoarce la mine, cînd el nu va mai fi agitat şi n-are să-şi mai amintească. Eu însă nu voi fi uitat nimic şi te voi aştepta.
De cum am ajuns pe culmea falezei, am văzut galera ancorată în port. Treptele păreau imposibil de coborît, dar nu erau aşa. În schimb, imposibil mi se părea să părăsesc insula şi pe Marius tocmai acum.
― Nu-i nevoie să mă conduci, i-am spus, luînd valiza. Încercam să nu par amărît şi descumpănit. La urma urmei, întreaga vină o purtam doar eu. Aş prefera să nu plîng în faţa altora. Să ne despărţim chiar aici.
― Mi-aş fi dorit să mai putem petrece cîteva nopţi împreună, să avem timp să discutăm despre cele întîmplate. Dragostea care ţi-o port te va însoţi pretutindeni. Încearcă să îţi aminteşti de ceea ce ţi-am spus. Cînd ne vom reîntîlni, vom avea multe să ne spunem.
A tăcut apoi.
― Ce s-a întîmplat, Marius?
― Spune-mi sincer, mi-a cerut el. Îţi pare rău c-am venit după tine, în noaptea aceea, la Cairo? Îţi pare rău că te-am adus aici?
― Cum ar putea să-mi pară rău? Nu regret decît că sînt nevoit să plec. Ce se va întîmpla dacă n-am să te mai pot găsi sau dacă tu nu vei reuşi să mă regăseşti?
― Cînd va sosi timpul, am să te găsesc. Aminteşte-ţi mereu: ai puterea de a mă chema, aşa cum ai mai făcut-o. Cînd am să-ţi aud chemarea, îţi voi răspunde, străbătînd distanţe pe care, de unul singur, nu le-aş putea străbate. Cînd va veni vremea, am să-ţi răspund. De asta poţi să fii sigur.
Am încuviinţat. Aş fi avut atîtea să-i spun, şi totuşi, n-am scos un cuvînt.
Ne-am îmbrăţişat îndelung. Apoi m-am întors şi-am pornit a coborî încet, ştiind că avea să înţeleagă de ce nu priveam în urmă.


17

N -AM ştiut cît de mult tînjeam să mă întorc în lume pînă în clipa în care corabia a intrat în negurosul Bayou Saint Jean, îndreptîndu-se către New Orléans, şi-am zărit linia întunecată, neregulată, a ţărmului profilîndu-se pe cerul luminos.
Faptul că nimeni din rasa noastră nu mai pătrunsese pînă atunci în sălbăticia aceasta mă excita şi mă făcea să mă simt umil, în acelaşi timp.
Înainte de răsăritul soarelui, în acea dinţii dimineaţă, mă îndrăgostisem deja de ţinuturile acelea joase şi mohorîte, aşa cum odinioară mă îndrăgostisem de arşiţa uscată a Egiptului. Cu timpul, am ajuns să le iubesc mai mult decît oricare alt loc de pe pămînt.
Miresmele erau atît de puternice aici, încît puteai simţi verdele crud al frunzelor şi rozul ori galbenul flori¬lor. Cît despre marele fluviu maroniu care trecea pe lîngă mizerabila Place d'Armes, cu catedrala-i mărunţică, acesta întrecea toate fluviile faimoase pe care le văzusem vreo¬dată.
Nevăzut şi necunoscut de nimeni, am pornit a explora micuţa colonie uitată de Dumnezeu, cu străzile ei noroioase şi trotuarele înguste, pline de soldaţi spanioli jegoşi. M-am rătăcit pe cheiurile ticsite de marinari beţi, cufundaţi în jocuri de noroc, de femeiuşti caribiene cu piele cafenie. Am aruncat priviri încîntate spre cer, admirînd zigzagul tăcut al fulgerelor şi bubuiturilor îndepărtate ale tunetelor, în moleşeala mătăsoasă a ploii de vară.
Acoperişurile plate ale căsuţelor străluceau în razele lunii. Lumina se juca printre gratiile metalice ale vilelor spaniole, atît de arătoase. Clipea, prin arabescurile dante¬late ale draperiilor ce atîrnau dincolo de uşile de sticlă proaspăt spălate. M-am plimbat printre bungalourile mărunte şi elegante împrăştiate pe mal, pîndind, dincolo de ferestre, mobilele lustruite şi frînturile scînteietoare de bunăstare şi civilizaţie care, aici, în acest ţinut barbar, păreau lipsite de valoare şi fastidioase, chiar un pic triste.
Din cînd în cînd, din negură se ivea cîte o viziune: un adevărat gentilom francez, purtînd o pelerină albă şi un frac pretenţios, însoţit de soţia sa, avînd rochia lungă umflată de crinolină. În urma lor, cîte un sclav negru, ducînd pantofi curaţi pentru amîndoi, plescăind prin mocirla atotcuprinzătoare.
Ştiam că ajunsesem în cel mai îndepărtat colţ al grădi¬nii sălbatice, că, de acum înainte, asta avea să-mi fie patria, că aveam să rămîn la New Orléans, dacă orăşelul acesta avea să supravieţuiască. Orice suferinţă se diminua în acest ţinut lipsit de lege. Tot ce năzuisem vreodată, avea să-mi provoace mai multă plăcere de îndată ce aveam să înţeleg.
Au fost unele clipe, în cea dintîi noapte pe care am petrecut-o în micul paradis fetid, cînd mi-am dorit ca, în ciuda puterilor mele ascunse, să fiu şi eu asemeni oricărui muritor de rînd. Poate că eu însumi nu eram un exilat, aşa cum îmi închipuisem, ci doar o proiecţie îndepărtată, măreaţă, a sufletului omenesc.
Vechi adevăruri şi vrăjitorii antice, revoluţii şi invenţii, toate acestea conspiră spre a ne îndepărta de patima care, într-un fel sau altul, ne mistuie pe toţi.
Şi, plictisiţi, în cele din urmă, de toată această comple¬xitate, visăm cu toţii la vremurile îndepărtate cînd şedeam pe genunchii mamei şi fiecare sărut era o întruchipare perfectă a dorinţei. Şi nu putem decît să ne deschidem braţele spre îmbrăţişarea care acum conţine şi raiul, şi iadul: osînda noastră iar şi iar, şi iar.

EPILOG:

INTERVIU CU UN VAMPIR



1

IATĂ-MĂ ajuns la capătul educatiei şi al aventurilor Vampirului Lestat, povestea pe care am purces a v-o spune. Aveţi aici o istorisire despre magia şi misterele Lumii celei Vechi, pe care, în ciuda interdicţiilor şi piedicilor, m-am a hotărît să v-o dezvălui.
Dar povestea mea nu se sfîrşeşte aici, oricît de greu mi-ar veni să continuu. Va trebui să dau atenţia cuvenită, oricît de dureros ar fi, evenimentelor care m-au condus la hotărîrea de a mă cufunda în ţărînă în 1929.
Aceasta s-a întîmplat la o sută patruzeci de ani după ce părăsisem insula lui Marius. De atunci, nu mi-a fost dat să mai dau ochii cu el. Şi Gabrielle a rămas, de-atunci, pierdută pentru mine. Se făcuse nevăzută în noaptea aceea, la Cairo, şi nimeni, muritor ori nemuritor, n-a mai auzit vreodată de ea.
Cînd mi-am săpat mormîntul, în veacul al douăzecilea, eram singur, obosit şi atît sufletul, cît şi trupul îmi erau grav rănite.
Îmi trăisem răgazul de "o viaţă", cum spunea Marius. Însă nu pe Marius trebuie să dau vina pentru felul în care am trăit şi pentru îngrozitoarele greşeli pe care le-am săvîrşit.
Mai mult decît oricare altă trăsătură omenească de caracter, voinţa aprigă a fost cea care mi-a făurit fiece experienţă. Fără să fi ţinut seama de avertismente şi profeţii, am flirtat cu tragedia şi dezastrul, aşa cum am făcut dintotdeauna. Dar n-am a mă plînge, mi-am primit răsplata. Vreme de aproape şaptezeci de ani, am avut alături pe vampirii novici Louis şi Claudia, două dintre cele mai superbe exemplare de nemuritori din cîte am întîlnit vreodată pe acest pămînt. Mai mult decît atît, i-am posedat conform voinţei mele.
La scurt timp după sosirea mea în colonie, m-am îndrăgostit fără putinţă de scăpare de Louis, un tînăr burghez, proprietar de plantaţie, cu părul negru, cu maniere pretenţioase şi graţios în vorbire, care, prin cinis¬mul şi dorinţa sa de autodistrugere, îmi părea a fi fratele geamăn al lui Nicolas.
Avea îndîrjirea crîncenă a lui Nicki, era la fel de rebel şi poseda aceeaşi capacitate de a crede şi a nu crede pînă la disperare.
Şi totuşi, Louis m-a fascinat mult mai mult decît o făcuse odinioară Nicolas. Chiar şi-n momentele de aprigă cruzime, Louis îmi stîrnea tandreţea, seducîndu-mă cu neajutorarea lui şovăitoare, cu neîncrederea sa în fiece cuvînt ori gest de-al meu.
Mă cucerise cu naivitatea lui, cu straniile sale convin¬geri burgheze, crezînd cu străşnicie că Dumnezeu rămînea Dumnezeu, deşi ne întorsese spatele, că blestemul şi mîntuirea erau limitele între care oscila mica noastră lume lipsită de speranţă.
Louis era un pătimaş care-i iubea pe muritori chiar mai mult decît mine. M-am întrebat adesea dacă nu cumva mă apropiasem de Louis ca să mă pedepsesc pentru ceea ce i se întîmplase lui Nicki, dacă nu cumva îl creasem pentru a-mi sluji drept conştiinţă vie şi pentru a-mi reaminti veşnic de pedeapsa pe care ştiam că o merit.
L-am iubit însă, pur şi simplu. Iar dorinţa disperată de a-l păstra lîngă mine, de a-l avea alături în momentele de nesiguranţă, m-au determinat să făptuiesc cel mai egoist şi mai impulsiv act din întreaga mea viaţă printre morţii cei vii. Aceasta a fost crima cea mai groaznică pe care am făptuit-o: am creat-o, împreună cu Louis, de dragul său, pe Claudia, o copilă vampir de o frumuseţe ameţitoare.
Atunci cînd am posedat-o, trupul ei nu împlinise încă şase ani şi, deşi ar fi murit dacă n-aş fi făcut-o (ca şi Louis, de altfel, la vremea sa), fapta mea a fost o sfidare la adresa zeilor, pe care am plătit-o cu vîrf şi îndesat şi eu, şi Claudia.
Această poveste a fost însă istorisită de către Louis în Interviu cu un vampir , o carte care, cu toate contradicţiile şi neînţelegerile-i flagrante, reuşeşte să redea foarte bine atmosfera în care Claudia, Louis şi cu mine ne-am întîlnit şi am rămas împreună vreme de şaizeci şi cinci de ani.
În tot acest timp, n-am avut pereche printre semenii noştri, am format un trio, înveşmîntat în mătase şi catifea, de vînători ucigaşi, glorioşi şi tainici, în coruptul New Orléans ce ne adăpostea şi ne aproviziona cu un nesfîrşit şir de victime.
Şi, deşi Louis n-avea de unde s-o ştie, atunci cînd şi-a aşternut pe hîrtie cronica, şaizeci şi cinci de ani e o durată fenomenală pentru o asemenea legătură, în lumea noastră.
Cît despre minciunile pe care le-a spus, greşelile pe care le-a făcut, ei bine, îi voi ierta excesul de imaginaţie, amărăciunea şi orgoliul care, la urma urmei, nici n-au fost chiar atît de mari. Nu i-am dezvăluit niciodată nici măcar jumătate din puterile mele, şi bine-am făcut, căci, dacă-şi folosea cel mult jumătate din ale sale, era torturat de remuşcări şi se ura pe sine însuşi.
Chiar şi frumuseţea sa nefirească şi farmecul său ce nu dădea niciodată greş erau pentru el oarecum misterioase. Cînd afirma că l-am transformat într-un vampir fiindcă rîvneam la casa şi plantaţia lui, de vină era mai degrabă modestia şi nu stupiditatea, cred eu.
De înţeles mi se pare şi credinţa sa că aş fi fost un ţărănoi necioplit. Aparţinea, în fond, acelei clase mijlocii inhibate şi discriminatorii şi năzuia, ca toţi plantatorii din colonii, la statutul unui veritabil aristocrat, deşi habar n-avea cum arăta un asemenea personaj. Eu, însă, mă trag dintr-un lung şir de seniori feudali, ce nu se sfiau a-şi linge degetele şi a arunca peste umăr oasele de la cină, pentru dulăii lor.
Cînd scria că mă jucam cu străini nevinovaţi, împrietenindu-mă cu ei, iar apoi ucigîndu-i, n-avea de unde să ştie că îmi alegeam victimele îndeosebi dintre cartofori, hoţi şi asasini, fiind mai credincios jurămîntului meu de a nu ucide decît răufăcători decît crezusem vreodată că voi fi. (Tînărul Frenier, de exemplu, un plantator căruia Louis îi conferă trăsături romantice nemeritate în textul său, era de fapt un ucigaş fără scrupule, un trişor ce tocmai avea de gînd să scoată la mezat plantaţia familiei sale pentru a-şi plăti datoriile de la jocul de cărţi, atunci cînd l-am doborît. Tîrfele cu care benchetuisem o dată, în faţa lui Louis, sfidîndu-l, otrăviseră şi jefuiseră destui marinari.)
Dar mărunţişurile de soiul acesta nu contează. El şi-a spus povestea aşa cum a crezut de cuviinţă.
În felul său, Louis a fost dintotdeauna egal cu sine însuşi. Era cel mai uman dintre strigoii pe care i-am întîlnit vreodată. Nici măcar Marius n-ar fi putut crea o fiinţă mai plină de compasiune, mai contemplativă. Era întot¬deauna un gentilom: a învăţat-o pe Claudia cum se cuvenea a fi folosite tacîmurile de argint, deşi, binecuvîntată fie-i inimioara neagră, ea nu avea să aibă niciodată nici cea mai mică nevoie de a folosi vreun cuţit ori vreo furcu¬liţă.
Orbirea sa în privinţa motivaţiilor pătimirii celor din jur era şi ea o parte din farmecul său, asemeni pletelor sale negre ori a veşnic tulburatei expresii a ochilor săi verzi.
De ce-aş mai aminti oare de cîte ori venise la mine zdrobit de nelinişte, implorîndu-mă să nu-l părăsesc nici¬odată, sau de vremurile cînd ne plimbam împreună şi poves¬team, sau jucam fragmente din piesele lui Shakespeare, spre a o amuza pe Claudia? Alteori, ieşeam braţ la braţ, spre a vîna pe cheiuri şi prin taverne sau valsam cu fru¬museţile tuciurii ale locului la balurile garnizoanei.
Citiţi printre rînduri.
De trădat, îl trădasem atunci cînd l-am creat, asta-i mai important. Aşa cum am trădat-o şi pe Claudia. Îi iert nonsensurile pe care le-a scris, fiindcă a spus adevărul despre momentele privilegiate pe care el, Claudia şi cu mine le-am împărtăşit, deşi nu ne-ar fi fost îngăduit în acele decenii lungi ale veacului al nouăsprezecelea, cînd culorile de păun ale vechiului regim păleau, iar gingaşa muzică a lui Mozart şi Haydn făcea loc bombasticului Beethoven, ce-mi aminteşte uneori atît de mult de imagi¬narele-mi clopote ale iadului.
Am avut parte de ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. I-am avut pe ei. Din cînd în cînd, mi-am permis chiar să uit de Gabrielle şi de Nicki, să uit chiar de Marius, de chipul palid şi lipsit de expresie al Akashei, de atingerea îngheţată a mîinilor ei, de fierbinţeala sîngelui ei.
Eu însă mi-am dorit dintotdeauna prea mult. Ce a stat la temelia vieţii pe care a descris-o el în Interviu cu un vampir? De ce a durat atît de mult?
De-a lungul secolului al nouăsprezecelea, vampirii au fost "descoperiţi" de către scriitorii europeni. Lordul Ruthven, creaţia doctorului Polidori, a deschis calea lui sir Francis Varney din romanele de groază ieftine, iar mai tîrziu a venit pe lume senzuala contesă Carmilla Karnstein a lui Sheridan Le Fanu; în sfîrşit, a urmat marele maimuţoi al vampirilor, hirsutul conte slav, Dracula. Acesta, deşi se putea transforma într-un liliac ori putea să se facă nevă¬zut oricînd dorea, simţea uneori nevoia ca, probabil pentru distracţie, să se tîrască în jos pe zidurile castelului său, ca o şopîrlă. Toate aceste creaţii, şi multe altele asemenea lor, au hrănit pofta nesătulă a oamenilor pentru "poveşti gotice şi fantastice".
Noi eram însăşi esenţa concepţiilor veacului al nouă¬sprezecelea: aristocratici şi distanţi, de o eleganţă fără cusur şi mereu fără milă, sfîşiindu-ne unii pe alţii într-un ţinut netulburat de cei din seminţia noastră, ce era însă gata să-i primească.
Poate că aflaserăm momentul potrivit din istorie, echilibrul perfect între omenesc şi monstruos, vremea în care "romantismul vampiric" ce se născuse în mintea mea sub faldurile de brocart ale vechiului regim avea să îşi găsească măreaţa întruchipare în mantia neagră fluturîndă, jobenele negre şi-n buclele luminoase ale fetiţei, revărsate de sub panglica violet pe umerii pufoşi ai rochiei sale de mătase.
Dar ce îi făcusem Claudiei? Şi cînd aveam să plătesc pentru asta? Cît timp s-a mulţumit să fie misterul care ne lega atît de strîns, pe mine şi pe Louis, muza orelor noastre tîrzii, singurul obiect al devotamentului nostru comun?
Era oare inevitabil ca ea, ce n-avea să se împlinească niciodată ca femeie, să se răzvrătească împotriva părinte¬lui demon care o condamnase pe vecie să-şi ducă zilele în trupul unei păpuşi chinezeşti?
Ar fi trebuit să dau ascultare avertismentului lui Marius. Ar fi trebuit să mă opresc o clipă pentru a cugeta atunci cînd mă aflam la limita acestui măreţ şi îmbătător experiment: să creez un vampir din ceva neîngăduit. Ar fi trebuit să răsuflu adînc şi să renunţ.
A fost însă ca atunci cînd i-am cîntat din vioară Akashei. Mi-am dorit s-o fac. Am vrut să văd, adică, ce-avea să se întîmple cu o fetiţă nespus de frumoasă precum Claudia!
Oh, Lestat, îţi meriţi soarta. Nu meriţi să mori, ci să te chinui în focurile iadului.
De ce, mînat numai de egoism, nu ţinusem seama de sfaturile ce-mi fuseseră date? De ce n-am învăţat nimic de la nici unul dintre ei ― Gabrielle, Armand, Marius? E drept însă că, niciodată, n-am ascultat de nimeni. N-am putut.
Nici măcar acum nu pot afirma că o regret pe Claudia, că mi-aş fi dorit să n-o fi văzut vreodată, să n-o fi ţinut în braţe, să nu-i fi şoptit tot felul de secrete, să nu-i fi auzit rîsul cristalin răsunînd în încăperile cufundate în penum¬bră, iluminate de becuri de gaz, în casa aceea în care ne mişcăm printre mobilele lăcuite şi tablourile înnegrite de vreme, printre ghivecele de flori de alamă, cum s-ar fi mişcat orice fiinţă vie. Claudia era copila mea cea întune¬cată, iubirea mea, rău din răul meu. Claudia mi-a zdrobit inima.
Într-o noapte înăbuşitor de caldă, în primăvara anului 1860, s-a răzvrătit. M-a ademenit, m-a prins în capcană, înfigînd un cuţit, de nenumărate ori, în trupul meu drogat şi otrăvit, pînă cînd aproape fiecare picătură din sîngele-mi vampiric s-a scurs din mine, înainte ca rănile să fi avut parte de cele cîteva preţioase clipe necesare vindecării.
Nu o învinuiesc. Ar fi trebuit să fac eu însumi aşa ceva.
Acele clipe delirante n-am să le dau niciodată uitării, niciodată nu le voi exila în vreun compartiment neexplo¬rat al minţii. Voinţa şi viclenia ei m-au doborît în aceeaşi măsură cu lama ce mi-a tăiat gîtul şi mi-a despicat inima. Mă voi gîndi la acele clipe noapte de noapte, cît voi trăi, la hăul ce s-a deschis sub mine, la prăbuşirea în moartea de care aproape că am avut parte. Claudia mi le-a dat.
Însă, în vreme ce sîngele-mi se scurgea, luînd cu sine orice putere de a vedea, de a auzi şi, în cele din urmă, de a mă mişca, gîndurile-mi călătoreau tot mai departe, înapoi, în timp, înainte de crearea acestei familii blestemate în paradisu-i plin de dantele şi tapet, spre neguroasele deser¬turi ale pămînturilor mitice, unde bătrînul zeu dionisiac al desişurilor îşi simţea mereu carnea sfîşiată şi sîngele risipit.
Chiar dacă acestea n-aveau nici un înţeles, aveau, în schimb, un lustru al congregaţiei, ca o uimitoare repetiţie a aceleiaşi vechi teme.
Zeul moare. Zeul reînvie. De astă dată însă, nimeni nu e mîntuit.
Cu sîngele Akashei, îmi spusese Marius, vei supra¬vieţui unor dezastre care i-ar distruge pe alţii.
Într-un tîrziu, abandonat în umezeala şi în întunericul mlaştinii, am simţit cum setea mă reînsufleţeşte, îmi dă puteri, mi-am deschis fălcile în apa sălcie şi colţii mi-au căutat creaturile cu sînge cald care aveau să mă pună pe picioare din nou, pentru lungul drum de întoarcere.
Trei nopţi mai tîrziu, cînd, din nou înfrînt, copiii mei m-au părăsit o dată pentru totdeauna în infernul casei noastre în flăcări, sîngele celor vîrstnici, Magnus, Marius şi Akasha, a fost cel ce mi-a dat puterile necesare pentru a mă tîrî departe de arşiţa ucigătoare.
Însă, lipsit de sîngele tămăduitor, de o infuzie proas¬pătă, doar timpul mai putea să-mi vindece cumplitele răni.
Ceea ce Louis nu avea cum să descrie în istorisirea sa a fost ceea ce mi s-a întîmplat mie după aceea. Ani de zile, am vînat la periferia turmei umane, ca un monstru hidos şi pîrjolit, ce nu era în stare să doboare decît pe cei infirmi sau foarte tineri. Eram veşnic primejduit de victimele mele. Devenisem exact antiteza demonului romantic, nu mai eram răpitor, ci terifiant, semănăm mai degrabă cu bătrînele fantome din Cimitirul Inocenţilor, înveşmîntate în zdrenţe murdare.
Rănile ce mă făceau să sufăr îmi afectaseră şi spiritul, capacitatea de gîndire. Iar ceea ce descopeream atunci cînd îndrăzneam să mă privesc într-o oglindă îmi sfîşia inima.
Cu toate acestea, nici măcar o dată n-am încercat să îl chem pe Marius, n-am încercat să dau de el dincolo de zare. Nu îndrăzneam să-i cer sîngele tămăduitor. Prefe¬ram să sufăr ca-n purgatoriu vreme de un veac decît să-i îndur dispreţul. Preferam să îndur cea mai cumplită singurătate, cele mai crunte spaime decît să descopăr că ştia tot ce făcusem şi îmi întorsese spatele cu mult timp în urmă.
Cît despre Gabrielle, care mi-ar fi iertat orice, şi-al cărei sînge era de-ajuns de puternic măcar pentru a-mi grăbi însănătoşirea, nici măcar nu ştiam încotro să o caut.
Cînd mi-am revenit destul pentru a putea întreprinde traversarea către Europa, m-am îndreptat spre singura fiinţă care m-ar mai fi putut ajuta: Armand.
Armand, care mai vieţuia încă pe pămînturile pe care i le dăruisem, în turnul în care eu fusesem creat de către Magnus. Armand, care mai conducea încă prosperul clan de la Teatrul Vampirilor de pe boulevard du Temple, care încă îmi mai aparţinea. La urma urmei, lui Armand nu-i datoram nici un fel de explicaţii. El, în schimb, nu-mi era oare îndatorat?
VEDEREA lui mi-a provocat un şoc, cînd a răspuns bătăilor mele în uşă.
Arăta ca un tînăr din romanele lui Dickens, în fracul negru ce-i venea ca turnat, cu pletele-i buclate în stil renascentist căzute pe umeri. Chipul lui veşnic tînăr purta pecetea inocenţei unui David Copperfield şi cea a mîndriei unui Steerforth. Nimic din adevărata sa fire nu răzbătea la suprafaţă.
Vreme de o clipă, o lumină strălucitoare i s-a aprins în priviri. Mi-a contemplat alene cicatricele ce-mi acopereau mîinile şi faţa şi a rostit blînd, aproape cu milă:
― Intră, Lestat.
M-a luat de mînă şi am străbătut casa pe care şi-o clădise la baza turnului lui Magnus, un loc întunecat şi trist, potrivit pentru grozăviile demne de pana lui Byron din această epocă stranie.
― Ştii, s-a zvonit că ţi-ai găsit sfîrşitul undeva în Egipt sau în Orientul îndepărtat, mi-a spus în franceza de toate zilele, cu o vioiciune pe care nu i-o cunoşteam înainte. De-acum, se pricepea de minune a se preface că e o fiinţă de rînd. Că ai pierit o dată cu secolul trecut, iar de-atunci, nimeni n-a mai auzit de tine.
― Dar Gabrielle? l-am întrebat, mirîndu-mă că nu îl întrebasem asta încă din pragul uşii.
― Nimeni n-a mai văzut-o şi nici n-am auzit nimic despre ea din clipa în care aţi părăsit împreună Parisul.
Din nou, privirile lui m-au iscodit, mîngîietoare. Părea a fi căzut pradă unei febre care dogorea ca un foc aflat chiar alături, era cuprins de un entuziasm abia voalat. Ştiam că încerca să-mi citească gîndurile.
― Ce-ai păţit, ce s-a întîmplat cu tine?
Cicatricele mele îl intrigau. Erau prea numeroase, prea întortocheate, erau cicatricele rămase de pe urma unui atac ce ar fi trebuit să-mi aducă moartea. M-a cuprins deodată spaima că, în confuzia momentului, i-aş fi putut dezvălui totul, tot ceea ce, cu mult timp în urmă, Marius îmi interzisese să dezvălui.
Povestea lui Louis şi a Claudiei a fost însă cea care mi-a ţîşnit pe dată de pe buze, bîlbîită şi plină de jumătăţi de adevăruri, omiţînd însă un singur lucru, esenţial: faptul că Claudia fusese doar... o copilă.
I-am povestit pe scurt despre anii petrecuţi în Louisiana şi despre felul în care ei sfîrşiseră prin a se răzvrăti împotriva mea, aşa cum profeţise el. I-am mărturisit totul, fără ruşine ori mîndrie, explicîndu-i că aveam acum nevoie de sîngele lui. Durere, durere şi iar durere, i-am dezvăluit-o toată, pentru ca el să o ia în seamă. Ca să-mi spună, vezi, am avut dreptate. Nu era întreaga poveste. Însă, în mare, avusese dreptate.
Să fi fost tristeţe ceea ce am văzut zugrăvindu-i-se atunci pe chip? Cu siguranţă, nu era triumf. Fără să mă întrerupă, mi-a privit mîinile tot timpul cît i-am povestit. A aşteptat răbdător atunci cînd m-am poticnit, negăsind cuvintele potrivite.
O infuzie cît de mică din sîngele lui mi-ar fi grăbit vindecarea, i-am şoptit. Cîteva picături ar fi de-ajuns pentru a-mi limpezi minţile. Am încercat să nu par trufaş ori meschin atunci cînd i-am amintit că eu îi dăruisem turnul şi aurul necesar pentru a-şi clădi casa, că mai eram încă proprietarul Teatrului Vampirilor, că eram convins că putea să facă un lucru atît de mărunt pentru mine, un lucru atît de intim. În cuvintele mele se cuibărise o naivitate oribilă, ameţit cum eram, slăbit, însetat şi înspăimîntat. Văpaia focului din vatră mă neliniştea. Lumina lui, oglindită de suprafeţele lemnăriei din aceste încăperi ticsite, făcea să apară chipuri imaginare care dispăreau pe dată.
― Nu vreau să rămîn la Paris, i-am spus. Nu vreau să te tulbur, pe tine ori clanul de la teatru. Nu-ţi cer decît un lucru mărunt. Nu-ţi cer...
Cuvintele şi curajul meu ş-au risipit.
A trecut o clipă îndelungată, cît un ceas:
― Mai spune-mi, despre Louis, mi-a cerut.
Lacrimi dizgraţioase mi s-au ivit în ochi. Am repetat tot soiul de aiureli despre indestructibila umanitate a lui Louis, despre faptul că el era în stare să înţeleagă unele lucruri pe care alţi nemuritori nu le puteau pricepe.
Nepăsător, am rostit vorbe venite direct din inimă. Nu el mă atacase. Femeia mi-a făcut-o, Claudia...
Am simţit cum sîngele lui a prins a pulsa mai repede. Bujori palizi i s-au ivit în obraji.
― Au fost văzuţi aici, la Paris, mi-a spus blînd. Iar acea creatură nu e o femeie. E o copilă-vampir.
Nu-mi mai amintesc ce-a urmat. Poate c-am încercat să-mi justific crima. Poate c-am admis că nu exista nici o scuză pentru ceea ce făptuisem. Poate c-am încercat să aduc din nou vorba de scopul vizitei mele, de ceea ce aveam nevoie cu orice preţ. Îmi amintesc doar că mă simţeam îngrozitor de umilit, în vreme ce el mă conducea afară din casă, spre trăsura care ne aştepta, spunîndu-mi că trebuia să îl însoţesc la Teatrul Vampirilor.
Nu mă-nţelegi, i-am spus. Nu pot să merg acolo. Nu vreau ca ceilalţi să mă vadă în halul în care sînt acum. Opreşte trăsura. Fă cum îţi spun.
― Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, m-a contrazis cu un glas mieros.
Ne aflam deja pe străzile aglomerate ale Parisului. Nu regăseam însă nicăieri oraşul de care îmi aduceam eu aminte. Metropola asta cu bulevarde pavate cu granit şi trenuri cu aburi care vuiau era un coşmar. Fumul şi mize¬ria specifice erei industriale nu mi se păruseră niciodată într-atît de hidoase, precum aici, în Oraşul Luminilor.
Abia-mi mai amintesc cum am fost obligat să cobor din trăsură, cum am înaintat poticnindu-mă pe caldarîm, în timp ce el mă împingea spre uşile teatrului. Unde ne aflam? Ce era clădirea aceasta enormă? Eram oare pe boulevard du Temple? Apoi am coborît în beciul acela oribil, ticsit cu talouri, copiind cele mai sîngeroase scene imaginate de Goya, Brueghel şi Bosch.
Eram înfometat, zăceam pe pardoseala unei celule din cărămidă şi nu mai eram în stare nici măcar să-l blestem.
Bezna era plină de vuietul omnibuzelor şi tramvaielor, străpunsă cînd şi cînd de scrîşnetul metalic al roţilor.
La un moment dat, bîjbîind prin întuneric, am desco¬perit trupul unei victime. Victima murise, însă. Sîngele-i era rece, greţos. Cea mai proastă hrană din cîte există. Zăceam prăvălit peste cadavrul ţeapăn, sugînd ce mai rămăsese de supt.
Apoi şi-a făcut apariţia Armand, încremenit în penumbră, imaculat în veşmintele-i de in alb şi lînă neagră. Vorbea cu glas scăzut despre Louis şi Claudia. Avea să aibă loc un soi de proces. A îngenuncheat lîngă mine, uitînd pentru o vreme să-şi joace rolul de om, de tînăr gentilom, aşezîndu-se aici, în locul acesta împuţit şi umed.
― Vei spune celorlalţi ce mi-ai spus şi mie, că ea a făcut-o.
Ceilalţi, cei noi, pe care nu-i cunoşteam, s-au ivit, pe rînd, în pragul uşii, pentru a mă privi.
― Faceţi-i rost de nişte haine curate, a poruncit Armand. Mîna lui se odihnea acum pe umărul meu. Seniorul nostru pierdut trebuie să arate bine, a adăugat mai tîrziu. Aşa arăta odinioară.
Au izbucnit în rîs cînd i-am implorat să mă lase să vorbesc cu Eleni, Félix sau Laurent. Nu cunoşteau aceste nume. Gabrielle... nu însemna nimic pentru ei.
Dar unde era Marius? Cîte ţări, fluvii şi munţi se întindeau între noi? Putea oare să audă şi să vadă ce se petrecea aici?
Deasupra, în teatru, publicul, asemeni unei turme de oi într-un ţarc, lărmuia, tropăind pe trepte şi pe podelele de lemn.
Visam c-aş fi evadat de acolo, întorcîndu-mă la Louisiana şi lăsînd timpul să-şi ducă la bun sfîrşit opera sa inevitabilă. Visam să mă întorc în ţărînă, visam la răco¬area ei, pe care o cunoscusem, pentru scurtă vreme, la Cairo. Visam că eram din nou împreună cu Louis şi Claudia, care se transformase în chip miraculos într-o femeie superbă şi-mi spunea, rîzînd: "Vezi, acesta e moti¬vul pentru care am venit în Europa, ca să descopăr asta!"
Mă temeam că n-avea să mă lase niciodată să plec, că aveam să fiu înmormîntat asemeni însetaţilor de sub Cimitirul Inocenţilor. Mi-era teamă că făcusem o greşeală fatală. Scînceam şi plîngeam, încercam să-l văd pe Armand. Apoi mi-am dat seama că Armand nici măcar nu se afla lîngă mine. Dacă fusese cumva aici, atunci, cu siguranţă, plecase de îndată. Avusesem năluciri.
O victimă, o victimă caldă...
― Dă-mi-o, te implor!
Armand mi-a răspuns:
― Vei spune ceea ce ţi-am spus eu.
Era acolo un tribunal întreg de monştri, demoni cu chipuri albe, aruncîndu-mi în faţă tot soiul de acuzaţii. Louis pleda cu disperare în glas, în vreme ce Claudia mă privea mută, iar eu spuneam: da, ea e cea care mi-a făcut-o. Da, apoi îl blestemam pe Armand care mă arunca din nou în beznă, cu chipul său inocent mai radios ca niciodată.
― Te-ai descurcat bine, Lestat! Te-ai descurcat de minune.
Ce făcusem oare? Depusesem mărturie împotriva acelora care încălcaseră vechile legi? Urlam, cerînd să-l vadă pe Louis. Apoi sorbeam sîngele în întuneric, sînge viu, sîngele unei victime, dar nu era sîngele tămăduitor, era doar sînge.
ERAM din nou în trăsură, ploua. Traversam cîmpia. Apoi am urcat sus, tot mai sus, pînă pe acoperişul vechiu¬lui turn. Ţineam în mîini rochia galbenă a Claudiei. O văzusem într-un cotlon îngust şi umed, acolo unde soarele o pîrjolise.
― Răspîndiţi cenuşa! le-am spus.
Dar nimeni nu s-a clintit pentru a-mi da ascultare. Rochiţa sfîşiată, plină de sînge, zăcea pe podeaua pivniţei. Acum o ţineam în mînă.
― Vor risipi cenuşa, nu-i aşa?
― Ai vrut dreptate, nu-i aşa? m-a întrebat Armand.
Mantia lungă de lînă neagră îi înfăşura trupul bătut de vînt, iar chipul îi era întunecat de puterea unei victime recente.
Ce căuta aici dreptatea? De ce ţineam în mînă rochiţa aceea?
Am privit în zare de pe meterezele lui Magnus şi-am descoperit că oraşul mă ajunsese din urmă. Îşi întinsese braţele sale lungi, îmbrăţişînd turnul, iar aerul putea a fum industrial.
Armand încremenise lîngă balustrada de piatră şi mă privea şi, dintr-o dată, mi s-a părut că era la fel de tînăr precum fusese Claudia. Asigură-te că au trăit destul înainte ca tu să le dăruieşti sîngele tău; şi niciodată, în veci, nu crea un vampir la fel de tînăr precum Armand. În clipa morţii, ea nu scosese nici un cuvînt. Îi privise pe cei din jur de parc-ar fi fost nişte uriaşi bolborosind într-o limbă necu¬noscută.
Ochii lui Armand erau roşii.
― Louis... Unde se află acum? am îngăimat. Nu l-au ucis. L-am văzut. A ieşit afară, în ploaie...
― S-au dus după el, mi-a răspuns Armand. L-au distrus deja.
Un mincinos, cu chip de băiat din corul bisericii.
― Opreşte-i, trebuie să o faci! Dacă mai e încă timp... A clătinat din cap. De ce nu-i poţi opri? De ce-ai făcut toate astea, procesul, totul, ce-ţi pasă ţie de ce mi-au făcut ei mie?
― S-a sfîrşit.
Prin şuierul vîntului, a răzbătut larma unei sirene. Pierdusem trenul gîndului. Îl pierdusem... Nu mai voiam să mă întorc. Louis, întoarce-te la mine.
― N-ai de gînd să mă ajuţi, nu-i aşa?
Disperare.
S-a plecat înainte şi chipul i s-a transformat precum odinioară, de parcă furia dinăuntru l-ar fi topit.
― Tu, care ne-ai scos la lumină pe afişele vulgare din boulevard du Temple, tu, care ai făcut din noi subiect de bîrfe şi conversaţii de budoar.
― Dar, eu n-am... Ştii prea bine că eu... Ţi-o jur... Nu eu am fost acela!
― Tu, care ne-ai scos secretele la lumina rampei, tu, cel chipeş şi mereu elegant, marchizul cu mănuşi albe, strigoiul cu mantie roşie!
― Eşti nebun, dacă mă învinuieşti doar pe mine de toate acestea. N-ai dreptul, am insistat, dar mă bîlbîiam atît de tare, încît nici eu însumi nu-mi mai înţelegeam propriile cuvinte.
Vocea lui ţîşnea ca o limbă despicată de şarpe.
― Aveam paradisul nostru acolo, sub cimitir. Aveam o credinţă şi un ţel. Tu ne-ai scos de acolo, cu spada-ţi cea înflăcărată! Şi ce ne-a mai rămas acum? Răspunde-mi! Nimic, doar iubirea pe care ne-o purtăm unul celuilalt! Dar ce-nseamnă ea pentru nişte creaturi cum sîntem noi?
― Nu, nu e adevărat, totul fusese deja pus în mişcare. N-ai înţeles nimic. N-ai înţeles niciodată nimic.
El însă nu mă asculta. Iar asta nici nu mai conta. S-a apropiat şi, asemeni unui fulger negru, mîna lui s-a întins, iar capul mi-a fost azvîrlit pe spate, şi am văzut cerul şi Parisul întorcîndu-se cu susul în jos.
Cădeam, rostogolindu-mă prin aer.
Am coborît mereu mai jos, trecînd prin dreptul feres¬trelor turnului, pînă cînd aleea pietruită mi-a venit în întîmpinare şi fiecare oscior al trupului meu s-a frînt sub învelişul subţire al pielii mele supranaturale.


2

Au trecut doi ani, pînă m-am înzdrăvenit îndeajuns pentru a urca la bordul unui vas, către Louisiana. Eram încă zdrobit şi plin de cicatrice. Trebuia însă să părăsesc Europa, unde nu mă ajunsese nici o şoaptă a pierdutei Gabrielle ori vreun gînd al măreţului şi puternicului Marius care, cu siguranţă, mă judecase şi mă azvîrlise-n uitare.
Trebuia să mă întorc acasă. Acasă însemna pentru mine New Orléans, acolo unde era cald şi florile nu înce¬tau niciodată a înflori, acolo unde, în ciuda veşnicei mele nevoi de bani, mai stăpîneam încă vreo douăsprezece case vechi şi pustii, avînd coloane putrezite şi albe, şi verande coşcovite, pe sub care aş fi putut bîntui.
Mi-am petrecut ultimii ani ai veacului al nouăspreze¬celea izolat în bătrînul Garden District, la numai o stradă distanţă de Cimitirul Lafayette, în cea mai frumoasă dintre casele mele, umbrită de stejari falnici.
Citeam, la lumina unei candele sau a unei lămpi cu petrol, toate cărţile care-mi cădeau în mînă. Mă simţeam adesea precum Gabrielle, închisă în camera ei de la castel, cu excepţia faptului că aici nu se afla nici un fel de mobi¬lier. Mormanele de cărţi se înălţau pînă în tavan în fiecare odaie, atunci cînd mă hotăram să o părăsesc, mutîndu-mă în următoarea. Din cînd în cînd, îmi adunam puterile şi pătrundeam în cîte o bibliotecă sau librărie, pentru a-mi procura cărţi noi. Ieşeam însă din ce în ce mai rar. Mă abonasem la tot soiul de reviste. Îmi făcusem provizii de lumînări şi bidoane cu petrol.
Nu-mi amintesc de venirea veacului al douăzecilea, căci totul devenise mai urît şi mai cenuşiu, iar frumuseţea pe care o cunoscusem în veacul al optsprezecelea părea, mai mult decît oricînd, o născocire fantezistă. Burghezii conduceau lumea acum, slujindu-se de principii nemiloase şi dispreţuind senzualitatea şi excesele atît de dragi vechiului regim.
Viziunile şi gîndurile mele deveneau din ce în ce mai neguroase. De-acum nu mai vînam oameni. Iar un vampir nu poate trăi fără sînge omenesc, fără moarte de om. Îmi duceam traiul de pe o zi pe alta, pîndind în grădină animalele din cartier, cîini vagabonzi şi pisici. Iar atunci cînd acestea nu se lăsau prinse cu uşurinţă, îmi rămîneau rozătoarele ― şobolani cenuşii şi graşi, cu cozi lungi ― pe care le atrăgeam precum cîntăreţul din flaut, din poveste.
Într-o noapte, m-am aventurat într-o călătorie mai lungă, pînă într-o sală părăginită de pe chei, ce purta numele de Happy Hour. Voiam să văd noua invenţie, imaginile mişcătoare şi mute. Mă înfăşurasem într-un palton şi îmi acoperisem faţa cu o eşarfă. Purtam mănuşi, spre a-mi ascunde mîinile scheletice. Vederea cerului la vreme de zi, chiar şi într-un film imperfect, ca acesta, m-a înspăimîntat. Mi s-a părut însă că nuanţele jalnice de negru şi alb se potriveau de minune cu această epocă lipsită de culoare.
Nu mă gîndeam la semenii mei, nemuritorii. Şi totuşi, din vreme-n vreme, cîte un vampir îşi făcea apariţia: novici orfani care dăduseră peste vizuina mea ori pribegi porniţi în căutarea legendarului Lestat, implorîndu-mă să le dezvălui taine şi să le dau putere. Intruziunile de soiul acesta mi se păreau dezgustătoare.
Chiar şi timbrul glasurilor supranaturale îmi zdruncina nervii, făcîndu-mă să mă cuibăresc în cotloanele cele mai îndepărtate. Cu toate acestea, oricîtă durere mi-ar fi provocat, nu iroseam prilejul de a cerceta fiecare minte, în căutarea unor veşti despre Gabrielle a mea. N-am descoperit însă nimic, niciodată. Nu-mi mai rămînea după aceea decît să ignor sărmanele victime umane aduse de vizitatori, cu speranţa zadarnică de a mă îmbuna, hrănindu-mă.
Curînd, însă, chiar şi aceste vizite s-au rărit, apoi au încetat. Înspăimîntaţi şi îndureraţi, vizitatorii plecau bles-temînd, redîndu-mi binecuvîntata linişte.
M-am cufundat şi mai adînc, departe de lume, zăcînd doar în întuneric.
Nici măcar nu mai citeam atît de mult. Cînd mă încu¬metam totuşi să o fac, citeam revista Black Mask. Găseam în ea povestiri despre oamenii urîţi şi fără căpătîi ai veacului al douăzecilea: escroci în impermeabile cenuşii, jefuitori de bănci şi detectivi. Încercam să îmi aduc aminte. Eram însă atît de slăbit şi de obosit.
Apoi, într-o seară, a venit Armand.
Mai întîi, l-am crezut a fi doar o nălucire. Stătea nemişcat în vestibulul ruinat, părînd mai tînar ca nicio¬dată, în costumul strîmt şi închis la culoare, cu părul lui castaniu tuns scurt, după moda veacului a douăzecilea.
Nu putea fi decît o iluzie acea siluetă care intrase în salon şi mă privea. Zăceam lungit pe spate în dreptul uşii cu geamurile sparte şi citeam aventurile lui Sam Spade. Un singur lucru m-a pus pe gînduri: dacă ar fi fost să-mi chem vreun tovarăş imaginar, cu siguranţă, acela n-ar fi fost Armand.
L-am privit în treacăt şi mi s-a făcut ruşine de mine însumi, căci mă simţeam înfiorător de urît, un schelet cu ochii bulbucaţi zăcînd într-o rînă pe podea. Apoi m-am întors la povestea şoimului maltez, mişcîndu-mi buzele de parcă aş fi rostit cuvintele lui Sam Spade.
Cînd mi-am ridicat din nou privirile, Armand era tot acolo. Habar n-am dacă era aceeaşi noapte sau noaptea următoare.
Vorbea despre Louis.
Mi-am dat seama că ceea ce-mi spusese la Paris despre Louis fusese o minciună. Armand fusese tot timpul alături de el. Louis mă căutase. Louis locuise în centrul oraşului, în apropierea casei în care vieţuiserăm împreună atîta timp, şi mă căutase. În cele din urmă, Louis ajunsese pînă aici şi mă văzuse prin fereastră.
Am încercat să-mi închipui asta. Louis, viu. Louis, aici, atît de aproape, iar eu habar nu avusesem.
Cred că am chicotit. Nu reuşeam să îmi imaginez limpede faptul că Louis nu arsese. Era însă minunat că era încă în viaţă. Chipul acela frumos, expresia lui tulbu¬rătoare, glasul lui tandru şi prefăcut implorator, toate acestea mai existau încă, iar asta era minunat. Chipeşul meu Louis supravieţuise, în loc să fi pierit pe vecie precum Claudia şi Nicki.
Şi totuşi, poate că era într-adevăr mort. De ce l-aş fi crezut pe Armand? M-am întors la cititul meu, la lumina lunii, şi-mi doream ca buruienile din grădină să nu fi crescut atît de înalte. Armand ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi dus
grădină şi-ar fi smuls vreo două-trei raniuri, dacă tot era atît de puternic. Plantele care atîrnau de pe acoperişul verandei blocau trecerea luminii şi, în plus, mai erau şi stejarii cei bătrîni, care rămăseseră acolo din vremea cînd în acest loc nu era decît mlaştină.
Totuşi, nu cred să-i fi sugerat lui Armand să facă aşa ceva, de dragul meu.
Îmi amintesc foarte vag că Armand mi-ar fi spus că Louis îl părăsise, iar el nu mai putea să trăiască aşa. Glasul îi suna dogit şi uscat. Lumina lunii îl învăluise şi, totuşi, vocea lui mai păstra ceva din rezonanţa dureroasă de altădată.
Sărman Armand. Îmi spuseseşi că Louis murise. Pleacă, găseşte-ţi un loc sub Cimitirul Lafayette, nu-i departe, la colţul străzii.
Nici un cuvînt nu fusese rostit. Nici un rîset nu răsu¬nase în încăpere. În mine, bucuria rîsului mai dăinuia încă. Mi-o amintesc limpede, încremenit în mijlocul încăperii sordide, privind zidurile de cărţi ce se înălţau de jur împrejur. Ploaia pătrunsese prin găurile acoperişului, topind cărţile una-ntr-alta, făcîndu-le să semene cu nişte cărămizi din mucava. Am văzut foarte limpede cum stătea rezemat de unul dintre aceşti pereţi şi mi-am amintit că toate celelalte încăperi erau zidite cu cărţi. Nu mai intra¬sem în ele de ani de zile. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cînd el a început să le privească.

Nu-l mai vedeam, dar îl auzeam mişcîndu-se pe-afară, prin grădină, căutîndu-mă cu mintea lui ca o rază de lumină.
Louis plecase spre vest.
Odată, pe cînd zăceam nemişcat în pietrişul de la temelia casei, Armand s-a apropiat de grilajul pivniţei şi s-a răstit la mine, sîsîind ca un şarpe, numindu-mă vînător de şobolani.
Ai înnebunit! Tu, care ştiai totul, care îţi băteai joc de noi, eşti nebun şi te hrăneşti cu şobolani. Mai ştii cum vi se spunea vouă, seniorilor de la ţară, în Franţa de altădată? Vă numeau vînători de iepuri sălbatici, fiindcă asta vînaţi, ca să nu muriţi de foame. Şi uite în ce hal ai ajuns, uită-te la casa asta: eşti un strigoi nebun, un vînător de guzgani. Eşti nebun, ca bătrinii ce încetează a mai vorbi înţelept şi latră în vînt! Şi totuşi, vînezi guzgani, aşa cum ai făcut din naştere.
Am rîs din nou. Am rîs şi iar am rîs. Îmi aminteam de lupi şi rîdeam.
― Întotdeauna m-ai făcut să rîd, i-am spus. Aş fi rîs de tine şi în catacombele cimitirului aceluia din Paris, dar m-am gîndit că nu s-ar fi cuvenit s-o fac. Chiar şi atunci cînd m-ai blestemat şi-ai dat vina pe mine pentru tot ce ni se întîmplase, mi s-a părut amuzant ce spuneai. Dacă nu m-ai fi azvîrlit din turn, aş fi izbucnit în rîs. Întotdeauna îmi stîrneşti rîsul.
Ura lui mi se părea delicioasă. Era de-un haz neobişnuit să-l am acolo şi să-l ridiculizez, dispreţuindu-l.
Şi totuşi, decorul din jurul meu a prins a se schimba. Nu mai zăceam în pietriş. Nu mai purtam zdrenţele murdare cu care mă acoperisem vreme de ani de zile, ci un costum negru şi o pelerină căptuşită cu mătase. Iar casa, zău, casa era superbă şi toate cărţile erau aşezate ordonat, fiecare la locul lor, în rafturi. Parchetul strălucea la lumina candelabrului şi muzica părea a se revărsa de pretutindeni, un vals vienez, cu bogata-i armonie a viori¬lor. Cu fiecare pas, mă simţeam din ce în ce mai puternic, mai uşor, miraculos de uşor. Urcam treptele din două în două. Puteam să zbor prin întuneric, cu pelerina unduind, ca nişte aripi negre.
Apoi mă mişcăm în întuneric; eu şi Armand stăteam împreună pe acoperiş. El era strălucitor, în costumu-i negru, de modă veche. Priveam în zare, pe deasupra junglei acoperişurilor, spre meandrele argintii ale fluviu¬lui şi spre cerul pe care stelele străluceau printre norii de un gri-perlat.
Suspinam, admirînd priveliştea şi simţind adierea umedă a vîntului pe chipul meu. Armand stătea lîngă mine, cuprinzîndu-mă cu un braţ. Vorbea despre iertare şi tristeţe, despre înţelepciune şi despre lucrurile pe care te învăţă durerea.
― Te iubesc, fratele meu întunecat, a şoptit.
Cuvintele lui m-au străbătut, ca sîngele însuşi.
― Nu-mi doream răzbunare, a rostit în şoaptă. Chipu-i era încruntat şi inima frîntă. Dar ai venit la mine ca să te vindeci, n-ai venit pentru mine însumi! Aşteptasem un veac, iar tu nu mă voiai!
Am ştiut atunci că revenirea mea era o iluzie, că, aşa cum îmi închipuisem, de altfel, nu eram, desigur, decît un schelet în zdrenţe. Casa era tot o ruină. Iar în fiinţa supra¬naturală care încă mă mai ţinea de după umăr, curgea pu¬terea care mi-ar fi putut reda cerul şi vîntul.
― lubeşte-mă, şi sîngele va fi al tău. Sîngele acesta, pe care nu l-am dăruit nimănui, niciodată.
I-am simţit buzele lipite de obrazul meu.
― Nu pot să te dezamăgesc, i-am răspuns. Nu te pot iubi. Ce eşti tu pentru mine, ca să te pot iubi? O mortăciune care rîvneşte iubirea şi puterea celorlalţi? O întruchipare a setei însăşi?
Şi, într-o clipă de efort indescriptibil, eu am fost cel ce l-am lovit, împingîndu-l dincolo de marginea acoperişu¬lui. Era cu totul lipsit de greutate, şi silueta i s-a pierdut în bezna cenuşie.
Dar cine fusese cel învins? Cine căzuse printre ramuri, mai jos, tot mai jos, pînă-n ţărîna în care-i era locul? Înapoi la murdăria şi la zdrenţele din beciul casei? Cine zăcea, în cele din urmă, în pietriş, cu mîinile şi obrazul lipit de solul răcoros?
Dar memoria îşi joacă festele sale. Poate că doar eu mi-am închipuit ultima lui invitaţie şi neliniştea care-i succedase. Plînsul. Ştiu doar că, în lunile care au urmat, şi-a făcut din nou apariţia prin împrejurimi. Îl auzeam din cînd în cînd, plimbîndu-se pe străzile bătrînului Garden District. Aş fi vrut să-l chem, să îi spun că-l minţisem şi că îl iubeam. Căci îl iubeam.
Venise însă vremea să mă împac cu toate. Venise vremea să postesc şi să cobor, în sfîrşit, în ţărînă, pentru a visa, măcar acum, visul zeilor. Dar cum aş fi putut oare să-i dezvălui lui Armand visurile zeilor?
NU mai aveam lumînări şi nici petrol pentru lămpi. Exista undeva un seif plin de bani, bijuterii şi scrisori către avocaţii şi bancherii mei, care aveau să continue a-mi administra aceste proprietăţi pe care le stăpînisem în veci. Fuseseră plătiţi bine cu mult timp înainte.
Aşa că puteam să mă cufund liniştit în ţărînă, ştiind că nimeni n-avea să-mi tulbure somnul, nu aici, în acest oraş străvechi, cu vestigii ale secolelor trecute. Totul avea să continue ca înainte.
În lumina cerului nocturn, am mai citit cîte ceva din povestea lui Sam Spade şi a şoimului maltez. Am privit data apariţiei revistei şi am aflat că eram în 1929. M-am gîndit: chiar aşa să fie? Apoi am băut destul sînge de şobolan, cît să capăt puterea necesară pentru a săpa cît mai adînc.


PÂMÎNTUL mă împresura. Tot soiul de vietăţi se tîrau prin bulgării de humă umezi, frecîndu-se de carnea mea uscată. M-am gîndit atunci că, dacă vreodată aveam să mă mai trezesc, dacă voi mai vedea vreodată măcar un petic de cer înstelat, în vecii vecilor nu aveam să mai făptuiesc lucruri îngrozitoare. Nu voi ucide nevinovaţi. Chiar şi cînd îi vînasem pe cei slabi, nu-i posedam decît pe cei muribunzi ori lipsiţi de speranţă, vă jur că aşa a fost. N-aveam să mai ofer niciodată darul întunecat. Ci doar... aveam să fiu, ştiţi voi, "conştiinţa permanentă", fără vreun ţel, fără nici un scop anume.


SETE. Durere limpede ca lumina.


L-AM văzut pe Marius. Părea atît de viu, încît m-am gîndit: acesta nu poate să fie un vis! Iar inima mi s-a um¬plut de durere. Cît de splendid arăta Marius. Purta un costum strîmt, croit după ultima modă, din catifea roşie. Părul său alb era tuns scurt şi pieptănat în aşa fel, încît să îi descopere fruntea. Acest Marius modern avea ceva aparte, un farmec şi o vioiciune pe care costumul său de odinioară le ascundea, se pare.
Făcea o mulţime de lucruri remarcabile. Avea în faţă o cameră de filmat cocoţată pe trei picioare ca de păianjen, pe care o mînuia cu mîna dreaptă. Făcea filme cu muritori într-un studio plin de lumini incandescente. Cum îmi mai tresălta inima, văzînd acestea. Felul în care se adresa acelor muritori, explicîndu-le cum să se poarte unul cu celălalt, cum să danseze şi cum să se mişte. În spatele lui, se zărea un decor pictat. Iar dincolo de ferestrele studioului său se aflau clădiri înalte, de cărămidă, şi se auzea uruitul trăsu¬rilor cu motor.
Nu, acesta nu era un vis, mi-am spus. Se întîmpla cu adevărat. El e acolo. Şi, dacă m-aş strădui puţin, aş putea recunoaşte oraşul de dincolo de ferestre, aş şti unde se află. Aş putea înţelege limba care răsună în difuzoare, limba vorbită de tinerii actori. "Marius!" am strigat, dar ţărîna din jurul meu mi-a absorbit strigătul.
Scena s-a schimbat.
Marius se afla în cuşca unui ascensor ce cobora spre o pivniţă. S-a auzit scîrţîitul unor uşi de metal, trîntite. A intrat apoi în vastul sanctuar al Celor Ce Trebuie Păziţi.
Cît de diferit era totul. Nici urmă de picturi egiptene, de strălucirea aurului ori de parfumul florilor.
Zidurile înalte erau îmbrăcate în culorile vii ale picto¬rilor impresionişti, alcătuind, din mii de fragmente, o lume vibrantă a secolului al douăzecilea. Aeronave zburau peste oraşe scăldate în lumina soarelui, turnuri se înălţau deasupra arcadelor unor poduri de oţel, nave zvelte brăzdau mări de argint. Era un întreg univers acolo, dizolvînd pereţii încăperii, covîrşind siluetele nemişcate, neschimbate de milenii, ale Akashei şi a lui Enkil.
Marius se plimba prin capelă. Se mişca printre sculp¬turi întunecate, aparate telefonice, maşini de scris aşezate pe suporturi de lemn: A aşezat în faţa Celor Ce Trebuie Păziţi un gramofon imens. Cu mişcări delicate, a pus acul subţirel pe discul care se învîrtea. Un vals vienez iritant a erupt din pîlnia de fier.
Am izbucnit în rîs, văzînd această invenţie drăguţă, aşezată în faţa lor, ca o ofrandă. Era oare valsul asemenea tămîiei ce-şi risipea parfumul în văzduh?
Dar Marius nu sfîrşise încă ceea ce avea de gînd să facă. A desfăşurat un ecran mare, alb, pe unul dintre pereţi. De pe o platformă înaltă, aşezată în spatele zeilor, a proiectat pe ecranul imaculat imaginile animate ale unor muritori. Cei Ce Trebuie Păziţi se zgîiau fără un cuvînt la imaginile tremurătoare. Statui, într-un muzeu, cu pielea albă strălucind în lumina albăstrie a becurilor electrice.
A urmat un lucru miraculos. Figurinele animate din film au început să vorbească. Vorbeau în vreme ce gramo¬fonul îşi cînta pe mai departe valsul, vorbeau de-adevăratelea.
Şi, în vreme ce priveam, îngheţat de emoţie, încremenit de bucuria de a vedea totul, m-a cuprinse brusc o tristeţe adîncă, provocată de o revelaţie strivitoare. De astă dată, era doar un vis. Căci adevărul era că figurinele din film nu aveau cum să vorbească.
Încăperea aceea şi toate minunile pe care le conţinea şi-au pierdut substanţa, s-au înceţoşat.
Ah, blestemată imperfecţiune, blestemat detaliu ce-mi dovedea că inventasem totul. Totul, pornind de la mărun¬ţişuri şi fragmente reale: filmele mute pe care le văzusem cu ochii mei în sala scundă numită Happy Hour, gramofoanele al căror sunet răzbătea pînă la mine prin beznă, de la sutele de case învecinate.
Iar valsul vienez, ah, îmi fusese inspirat de vraja pe care Armand o exercitase asupra mea. Mi se frîngea inima, gîndindu-mă la asta.
De ce nu reuşisem să fiu doar puţin mai iscusit în a mă păcăli de unul singur, de ce nu lăsasem filmul să rămînă mut, aşa cum ar fi trebuit să fie, astfel încît să mă pot amăgi că ceea ce văzusem era o viziune adevărată?
Dar iată şi dovada cea de pe urmă a faptului că totul era doar o închipuire, o fantezie egoistă şi mult prea îndrăzneaţă: preaiubita mea Akasha îmi vorbea.
Akasha stătea în uşa încăperii privind de-a lungul coridorului subteran care ducea spre ascensorul cu care Marius se întorsese în lumea de la suprafaţă. Pletele-i negre şi dese atîrnau grele pe umerii ei albi. Şi-a ridicat mîna albă şi rece ca marmura, pentru a-mi face semn. Gu¬ra îi era roşie ca sîngele.
― Lestat, mi-a şoptit. Vino.
Gîndurile izvorau din ea, fără nici un sunet, cuvintele ei erau cele rostite de bătrîna regină-vampir din cata¬combele Inocenţilor, care mi se adresase cu ani şi ani în urmă:
Pe perna mea de piatră, am visat lumea muritoare de deasupra noastră, glasurile şi muzica ei m-au legănat, am avut o viziune a fantasticelor ei descoperiri, i-am intuit cura¬jul în sanctuarul veşnic al gîndurilor mele. Şi, deşi formele-i strălucitoare îmi sînt inaccesibile, mi-am dorit fierbinte veni¬rea unei fiinţe care să aibă puterea de a o străbate fără teamă, pentru a-i traversa inima, de-a lungul căii diavolului.
― Lesţat! a şoptit din nou, cu chipul ei de marmură animat de o expresie tragică. Vino!
― Ah, iubita mea, i-am răspuns, gustînd amărăciunea ţărînii dintre buze, dac-aş putea.

Lestat de Lioncourt
În anul reînvierii sale 1984



DIONISOS
LA SAN FRANCISCO

1985


1

Cu O SĂPTĂMÎNĂ înaintea lansării discului nostru, ei au reuşit pentru întîia oară să ne ameninţe, telefonic.
Secretul care înconjura grupul rock numit Vampirul Lestat fusese costisitor, dar era aproape de nepătruns. Chiar şi editorii autobiografiei mele cooperaseră pe deplin. În perioada înregistrărilor şi filmărilor, care duraseră cîteva luni bune, nu văzusem pe nici unul dintre ei în New Orléans şi nici nu-i auzisem bîntuind prin împrejurimi.
Totuşi, într-un fel sau altul, ei reuşiseră să obţină numărul care nu figura în cartea de telefon, iar robotul telefonic s-a umplut de admonestările şi de epitetele pe care mi le adresau.
"Proscrisule. Ştim ce faci. Îţi poruncim să încetezi. Ieşi afară din vizuina ta, să te vedem. Te desfidem să ieşi la lumină."
Ne refugiaserăm într-un splendid pavilion vechi de pe o plantaţie, la nord de New Orléans. Şampania Dom Pérignon curgea în valuri în vreme ce ei îşi fumau ţigările cu haşiş, îmbătaţi cu toţii de febra aşteptării şi a pregătirilor, nerăbdători înaintea întîiului concert ce avea să aibă loc la San Francisco, cel dintîi semn al adevăratului succes.
Apoi avocata mea, Christine, mi-a transmis primele mesaje telefonice ― de neînchipuit cît de bine poate reda aparatura de înregistrare timbrul nepămîntesc al vocilor lor ― şi, în miez de noapte, mi-am condus prietenii muzi¬cieni la aeroport, de unde ne-am luat zborul spre vest.
Din acea clipă, nici măcar Christine n-a mai cunoscut adevărata noastră ascunzătoare. Nici măcar muzicienii mei nu erau prea siguri în ce loc se aflau. Într-o vilă luxoasă de la o fermă din Carmel Valley, ne-am ascultat, aşadar, pentru prima oară, muzica difuzată de un post de radio. Am dansat în vreme ce primele noastre videoclipuri erau transmise în întreaga ţară de reţelele de televi¬ziune prin cablu.
În fiecare seară, mă îndreptam, singur, spre Monterey, un oraş de pe coastă, pentru a prelua mesajele de la Christine. De acolo, o luam spre nord, ca să vînez.
Conduceam un Porsche negru, zvelt şi puternic, pînă la San Francisco, luînd curbele în ac de păr ale drumului de coastă, cu o viteză ameţitoare. Apoi, în strălucirea galbenă, imaculată, a marelui oraş, îmi vînam ucigaşii, cu mai multă cruzime, mai lent decît odinioară.
Încordarea devenea insuportabilă.
Încă nu întîlnisem pe nici unul dintre semenii mei. Nu-i auzeam. N-aveam decît mesajele transmise de robotul te¬lefonic, din partea unor nemuritori pe care nu-i întîlnisem niciodată:
"Te avertizăm. Nu-ţi duce mai departe această nebu¬nie. Jocul pe care-l joci e mult mai periculos decît crezi." Sau, alteori, înregistrarea unor şoapte pe care urechile muritorilor nu le puteau auzi.
"Trădătorule! Proscrisule! Arată-te, Lestat!"
Dacă vînau cumva în San Francisco, eu unul nu i-am întîlnit. Dar San Francisco e un oraş mare şi aglomerat. Iar eu eram la fel de discret şi de tăcut ca pe vremuri.
În cele din urmă, cutia poştală din Monterey s-a umplut de telegrame. Reuşiserăm. Vînzările discului nostru băteau recorduri, aici şi în Europa. După San Francisco, eram liberi să cîntăm în orice oraş ne-am fi dorit. Autobiografia mea se afla în fiece librărie, de la un ocean la celălalt. Vampirul Lestat era în fruntea tuturor topuri¬lor.
După vînătoarea de noapte pe străzile din San Francisco, o luam pe nesfîrşita Divisadero Street. Lăsam carapacea
neagră a Porsche-lui să lunece prin dreptul caselor părăginite în stil victorian, întrebîndu-mă în care dintre ele, Louis îi istorisise tînărului muritor povestea din Interviu cu un vampir. Mă gîndeam întruna la Louis şi la Gabrielle. Mă gîndeam la Armand. Mă gîndeam la Marius, pe care-l trădasem, dezvăluind întrega poveste.
Îşi întinsese oare Vampirul Lestat tentaculele îndea¬juns de departe pentru a-i găsi? Văzuseră oare videofilmele: Moştenirea lui Magnus, Copiii întunericului? Cei Ce Trebuie Păziţi? Mă gîndeam la ceilalţi, dintre cei vîrstnici, ale căror nume le dezvăluisem: Mael, Pandora, Ramses cel Blestemat.
Adevărul era însă că Marius m-ar fi putut găsi, în pofida tuturor precauţiilor luate. Puterile sale puteau străbate chiar şi vastele întinderi ale Americii. Dacă auzise, dacă văzuse cumva filmele...
Mi-am amintit de visul de odinioară, cu Marius, mînuind camera de luat vederi, de imaginile tremurătoare de pe peretele sanctuarului Celor Ce Trebuie Păziţi. Chiar şi amintirea aceasta îmi părea a fi imposibil de limpede, şi-mi făcea inima să tresară.
Încet-încet, mi-am dat seama că mă aflam în posesia unei noi concepţii despre singurătate, a unei noi metode de a măsura tăcerea ce se întindea pînă la capătul lumii. Singurul lucru care întrerupea această tăcere erau acele glasuri supranaturale ameninţătoare, înregistrate, dar lipsite de imagini, pe măsură ce virulenţa lor sporea:
"Nu îndrăzni să apari pe scenă la San Francisco. Te pre¬venim. Sfidarea ta e prea vulgară, prea dispreţuitoare. Vom risca orice, chiar şi un scandal public, pentru a-ţi da pedeapsa cuvenită."
Nepotrivirea dintre limbajul arhaic şi inconfundabilele sonorităţi ale Americii contemporane mă făcea să rîd. Cum arătau, oare, aceşti vampiri moderni? Se prefăceau a fi bine crescuţi şi educaţi după ce intrau în rîndul nemuri¬torilor? Îşi însuşiseră vreun stil anume? Trăiau în clanuri sau bîntuiau drumurile, călare pe motociclete mari şi negre, cum făceam eu însumi?
Excitarea creştea în mine, scăpîndu-mi de sub control. Şi, în vreme ce goneam prin noapte, iar radioul urla în difuzoare muzica noastră, am simţit un entuziasm pur omenesc cuprinzîndu-mă.
Îmi doream să cînt, aşa cum prietenii mei muritori, Tough Cookie, Alex şi Larry, îşi doreau să cînte. După truda sisifică a înregistrărilor şi filmărilor, de-abia aştep¬tam să ne unim glasurile în faţa mulţimilor în delir. În clipe de disperare, îmi aduceam aminte de nopţile de demult, petrecute pe scena lui Renaud, ce-mi erau şi acum atît de limpezi în memorie. Îmi reveneau în minte tot soiul de detalii ciudate: senzaţia lipicioasă a fardului alb proaspăt mînjit pe faţă, mirosul pudrei, clipa în care păşeam în luminile rampei.
Da, toate se adunau acum laolaltă şi, dacă o dată cu acestea, avea să vină şi mînia lui Marius, ei bine, nimeni n-ar putea spune că nu o meritam, nu-i aşa?


SAN FRANCISCO mă fermeca, mă subjuga chiar, într-un anume fel. Nu-mi era greu să mi-l închipui pe Louis în acest loc. Îmi părea a semăna enorm cu Veneţia, cu casele-i multicolore şi sumbre, înălţîndu-se una lîngă cealaltă, pe străzile înguste. Mai era şi strălucirea sălba¬tică şi rigidă a zgîrie-norilor, izbucnind, precum o pădure de basm, pe deasupra unui ocean de ceaţă, şi luminiţele risipite pretutindeni, în văi şi pe coline; era irezistibil.
În fiecare seară, la întoarcerea în Carmel Valley, treceam prin Monterey pentru a ridica sacii de scrisori trimise de admiratori, pe care îi răscoleam, în căutarea scrisorii vampirilor: caractere puţin prea apăsate, stil uşor învechit, o evidentă risipă de talente supranaturale, care ar fi făcut ca scrisul să pară a fi fost tipărit cu litere gotice. Nu găseam însă decît dovezi ale adoraţiei fanatice, semnate de muritori.

Dragă Lestat, prietena mea Sheryl şi cu mine te iubim, şi nu reuşim să facem rost de bilete la concertul din San Francisco, deşi am stat vreo şase ore la coadă. Te rog, trimite-ne două bilete. Vom fi victimele tale. Te vom lăsa să ne bei sîngele.


ORA TREI dimineaţa, în noaptea din ajunul concer¬tului din San Francisco:
Paradisul verde şi răcoros din Carmel Valley dormea. Aţipisem şi eu în giganticul meu "birou", în faţa peretelui de sticlă prin care se puteau zări munţii. Visam, cu gîndul la Marius. Marius îmi spunea, în vis:
― De ce ai riscat, ştiind că te aşteaptă răzbunarea mea?
― Mi-ai întors spatele, i-am răspuns.
― Nu acesta a fost motivul, m-a contrazis. Faci numai ce-ţi trece prin minte, vrei să arunci totul în aer.
― Vreau să simt, vreau să se întîmple ceva!
În vis, strigasem şi, deodată, am simţit din nou prezenţa liniştitoare a casei din Carmel Valley, împresurîndu-mă. Era numai un vis. Un vis precum al muritorilor de rînd.
Dar mai era ceva... Ceva asemeni unei "transmisii" neaşteptate a unei unde radio vagaboande, insinuîndu-se pe o frecvenţă greşită. Era un glas care spunea Pericol. Pericol pentru noi toţi
Pentru o fracţiune de secundă, o viziune a zăpezii şi gheţii. Vuietul vîntului. Ceva izbindu-se de pardoseala de piatră, sticla sfărîmîndu-se. Lestat! Pericol!
M-am trezit.
Nu mai eram întins pe canapea. Eram în picioare, privind prin uşile de sticlă. Nu auzeam nimic şi nu vedeam decît linia neclară a dealurilor şi contururile întunecate ale elicopterului aterizat ca o muscă uriaşă pe un cub de beton.
Ascultam cu sufletul.
M-am încordat atît de tare, încît am transpirat, dar n-am recepţionat nici o altă "transmisie". Nici o imagine.
Dar, în acelaşi timp, am conştientizat că în întuneric se ascundea o creatură; auzeam zgomote uşoare.
Cineva se mişca. Nu simţeam însă nici un miros uman.
Unul dintre ei se afla afară, străpunsese taina şi se apropia de dincolo de silueta scheletică a elicopterului, peste cîmpul acoperit de ierburi înalte.
Am ascultat din nou. Nu, nici măcar un foşnet nu întărea mesajul de avertisment, iar mintea fiinţei se dove¬dea a fi ferecată. Primeam doar semnalele inevitabile ale unei creaturi, deplasîndu-se în spaţiu.
Casa era cufundată în linişte. Părea un acvariu uriaş cu zidurile ei albe şi lumina albăstruie, tremurătoare, a televizorului silenţios. Tough Cookie şi Alex dormeau înlănţuiţi pe carpeta din faţa căminului gol. Larry aţipise şi el în dormitorul asemănător unei celule, în braţele neo¬bositei Salamander, o admiratoare atrăgătoare pe care o "agăţase" înaintea plecării noastre către vest, în New Orléans. Gărzile dormeau şi ele în încăperea alăturată, o cameră cu tavanul scund, mobilată în stil modern, precum şi în anexa aflată dincolo de piscina în formă de scoică albastră.
Afară, sub cerul senin al nopţii, creatura aceea se apropia, îndreptîndu-se spre casă, pe jos. Fiinţa pe care o simţisem era singură. Auzeam limpede bătaia unei inimi supranaturale în întuneric. Colinele îndepărtate păreau nişte stafii, iar florile galbene ale salcîmilor străluceau în lumina albă a stelelor.
Nu părea a se teme de nimic. Se apropia. Iar gîndurile îi erau de nepătruns. Asta ar fi putut să însemne că era unul dintre cei vîrstnici, extrem de iscusiţi, dar nu îndea¬juns fiindcă iarba îi foşnea sub paşi. Acesta se mişca precum un muritor. Acest vampir fusese "creat" de mine.
Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. Am aruncat o privire spre luminiţele cutiei minuscule a dispozitivului de alarmă, mascat de o draperie, într-un colţ. Dacă o fiinţă, muritoare ori nemuritoare, ar fi îndrăznit să pătrundă în casă, sirenele ar fi început să urle.
A apărut de după colţul cubului de beton alb. Era un bărbat înalt şi suplu. Avea părul negru, tuns scurt. S-a oprit, de parcă m-ar fi zărit în ceaţa albăstruie din spatele geamului.
Da, mă văzuse. Se îndrepta spre mine, spre lumină.
Era agil, se mişca foarte uşor faţă de un muritor de rînd. Părul negru, ochii verzi, membrele mişcîndu-se cu gesturi mătăsoase sub îmbrăcămintea neglijentă: o vestă neagră care îi atîrna, informă, pe umeri, şi o pereche de blugi negri, uzaţi, mulaţi pe picioarele-i lungi.
Mi s-a pus un nod în gît. Tremuram. Am încercat zadarnic să-mi aduc aminte de ceea ce era mai important acum, chiar şi în această clipă: să scrutez întruna noaptea, în aşteptarea celorlalţi. Trebuia să am mare grijă. Pericol. Dar asta nu mai avea nici o importanţă acum. Ştiam asta. Vreme de o clipă mi-am închis ochii. Dar asta nu m-a ajutat deloc, nu mi-a uşurat situaţia.
Mîna mi s-a întins către butonul alarmei, oprind-o. Am deschis uşile largi de sticlă şi aerul răcoros şi proaspăt a invadat încăperea.
A trecut de elicopter, s-a întors şi s-a dat un pas înapoi, cu o mişcare plină de graţie, pentru a-l privi. Îşi înfipsese degetele mari în buzunarele blugilor. Cînd m-a privit din nou, i-am văzut chipul. Zîmbea.
Amintirile ne înşală cîteodată. El era dovada vie a acestui fapt; era delicat şi orbitor precum un laser. Toate vechile imagini au fost măturate de cea nouă.
Am pus din nou în funcţiune sistemul de alarmă şi am închis uşile în urma mea cu cheia. Vreme de-o secundă, m-am gîndit că n-aveam să suport. Iar acesta era doar înce¬putul. Şi dacă el se afla aici, la o distanţă de numai cîţiva paşi, ceilalţi aveau să îl urmeze cu siguranţă. Aveau să vină cu toţii.
M-am întors din nou către el, apropiindu-mă şi, un timp, m-am mulţumit să-l studiez în lumina albăstruie ce răzbătea prin geam. Glasu-mi era încordat cînd am rostit:
― Unde-i mantia neagră şi haina "fin croită", cravata de mătase şi restul aiurelilor? l-am întrebat.
Ochii ni s-au întîlnit.
Apoi el a sfîşiat încremenirea şi a rîs, pe tăcute. A continuat să mă studieze însă, cu o încîntare care m-a umplut de o bucurie secretă. Curios ca un copil, a întins mîna şi şi-a trecut degetele pe reverul sacoului meu de catifea.
― Nu poţi fi mereu o legendă vie, a spus.
Vocea lui era asemeni unei şoapte, deşi nu era o şoaptă. Îi percepeam atît de limpede accentul franţuzesc, încît m-am mirat încă o dată că nu reuşisem niciodată să-mi disting propriile intonaţii continentale.
De-abia puteam să îndur răsunetul silabelor, familiari¬tatea lor.
Uitasem de toate frazele stufoase pe care mă pregăti¬sem să i le spun. M-am mulţumit să-l strîng la piept.
Ne-am îmbrăţişat cum n-o mai făcusem niciodată în trecut. Ne-am strîns unul la pieptul celuilalt aşa cum obişnuiam să o ţin pe Gabrielle. Apoi mîinile mele au alergat pe chipul lui, mîngîindu-i părul, admirîndu-l, de parcă mi-ar fi aparţinut doar mie. El făcea acelaşi lucru. Păream a vorbi, şi totuşi, nu scoteam un cuvînt. Glasuri tăcute ce n-aveau nevoie de cuvinte. Clătinam uşor din cap. Îl simţeam plin de afecţiune şi de o satisfacţie febrilă ce părea a fi la fel de puternică precum a mea.
A tăcut brusc, şi chipul i s-a înnegurat.
― Credeam că ai pierit pe vecie, ştii? a murmurat.
― Cum ai reuşit să mă găseşti aici?
― Tu ai dorit să te găsesc, a venit răspunsul, ca o străfulgerare de confuzie nevinovată, apoi a urmat o ridicare din umeri.
Prin tot ceea ce făcea, mă atrăgea asemeni unui magnet, aşa cum făcuse şi în urmă cu mai bine de un veac. Deşi degetele îi erau lungi şi delicate, mîinile îi erau puternice.
― Mi-ai îngăduit să te văd şi m-ai lăsat să te urmă¬resc, a continuat. Ai condus în sus şi-n jos pe Divisadero Street, căutîndu-mă.
― Iar tu erai încă acolo?
― Nu există nici un loc mai sigur în lume pentru mine, a zis. N-am plecat niciodată de acolo. Au venit, m-au căutat, nu m-au găsit şi s-au lăsat păgubaşi. Iar acum, mă plimb printre ei de cîte ori am chef, fără ca vreunul să mă recunoască. De fapt, n-au ştiut niciodată care-mi e adevărata înfăţişare.
― Dar, dacă ar şti, ar încerca să te distrugă.
― Da, a încuviinţat el. Au încercat s-o facă de cînd cu Teatrul Vampirilor şi tot ce s-a întîmplat acolo. Desigur, Interviul cu un vampir le-a oferit motive noi. Căci ei au nevoie de motive, pentru a-şi juca micile lor jocuri. Simt nevoia unei sfidări, nevoia unui impuls. Se hrănesc cu acestea, aşa cum se hrănesc cu sînge.
Glasul lui a părut preocupat, o vreme.
A respirat adînc. Îi venea greu să vorbească despre aceste lucruri. Îmi venea să-l strîng din nou la piept, dar n-am îndrăznit s-o fac.
― În clipa asta însă, a continuat, cred că pe tine doresc să te distrugă. Iar pe tine te cunosc toţi. A zîmbit. Toţi ştiu cum arăţi. Monsieur Le Rock Star!
Zîmbetul i s-a lăţit. Dar glasul i-a rămas la fel de scăzut şi de politicos, ca întotdeauna. Chipul îi era sufocat de emoţii. În privinţa asta, nu se schimbase deloc. Poate că nu avea să se schimbe niciodată.
Mi-am pus mîna pe umărul lui şi, împreună, ne-am îndepărtat de luminile casei. Am trecut de umbra uriaşă a elicopterului şi-am pornit pe cîmpul ars de soare, înspre coline.
Cred că o asemenea fericire echivalează cu tristeţea, iar a simţi o asemenea satisfacţie înseamnă a arde.
― Ai de gînd să mergi pînă la capăt? Vei apărea la concertul de mîine seară?
Pericol, pentru noi toţi. Fusese oare un avertisment sau o ameninţare?
― Bineînţeles. Ce naiba m-ar putea împiedica să o fac?
― Mi-ar plăcea să te pot opri, mi-a mărturisit. Aş fi venit mai devreme, dacă aş fi putut. Ţi-am luat urma acum o săptămînă, apoi ţi-am pierdut-o iar.
― Şi de ce-ai vrea să mă opreşti?
― Ştii prea bine de ce. Vreau să-ţi vorbesc.
Cuvinte atît de simple, şi totuşi, atît de pline de înţelesuri.
― Vom avea timp destul după aceea, i-am spus. "Şi mîine, şi poimîine"... Nu se va întîmpla nimic. Ai să vezi.
Îl priveam o clipă, apoi îmi întorceam privirile, de parcă ochii lui verzi m-ar fi putut răni. Într-o expresie modernă, era cu adevărat o rază laser. Părea delicat şi aducător de moarte. Victimele sale îl iubiseră întotdeauna.
Nu-l iubisem, oare, şi eu, indiferent de ceea ce se întîmplase? Şi cît de puternică poate deveni dragostea, atunci cînd ai o veşnicie la dispoziţie? Nu fusese nevoie decît de cîteva clipe pentru a-i reînvia ardoarea...
― Cum poţi să fii atît de sigur de asta, Lestat? m-a întrebat.
Cît de cald îmi rostea numele! Eu nu reuşisem încă să îl rostesc pe al său, Louis.
Ne plimbam încet acum, fără ţintă, şi braţul lui mă înlănţuise, aşa cum îl cuprinsesem eu însumi.
― Un batalion de muritori ne păzeşte, am spus. Prietenii mei muritori vor fi însoţiţi, atît în limuzină, cît şi în elicopter, de gărzi. De la aeroport, eu voi călători singur, cu Porsche-ul meu, ca să mă pot apăra mai uşor. Vom avea însă un escadron de motociclişti în jur. Şi, de altfel, ce ne-ar putea face o mînă de novici din secolul al douăzecilea mînaţi de ură? Creaturile astea idioate folo¬sesc telefonul pentru a ne ameninţa.
― Sînt mai mult decît o mînă, m-a contrazis. Dar cum rămîne cu Marius? Duşmanii tăi de afară sînt foarte curioşi să afle dacă povestea lui Marius este adevărată, dacă Cei Ce Trebuie Păziţi există cu adevărat...
― Desigur. Dar tu, tu ce crezi? E-adevărat?
― Da. Am fost convins încă din clipa în care am citit! S-a lăsat un moment lung de tăcere, timp în care, poate, ne aminteam amîndoi de nemuritorul veşnic curios, care voia să afle şi întreba întruna: De unde a înce¬put totul?
Atîta durere revenind în amintire. Mi se părea că găsisem nişte tablouri într-un pod uitat şi ştergeam praful de pe ele, găsind culorile la fel de vii ca odinioară. Numai că, în loc să fie portretele unor strămoşi de mult decedaţi, descopeream portretele noastre.
Mi-au scăpat cîteva gesturi nervoase, de muritor: mi-am dat părul pe spate, în încercarea de a simţi răcoarea brizei.
― De ce eşti atît de sigur că Marius nu va pune capăt acestui experiment de îndată ce vei urca pe scenă?
― Crezi că vreunul dintre cei vîrstnici ar face una ca asta?
S-a gîndit o vreme, cufundîndu-se în tăcere, cum făcea şi pe vremuri, atît de adînc, de parcă ar fi uitat că eram acolo. Aveam impresia că odăile din trecut prindeau contur, lămpile cu petrol îl învăluiau în lumina lor nesi¬gură, se auzeau zgomotele şi se simţeau mirosurile vremu¬rilor de demult venind de-afară, din stradă. Eram din nou în salonul nostru din New Orléans, un foc vesel ardea în căminul de marmură şi, în juru-ne, totul îmbătrînea, cu excepţia noastră.
Şi iată-l acum, un băieţandru al zilelor noastre, cu o vestă ponosită şi pantaloni de doc, cu privirea pierdută dincolo de dealurile deşertului. Păru-i era zburlit, ochii îi ardeau cuprinşi de patimi ascunse. Şi-a înălţat umerii, de parcă s-ar fi trezit din nou la viaţă.
― Nu. Cred că, dacă cei vîrstnici se vor sinchisi de ceea ce faci, vor fi prea curioşi să vadă ce se va întîmpla, ca să te oprească înainte de concert.
― Tu eşti curios?
― Desigur, ştii bine că sînt.
Chipul i s-a îmbujorat uşor, devenindu-i şi mai omenesc. De fapt, semăna cu un muritor mai mult decît oricare dintre semenii noştri pe care îi întîlnisem vreodată.
― Sînt aici, nu-i de-ajuns?
Dar în sufletul lui se simţea o durere străbătîndu-i întreaga fiinţă, aşa cum o vînă de minereu străbate roca.
Asta îl umplea de sensibilitate din cap pînă în picioare.
Am încuviinţat, trăgînd aer în piept şi privind aiurea, dorindu-mi să îi pot spune ceea ce simţeam cu adevărat. Îl iubeam. Dar nu i-o puteam spune. Simţămîntul acesta era prea puternic.
― Orice se va întîmpla, va fi meritat osteneala, am spus. Vreau să spun... dacă noi doi şi Gabrielle, şi Armand... şi Marius vom fi laolaltă, fie şi numai pentru scurtă vreme, va fi meritat orice. Să presupunem că şi Pandora se va hotărî să dea un semn de viaţă. Şi Mael. Şi Dumnezeu ştie cîţi alţii. Ce se va întîmpla, dacă vor veni toţi cei vîrstnici? Va fi meritat, Louis. În rest, nu-mi pasă de nimic.
― Ba da, îţi pasă, m-a contrazis şi a zîmbit. Părea de-a dreptul fascinat. Eşti însă încrezător că va fi excitant şi că, oricît de cumplită ar fi bătălia, tu vei fi învingătorul.
Am dat din cap şi am izbucnit în rîs. Mi-am vîrît mîinile în buzunarele pantalonilor, cum obişnuiau muri¬torii în zilele noastre, şi-am făcut cîţiva paşi prin iarbă. Cîmpul mai mirosea încă a soare, chiar şi în miezul nopţii californiene. N-am scos o vorbă despre partea muritoare a lucrurilor, orgoliul apariţiei în public, nebunia care mă cuprindea cînd mă vedeam pe ecranul televizoarelor, cînd îmi vedeam chipul pe copertele discurilor, în vitrinele magazinelor muzicale din North Beach.
M-a urmat îndeaproape.
― Dacă cei vîrstnici ar fi vrut cu adevărat să mă distrugă, nu crezi că ar fi făcut-o pînă acum?
― Nu, a zis. Te-am văzut, te-am urmărit. Dar, înainte de a te fi descoperit din întîmplare, n-am ştiut unde să te aflu. De cum am auzit că ai ieşit la lumină, te-am căutat.
― Cum ai auzit? am fost curios să aflu.
― Există locuri în toate marile oraşe, unde vampirii se pot întîlni, a răspuns. Sînt sigur c-ai auzit de ele.
― Nu, n-am auzit. Spune-mi.
― E vorba de barurile din ceea ce noi numim Filiera Vampirică, a spus, zîmbind ironic în vreme ce rostea aceste cuvinte. Sînt frecventate, desigur, şi de către muritori. Le deosebim după numele lor. La Londra, e Doctorul Polidori, la Paris e Lamia. În Los Angeles, e Bela Lugosi, iar la New York, sînt Carmilla şi Lord Ruthven. Aici, la San Francisco, se află, se pare, cel mai frumos dintre toate, cabaretul Fiica lui Dracula, pe Castro Street.
Am izbucnit în rîs. Nu mă puteam abţine şi am obser¬vat că şi el era pe punctul de a pufni.
― Dar unde-s numele luate din Interviu cu un vampir? am întrebat cu o indignare batjocoritoare.
― Verboten, a spus cu o uşoară ridicare din sprîncene. Acelea nu sînt nume fictive. Sînt reale. Dar, fii liniştit, în ultima vreme, clipurile tale rulează întruna pe Castro Street. Clienţii muritori le cer mereu. Toastează în cinstea ta cu cocteiluri Bloody Mary. Dansul Inocenţilor îi face să se urce pe pereţi de bucurie.
Categoric, asta era prea de tot. Un hohot enorm de rîs îmi stătea pe buze, şi mă străduiam din greu să mi-l reţin. Am clătinat din cap.
― Ai înfăptuit însă şi un fel de revoluţie în discuţiile ce au loc în separeuri, a continuat cu aceeaşi morgă batjocoritoare, fără a reuşi să-şi păstreze cu totul seriozitatea expresiei.
― Ce vrei să spui cu asta?
― Darul întunecat, Copiii întunericului, Calea diavo¬lului. Cu toţii numai vorbele astea le au pe buze, chiar şi cei mai juni novici, cei ce n-au avut încă timp destul nici măcar pentru a se stila cît de cît, în calitate de vampiri. Imită cartea, deşi o condamnă în bloc. Se împopoţonează cu bijuterii egiptene, iar catifeaua neagră a redevenit un soi de uniformă obligatorie.
― Ah, e prea de tot, am hohotit. Dar cum arată de fapt locurile acestea?
― Sînt ticsite de tot soiul de lucruri referitoare la vampiri, a venit răspunsul. Afişe de filme cu vampiri atîrnă pe pereţi, în vreme ce filmele respective sînt proiectate încontinuu pe nişte ecrane uriaşe. Muritorii care vin de regulă aici constituie o faună demnă de spectacolele cu monştri de prin tîrguri: tineri punkişti, artişti, aceştia din urmă înveşmîntaţi în mantii negre, largi, şi purtînd colţi falşi, din plastic. Nu ne prea bagă în seamă. Adesea, în comparaţie cu ei, noi părem de-a dreptul banali. Iar în lumina aceea ceţoasă, e ca şi cum am fi invizibili, în ciuda bijuteriilor egiptene şi a catifelei, laolaltă cu restul aiure¬lilor. Bineînţeles, nimeni nu se leagă de clienţii muritori. Frecventăm barurile vampirice pentru a afla noutăţi. Pentru un muritor, nu-i loc în lume care să fie mai sigur decît barurile vampirilor. În aceste locuri nu se ucide.
― Mă mir că nimănui nu i-a trecut prin minte aşa ceva, pînă acum, am remarcat.
― Ba da, de gîndit, s-a gîndit cineva la ceva asemă¬nător, m-a întrerupt el. Exista la Paris Teatrul Vampirilor!
― Chiar aşa, am admis eu, în vreme ce el a continuat.
― În urmă cu vreo lună, prin Filiera Vampirilor s-a zvonit că te-ai întors. Dar ştirile acestea nu mai erau demult proaspete. Se spunea că vînai la New Orléans şi se aflase ce îţi puseseşi în gînd să faci. Au făcut rost de şpal¬turile autobiografiei tale. Se duceau discuţii nesfîrşite despre videoclipurile pe care le pregăteai.
― Dar, atunci, de ce n-am văzut pe nimeni dintre ei la New Orléans? m-am mirat.
― Fiindcă, de o jumătate de veac, New Orléans a devenit teritoriul lui Armand. Nimeni nu îndrăzneşte să vîneze acolo. De aflat, s-a aflat totul din sursele unor muritori din Los Angeles şi New York.
― Nu l-am întîlnit pe Armand la New Orléans, am spus.
― Ştiu, a răspuns.
Vreme de o clipă, mi s-a părut a fi tulburat, confuz. Am simţit o strîngere de inimă.
― Nimeni nu ştie unde se află Armand, mi-a spus cu voce tărăgănată. Însă, în vremea cînd se afla acolo, îi ucidea pe cei tineri. În cele din urmă, i-au lăsat New Orléans-ul. Se spune că mulţi dintre cei vîrstnici fac asta, ii ucid pe cei mai tineri. S-a afirmat acest lucru şi despre mine, dar nu-i adevărat. Eu doar colind oraşul ca un strigoi. Nu tulbur pe nimeni, cu excepţia sărmanelor mele victime muritoare.
Destăinuirea lui nu m-a surprins prea mult.
― Sîntem prea mulţi. Întotdeauna am fost prea mulţi. Se iscă multe gîlceve. Iar clanurile din marile oraşe sînt, de fapt, nişte înţelegeri între trei sau mai mulţi vam¬piri puternici, prin care aceştia cad de acord pentru a nu se distruge unii pe alţii şi pentru a-şi împărţi teritoriul conform regulilor.
― Regulile, mereu regulile, am rostit.
― Regulile s-au schimbat acum, sînt mult mai stricte. Nu ai voie să laşi nici o urmă a crimei făptuite. Muritorii nu trebuie să găsească nici un cadavru care să poată fi investigat.
― Mi se pare firesc.
― Nimeni nu trebuie să se lase expus unei camere de luat vederi ori vreunui aparat de fotografiat. Nu trebuie asumat nici un risc care ar putea conduce la capturare, încarcerare sau examinarea ştiinţifică de către cei din lumea muritorilor.
Am încuviinţat. Dar pulsul mi se accelerase. Mi se părea minunat să fiu eu proscrisul, nelegiuitul, cel care încălcase toate legile. Chiar ajunseseră să îmi imite cartea? Asta însemna că ceva se mişcase. Roata cea mare se urnise din loc.
― Lestat, tu crezi că înţelegi, mi-a explicat cu răbdare. Aşa să fie oare? Dacă lumea ar pune mîna pe o singură bucată din ţesuturile noastre şi ar examina-o la micro¬scop, n-ar mai putea fi argumentată teza legendei şi cea a superstiţiilor. Ar exista o dovadă!
― Nu sînt de acord cu tine, Louis, l-am întrerupt. Nu e chiar atît de simplu.
― Oamenii dispun acum de mijloace pentru a ne identifica şi a ne desconspira, pentru a stîrni întreaga rasă umană împotriva noastră.
― N-ai dreptate, Louis. Savanţii din ziua de azi sînt nişte ucenici vrăjitori mereu învrăjbiţi unii împotriva altora. Se ciondănesc cu privire la chestiuni dintre cele mai elementare. Ar trebui să răspîndiţi mostrele din acel ţesut la fiecare microscop din lumea asta, şi chiar şi aşa, publicul tot n-are să creadă nici o iotă din toată povestea. A căzut cîteva clipe pe gînduri. Apoi a obiectat:
― Un prizonier, atunci. Un exemplar viu, în mîinile lor.
― Nici măcar asta n-ar fi suficient, l-am contrazis. Şi apoi, cum ar putea ei să mă reţină?
Gîndul însă era cum nu se poate mai seducător: urmă¬rirea, intrigile, capturarea şi, în sfîrşit, evadarea. Superbă idee!
Zîmbea acum, un zîmbet ciudat, dezaprobator, şi totuşi încîntat.
― Eşti mai nebun decît ai fost vreodată. Mai nebun chiar decît pe vremea cînt te plimbai prin New Orléans, speriind trecătorii, ca să te amuzi.
Am rîs cu poftă. Apoi am tăcut. Nu mai rămăsese prea mult timp pînă în zori. Aveam tot timpul să rîd a doua zi, pe drumul către San Francisco.
― Louis, crede-mă, am întors problema asta pe toate părţile, am insistat. E greu să porneşti un război cu muri¬torii, e mai greu decît ţi-ai închipuit tu vreodată...
― ...Şi totuşi, eşti hotărît să-l porneşti cu orice preţ, nu-i aşa? Vrei ca toţi, muritori şi nemuritori, să fie pe urmele tale.
― De ce nu? am strigat. Să-nceapă şi războiul. N-au decît să-ncerce a ne distruge, cum au distrus şi alţi demoni ce îi bîntuiau. Să-ncerce să ne şteargă de pe suprafaţa pămîntului.
Mă privea iar cu expresia de altădată, în care se ames¬tecau teama respectuoasă şi neîncrederea, o expresie pe care o remarcasem de o mie de ori la el. Mă credea nebun.
Deasupra noastră stelele apuneau. Ne despărţeau de zorii grăbiţi ai dimineţii de primăvară doar cîteva momente.
― Chiar vrei să se întîmple? a conchis plin de seriozi¬tate, pe un ton mai blînd decît înainte.
― Louis, sper să se întîmple ceva. Vreau ca tot ceea ce am fost să se schimbe. Am devenit nişte lipitori ― greţoase şi secretoase, fără nici un motiv. Romantismul de altă dată s-a dus. De ce să nu ne găsim un alt rost?! Mi-e dor de lumină, aşa cum mi-e sete de sînge. Mi-e dor de senzaţia divină a vizibilităţii. Mi-e dor de un război.
― Răul cel nou, ca să folosesc vechile tale cuvinte, a completat. De data asta însă, e vorba de răul secolului al douăzecilea.

― Chiar aşa, am încuviinţat.
Din nou, însă, mă gîndeam la acel zvîcnet de muritor, la impulsul vanităţii, la dorinţa de faimă lumească, de a fi cunoscut. Am roşit, cuprins de o falsă ruşine. De fapt, îmi făcea plăcere.
― De ce, Lestat? De ce îţi doreşti cu orice preţ primejdia şi riscul? La urma urmei, ai făcut-o. Te-ai întors. Eşti mai puternic decît ai fost vreodată. Ţi-ai recăpătat înflăcărarea de altădată, de parcă nici n-ai fi pierdut-o. Doar ştii cît de importantă e această dorinţă de a continua, de a merge mai departe. De ce-ai risipi-o de pe-acum? Ai uitat de vremurile cînd aveam o lume întreagă doar pentru noi, şi nimeni nu ne-ar fi putut face vreun rău decît, poate, noi înşine?
― Asta este o ofertă, Louis? Te-ai întors la mine, cum spun îndrăgostiţii? Ochii i s-au întunecat, şi şi-a întors privirile. Nu-mi bat joc de tine, Louis, i-am spus.
― Tu te-ai întors la mine, Lestat, m-a corectat el, calm, privindu-mă din nou. Cînd am auzit cele dintîi şoapte despre tine, la Fiica lui Dracula, am simţit ceva, ce credeam că am pierdut pentru totdeauna...
S-a oprit.
Ştiam însă la ce se referea. O mai spusese deja. Înţele¬sesem acest lucru cu veacuri în urmă, cînd fusesem martorul disperării lui Armand, după distrugerea vechiului clan. Excitarea, dorinţa de a merge mai departe, aceste lucruri erau importante pentru noi. Motive în plus, deci, pentru concertul de rock, pentru urmările sale, pentru războiul însuşi.
― Lestat, nu urca pe scenă mîine seară. Lasă filmele şi cartea să facă ceea ce îţi doreşti. Ai grijă însă de noi înşine. Să ne întîlnim, să stăm din nou de vorbă. Să avem parte, măcar în acest veac, de ceea ce nu ne-am putut bucura în trecut. Cu toţii, laolaltă.
― Ceea ce spui e foarte ispititor, frumosul meu prie¬ten, am spus. Au fost vremuri, acum un secol, cînd aş fi dat orice pentru a auzi aceste cuvinte. Da, ne vom strînge laolaltă şi vom sta de vorbă cu toţii, şi ne vom avea unul pe altul. Va fi splendid, va fi mai bine decît a fost vreodată. Dar voi urca pe scenă. Voi fi iarăşi Lelio, dar într-un fel cum, la Paris, n-am reuşit niciodată să fiu. Voi fi Vampirul Lestat, în văzul tuturor. Un simbol, un proscris, o aberaţie a naturii ― iubit, dispreţuit, toate acestea la un loc. Nu pot să renunţ, îţi spun. Nu pot să ratez asta. Şi, ţi-o spun foarte sincer, nu mi-e frică deloc.
Mă aşteptam din partea lui la răceală sau tristeţe. Uram soarele care stătea să răsară, la fel de mult cum îl urîsem în trecut. Louis a întors spatele răsăritului. Lumina începea să îl deranjeze. Dar chipul îi era plin de căldură, la fel ca înainte.
― Prea bine, atunci. Vreau să vin cu tine la San Francisco. Doresc asta din tot sufletul. Mă iei cu tine?
Nu i-am răspuns pe dată. Din nou, excitarea care mă cuprinsese era un supliciu, iar dragostea pe care i-o purtam îmi părea umilitoare.
― Bineînţeles c-am să te iau, am rostit dintr-o suflare.
Ne-am privit vreme de o clipă plină de încordare. Venise clipa ca el să plece. Pentru el, veniseră deja zorii.
― Încă ceva, Louis, l-am oprit.
― Da?
― Hainele tale. Sînt de-a dreptul imposibile. Mîine noapte, după cum se spune în acest secol, fă uitaţi pe undeva pantalonii şi vesta aceea...
DIMINEAŢA mi s-a părut pustie, după plecarea lui. Am rămas locului o vreme, gîndindu-mă la acel mesaj:
Pericol. Am scrutat munţii îndepărtaţi şi cîmpia fără sfîrşit. Ameninţare sau avertisment... mai conta oare? Cei tineri dau telefoane. Cei vîrstnici îşi ridică glasurile supra¬naturale? Ce mi se părea atît de ciudat?
Acum nu mă puteam gîndi decît la Louis, la faptul că îl aveam alături. Şi nu mă puteam împiedica să mă gîndesc cum va fi atunci cînd vor fi venit cu toţii.


2

PARCAREA vastă de la San Francisco Cow Palace era ticsită de muritori în delir, cînd coloana noastră moto¬rizată a intrat pe poartă. În limuzina din frunte se aflau prietenii mei muzicieni, după care urmam eu şi Louis, într-un Porsche cu banchete din piele. Louis era vioi şi strălucitor în costumul cu mantie neagră al grupului, de parcă se ivise din paginile propriei sale poveşti. Ochii lui verzi se roteau, puţin înspăimîntaţi, pe deasupra tineretu¬lui ce striga, înspre vlăjganii cu motociclete care îi ţineau depar te de noi.
Hala era plină, biletele fuseseră vîndute deja în urmă cu o lună; admiratorii dezamăgiţi se adunaseră totuşi la intrare, cerînd insistent ca întregul concert să fie transmis şi în afară, ca să poată auzi şi ei. Asfaltul era împînzit de cutii de bere. O mulţime de adolescenţi se căţăraseră pe capotele maşinilor, prin copaci ori pe containerele de gunoi. Radiourile difuzau Vampirul Lestat la un volum distrugător.
În dreptul portierei mele, managerul grupului alerga, încercînd să ţină pasul cu noi, explicîndu-mi că afară aveau să fie instalate ecrane video şi difuzoare, pentru a mulţumi pe toată lumea. Poliţia din San Francisco fusese mobilizată pentru a preveni eventualele scandaluri.
Simţeam cum neliniştea care îl măcina pe Louis sporea. Un grup de tineri reuşise să străpungă cordonul poliţiei şi se înghesuia la geamul lui, în vreme ce coloana motorizată a luat un viraj strîns, intrînd în penumbra pasajului subteran, asemănător unui tub interminabil.
Mă simţeam copleşit, în sensul bun al cuvîntului, de tot ce mă înconjura. Încăpăţînarea mea ajunsese la apogeu. Din vreme în vreme, fanii înconjurau maşina, fiind de îndată împinşi deoparte de către gărzile de corp. Începeam să înţeleg cu cîtă naivitate subestimasem întreaga experienţă.
Înregistrările concertelor pe care le vizionasem nu mă pregătiseră în nici un fel pentru lumina cumplită, pentru fiorul electrizant care mă străbătea, pentru felul în care muzica îmi răsărea deja în minte. Orice urmă de ruşine pentru orgoliul de muritor pe care îl nutream se evaporase.
Pătrunderea prin tunelul de acces a fost un adevărat calvar. Am alergat printre cordoanele de paznici înspre culise, un loc extraordinar de bine păzit. Tough Cookie se ţinea strîns de mine, iar Alex îl împingea pe Larry tot înainte.
Fanii se întindeau spre a ne smulge şuviţe de păr sau fîşii din mantii. M-am întors din drum, luîndu-l pe Louis sub aripa mea ocrotitoare şi conducîndu-l dincolo de uşi.
Mai tîrziu, în cabinele încărcate cu draperii grele, am auzit pentru întîia oară larma animalică a mulţimii: cincizeci de mii de suflete, cîntînd şi răcnind, sub unul şi acelaşi acoperiş.
Nu, nu reuşeam nicidecum să-mi controlez acea bucu¬rie feroce care mă făcea să tremur din cap pînă-n picioare. Nicicînd, pînă în clipa aceea, nu mă aflasem atît de aproape de o izbucnire uriaşă de rîs.
M-am furişat şi am privit în sală printre faldurile cortinei. Muritorii se îngrămădiseră de ambele părţi ale sălii. În spaţiul deschis, vast, erau mii de oameni, dansînd, mîngîindu-se, ridicîndu-şi pumnii încleştaţi în atmosfera plină de fum, dînd din coate pentru a se apropia de scenă. Ventilatoarele purtau arome de bere, haşiş şi sînge omenesc.
Tehnicienii ne-au anunţat strigînd că totul era pregătit. Machiajul fusese retuşat, mantiile de catifea fuseseră călcate, iar cravatele negre îndreptate. Nu era indicat să lăsăm mulţimea să aştepte prea mult.
S-au stins luminile din sală. Un strigăt neomenesc a izbucnit în beznă, rostogolindu-se, prizonier între patru pereţi. Podeaua a vibrat, sub mine. Urletul a crescut în intensitate, cînd un bîzîit electronic a anunţat punerea în funcţiune a aparaturii.
Vibraţia îmi străpungea tîmplele, cu un sunet de piele jupuită. M-am agăţat de braţul lui Louis, l-am sărutat apăsat, apoi am simţit cum îmi dădea drumul.
Pretutindeni, dincolo de cortină, spectatorii şi-au scăpărat brichetele pînă cînd mii şi mii de flăcărui au început a tremura în beznă. Au izbucnit ropote ritmice de aplauze, apoi s-au stins. Larma generală creştea şi descreştea, străpunsă, cînd şi cînd, de ţipete întîmplătoare. Capul îmi vuia.
Mă gîndeam la teatrul lui Renaud, la cele petecute cu atîta timp în urmă. Mi se părea că mă aflam acolo, cu ade¬vărat. Acest loc era însă asemeni Colosseum-ului roman! Realizarea benzilor şi a filmelor, toate aceste operaţiuni, fuseseră atît de reci, de controlate. Nu anticipasem aşa ceva.
Inginerul de sunet a dat semnalul de începere, şi-am izbucnit cu toţii de dincolo de cortină. Spectatorii se impacientau, căci nu distingeau nimic în întuneric, în vreme ce eu mă descurcam fără nici un efort printre cabluri şi sîrme.
Mă aflam chiar la marginea scenei, deasupra capetelor spectatorilor ce se agitau şi urlau. Alex şi-a ocupat locul, la baterie. Tough Cookie ţinea în mînă chitara-i electrică, plată şi strălucitoare, iar Larry de-abia se mai vedea din spatele uriaşei claviaturi circulare a sintetizatorului.
Am întors spatele publicului şi-am aruncat o privire spre giganticul ecran video, care avea să ne amplifice ima¬ginile, astfel încît nici o pereche de ochi din sală să nu ne scape vreun gest. Apoi am privit iar marea agitată de tineri în delir.
Valuri de urlete se rostogoleau către noi, prin întune¬ric. Simţeam mirosul arşiţei şi-al sîngelui.
Apoi, dintr-o dată, imensul tablou de reflectoare de deasupra noastră a fost pus în funcţiune. Raze argintii, albastre, roşii, de o neaşteptată violenţă, s-au încrucişat, prinzîndu-ne în spotul lor. Urletele au atins paroxismul, întreaga sală s-a ridicat în picioare.
Simţeam cum lumina mi se tîra pe trup, pentru a-mi exploda în pletele de aur. Am privit în jur şi mi-am văzut prietenii muritori îmbătaţi de glorie, cuprinşi de frenezie, mişcîndu-se prin păienjenişul nesfîrşit al cablurilor, prin¬tre schelele argintii.
Fruntea mi s-a înrourat de sudoare văzînd cum pum¬nii loveau aerul, ridicîndu-se în semn de salut. Împrăştiaţi pretutindeni în sală, am zărit o mulţime de tineri costu¬maţi în vampiri de carnaval, cu feţele pline de sînge artifi¬cial. Unii dintre ei purtau peruci blonde sau îşi desenaseră cercuri negre în jurul ochilor, pentru a părea cît mai înspăimîntători. Se auzeau scheunături, sirene şi strigăte răguşite, acoperind larma generală.
Era cu totul diferit de filmări. Nu semăna deloc cu fredonatul unei melodii în încăperile răcoroase şi izolate fonic ale studiourilor. Aceasta era o experienţă umană transformată într-una vampirică, aşa cum muzica însăşi era vampirică, iar imaginile videoclipurilor erau imagini ale extazului morbid.
Tremuram de nerăbdare şi sudoarea roşiatică mi se prelingea pe obraji.
Spoturile reflectoarelor au măturat publicul, lăsîndu-ne scăldaţi într-o penumbră argintie. Oriunde ajungea o rază de lumină, mulţimea părea scuturată de convulsii şi îşi dubla intensitatea zbieretelor.
Ce era atît de aparte în gălăgia aceasta? Era dovada faptului că individul uman se metamorfozase într-o turmă: mulţimile care înconjurau ghilotina, romanii care cereau, urlînd, sînge creştin, keltoii adunaţi în desiş, aşteptînd apariţia lui Marius, zeul. Vedeam din nou acea dumbravă, aşa cum mi-o închipuisem în vreme ce Marius îmi povestea; fusese atunci lumina torţelor mai vioaie decît aceste raze colorate? Erau oare îngrozitoarele siluete-ruguri mai înalte decît eşafodajele de oţel cate susţineau mulţimea de difuzoare şi de reflectoare cu lumini incandescente, de ambele părţi ale noastre?
Dar aici, nici urmă de violenţă; nici urmă de moarte: doar exuberanţa copilăroasă, revărsîndu-se din gurile tinerilor şi oglindită de trupurile lor, o energie focalizată şi uşor de stăpînit, la fel de uşor precum era s-o dezlănţui.
Din nou, un nor de fum de haşiş venind dinspre primele rînduri. Motociclisti pletoşi în jachete de piele, cu brăţări din cureluşe împletite, îşi ridicau mîinile, bătînd din palme deasupra capetelor, ca nişte stafii ale celţilor, cu părul lor lung curgîndu-le în valuri pe umeri.
Luminile se aprindeau şi se stingeau în străfulgerări, astfel încît mişcările mulţimii apăreau fragmentate, ca nişte salturi încremenite.
Cîntau la unison, intensitatea glasurilor creştea. Ce strigau oare? LESTAT, LESTAT, LESTAT.
Oh, era de-a dreptul divin, ba chiar mai mult decît atît. Ce muritor ar fi putut rezista acestei adorări, acestei veneraţii? Mi-am strîns mantia în jurul meu: acesta era semnalul. Mi-am scuturat pletele, dîndu-le amploare. Gesturile acestea au transmis un fior de ţipete reînnoite, pînă în capătul opus al sălii.
Luminile s-au îndreptat asupra scenei. Mi-am ridicat mantia, asemeni unor aripi de liliac.
Ţipetele au fuzionat într-un singur urlet monolitic.
― SÎNT VAMPIRUL LESTAT! am urlat din rărun¬chi, îndepărtîndu-mă de microfon, iar sunetul părea a deveni vizibil, arcuindu-se de-a lungul sălii ovale.
Vocea mulţimii a sporit, devenind mai puternică, de parcă ar fi vrut să devoreze sunetul ale cărui ecouri mai dăinuiau încă.
― HAIDEŢI, VREAU SĂ V-AUD! MĂ IUBIŢI! am strigat fără să mă gîndesc.
Mulţimea tropăia. Tropăia, nu doar pe pardoseala de beton, ci şi pe scaunele de lemn.
― CÎTI DINTRE VOI S-AR VREA VAMPIRI?
Mugetul a devenit un adevărat tunet. O mulţime de spectatori încercau să se caţere pe scenă, dar gărzile de corp îi împingeau înapoi în sală. Unul dintre motocicliştii cu părul vîlvoi, un uriaş brunet, ţopăia întruna, cu cîte o cutie de bere în fiecare mînă.
Luminile au devenit şi mai strălucitoare, asemeni unei explozii. Apoi, din difuzoarele şi amplificatoarele din spatele meu a răsunat uruitul răguşit al unei locomotive la un volum înnebunitor, de parcă un tren s-ar fi prăvălit în scenă.
Uruitul a înghiţit toate celelalte zgomote ale publicu¬lui, în tăcerea care urla, mulţimea dansa şi se legăna sub ochii mei. A urmat apoi furia pătrunzătoare a chitarei electrice. Tobele bubuiau în cadenţa unui marş, iar vuietul de locomotivă al sintetizatorului a culminat, apoi s-a năruit într-un vîrtej de zgomote în consonanţă cu marşul bateriei. Venise timpul să încep să cînt, într-o cheie minoră, nişte versuri puerile, care acopereau acompaniamentul:

SÎNT VAMPIRUL LESTAT
V-AŢI ADUNAT AICI PENTRU MARELE SABAT
ŞI, VĂ SPUN DREPT, NU VĂ INVIDIEZ

Am înşfăcat microfonul de pe suport şi-am alergat spre una dintre extremităţile scenei, apoi spre cealaltă, cu mantia fluturînd în urma mea:

NU PUTEŢI ŢINE PIEPT STĂPÎNITORILOR NOPŢII
ÎN OCHII LOR NU VEŢI GĂSI ÎNDURARE
IAR SPAIMA VOASTRĂ VA FI PENTRU EI O ÎNCÎNTARE

Spectatorii întindeau mîinile, încercînd să mă apuce de glezne, trimiţîndu-mi bezele. O mulţime de fete se urcaseră în spinarea însoţitorilor lor şi se străduiau să-mi apuce mantia ce se rotea pe deasupra capetelor lor.

ŞI TOTUŞI, CU DRAGOSTE VĂ VOM POSEDA ÎN ÎNCÎNTARE VĂ VOM FRÎNGE
ELIBERÎNDU-VĂ ÎN MOARTE

SĂ NU SPUNĂ NIMENI

CĂ NU V-AM AVERTIZAT

Tough Cookie, zdrăngănind cu furie, dansa în jurul meu, răsucindu-se sălbatic, în vreme ce muzica atingea paroxismul într-un glissando întortocheat; tobele şi cinelele stăteau să se sfărîme, iar vîrtejul sintetizatorului se înălţa din nou.
Simţeam cum muzica îmi pătrundea pînă-n măduva oaselor. Nici măcar la sabatul la care participasem, cu veacuri în urmă, la Roma, nu fusesem cuprins de o aseme¬nea frenezie.
M-am insinuat, la rîndul meu, în dansul sălbatic, mişcîndu-mi şoldurile elastic, apoi legănîndu-mă înainte şi înapoi, în vreme ce ne apropiam amîndoi de marginea scenei. Reeditam contorsiunile libertine şi erotice ale lui Pulcinello şi ale Arlechinului, ale tuturor protagoniştilor bătrînei Commedia dell'Arte, improvizînd şi noi, aşa cum o făcuseră şi ei la vremea lor. Instrumentaţia se îndepărta de linia melodică, apoi o regăsea iar. Dansul nostru devenea tot mai frenetic, deşi nu repetaserăm nimic, nu stabiliserăm nimic dinainte. Totul se petrecea acolo, pe scenă, şi totul era nou pentru noi.
Paznicii îi respingeau cu duritate pe cei ce încercau să se apropie de noi. Dansam pe muchia platformei, ispitindu-i, părul ne biciuia chipurile şi, cînd şi cînd, ne întor¬ceam cu spatele spre public, pentru a ne admira noi înşine, imposibile năluciri pe ecranele gigantice din spa¬tele nostru. Sunetul îmi străbătea trupul. Întorcîndu-mă spre public, simţeam cum decibelii călătoresc prin trupul meu, ca o minge de oţel, prin şolduri, iar apoi prin umeri. Mi-am dat seama că mă ridicam de la sol într-un salt uriaş, făcut parcă cu încetinitorul. Am aterizat încet, fără zgomot, cu mantia fluturînd, deschizîndu-mi gura pentru a-mi arăta colţii.
Euforie. Aplauze asurzitoare.
Pretutindeni, vedeam grumazuri dezgolite, băieţi şi fete care îşi descheiaseră gulerele şi se înălţau pe vîrfuri, invitîndu-mă prin gesturi să vin să îi posed. Mă implorau, iar unele dintre fete începuseră să plîngă.
Mirosul de sînge plutea gros ca fumul. Carne, carne şi iar carne. Şi, cu toate acestea, peste tot, inocenţă, convin¬gerea de nezdruncinat că ceea ce se întîmpla aici era artă, nimic altceva! Nimeni nu putea păţi nimic, întreaga iste¬rie nu prezenta nici un risc.
Cînd urlam, aveau impresia că sînt ajutat de amplifica¬toare. Cînd săream, credeau că e o şmecherie la mijloc. De ce nu, la urma urmei, cînd vrăjitoriile de tot soiul îi înconjurau din toate părţile, cînd se lăsau păcăliţi de imaginile strălucitoare ale ecranelor din spatele nostru?
Ah, Marius, cît aş fi vrut să fii şi tu aici! Gabrielle, unde eşti?
Versurile au izbucnit din nou, cîntate la unison de către întregul grup de astă dată. Vocea adorabilă, de soprană, a lui Tough Cookie se ridica deasupra vocilor noastre. Apoi ea a început să-şi rotească în cerc capul, atingînd cu pletele scîndurile scenei, în vreme ce chitara i se înălţa lascivă, asemeni unui falus uriaş. Miile de specta¬tori tropăiau şi aplaudau la unison.
― VĂ SPUN ADEVĂRUL, SÎNT UN VAMPIR! am strigat deodată.
Extaz, delir.
― SÎNT RĂU! SÎNT ÎNSUŞI RĂUL!
Da, da, da, da, DA, DA, DA.
Mi-am azvîrlit braţele în sus, cu palmele deschise:
― VREAU SĂ VĂ BEAU SUFLETELE!
Uriaşul motociclist cu părul încîlcit şi cu jacheta din piele neagră s-a dat înapoi cîţiva paşi, lovindu-se de cei din spatele său, şi-a luat avînt şi, dintr-un salt, a ajuns lîngă mine, cu braţele ridicate, cu pumnii încleştaţi. Gărzile de ordine s-au repezit să îl dea la o parte, dar am fost mai iute decît ei. L-am tras la piept, ridicîndu-l cu o singură mînă şi mi-am lipit gura de gîtul lui cu dinţii abia atingîndu-l, abia atingînd gheizerul acela de sînge ce stătea gata să ţîşnească drept în sus!
Dar paznicii mi l-au smuls şi l-au aruncat înapoi în public, cum ai arunca un peşte înapoi în mare. Tough Cookie a venit lîngă mine. Pantalonii ei de mătase neagră străluceau şi mantia îi era ca o vîlvătaie. Mă ţinea, ca să nu-mi pierd echilibrul, de parcă şi eu încercam să-i scap.
Ştiam acum ceva ce nu găsisem scris în nici una dintre paginile pe care le citisem despre cîntăreţii de rock: această nebunească unire între primitiv şi ştiinţific, această frene¬zie religioasă. Eram cu toţii nişte zei. Ne aflam în desişul sacru.
Încă de la primul cîntec, siguranţele se arseseră şi sala se întunecase pentru cîteva clipe. Am trecut la cea de a doua piesă, în vreme ce mulţimea se încadra în ritm, scandînd versurile, cunoscute de pe disc şi din videocli-puri. Eu şi Tough Cookie am început să cîntăm, bătînd ritmul:

COPII AI ÎNTUNERICULUI
DAŢI PIEPT CU COPIII LUMINII

FII AI OMULUI,
ÎNFRUNTAŢI FIII NOPŢII

Şi din nou, au izbucnit strigăte şi fluierături. Puţin le păsa de versuri. Nici keltoii n-ar fi dat cu mai mult entuziasm semnalul de începere a masacrului.
Dar, nici de data asta, nici vorbă de vreun masacru, nici urmă de vreun sacrificiu prin ardere pe rug.
Patima lor rostogolea imagini ale răului, nu răul însuşi. Patima îmbrăţişa imagini ale morţii, nu însăşi moartea. O simţeam, aşa cum simţeam arşiţa luminii pătrunzîndu-mi prin porii pielii, la rădăcina firelor de păr. Ţipătul ampli¬ficat al lui Tough Cookie ducea mai departe strofa următoare. Ochii mei scrutau cele mai îndepărtate unghere ale amfiteatrului, care devenise un singur suflet ce suspina.


DOAMNE, scapă-mă de asta, nu vreau să-mi placă. Nu mă lăsa să uit de toate, să-mi sacrific toate ţelurile, toate hotărîrile, pentru această patimă. Vă doresc, copiii mei. Vă doresc sîngele, sîngele vostru cel nevinovat. Vreau adoraţia voastră atunci cînd colţii mei vă vor străpunge. Da, asta-i mai presus de orice ispită.
DAR chiar în acea clipă de nepreţuită nemişcare şi ruşine, i-am zărit pe ei, pe cei adevăraţi, acolo. Chipuri albe şi subţiri, ca nişte măşti, în marea de chipuri omeneşti informe, distingîndu-se asemeni chipului lui Magnus, în sala aceea micuţă de pe bulevard, cu atîta timp în urmă. Ştiam că, în culise, Louis îi zărise, la rîndul său. Dar ceea ce remarcasem la ei, tot ceea ce emanau, era teamă şi uimire.
― VOI TOŢI, VAMPIRII DIN SALĂ, am strigat. ARĂTAŢI-VĂ!
Dar ei au rămas locului, în vreme ce pe toţi muritorii machiaţi şi costumaţi din jurul lor i-a cuprins delirul.
Vreme de trei ore încheiate, am dansat, am cîntat şi am descătuşat infernul din instrumentele noastre meta¬lice. Whisky-ul se plimba întruna între Alex, Larry şi Tough Cookie. Mulţimea se repezea spre noi, în răstim¬puri, pînă cînd forţa de poliţie a fost dublată şi s-au aprins luminile. În colţurile cele mai îndepărtate ale sălii, se auzeau scaune de lemn rupîndu-se şi mii de cutii de bere se rostogoleau de colo-colo, pe pardoseala de beton. Dar ei, nu s-au apropiat nici măcar cu un pas. Unii chiar s-au făcut nevăzuţi.
Asta era situaţia.
Nesfîrşite urlete, de parcă cincisprezece mii de beţivi ar fi scăpat liberi pe străzile oraşului, a răsunat întruna, pînă în momentele de la final, cînd a urmat balada din ultimul clip, Era nevinovăţiei.
Muzica s-a îmblînzit. Tobele au uruit pentru ultima oară, vaierul chitarei a pierit, iar sintetizatorul a umplut văzduhul de notele translucide cîntate de o harfă, sunete atît de uşoare şi totuşi, atît de profunde, încît atmosfera părea brăzdată de o ploaie de aur.
Un singur spot de lumină difuză s-a oprit asupra locului în care mă aflam. Veşmintele-mi erau pătate de sudoarea însîngerată, pletele-mi erau şi ele ude şi încîlcite, iar mantia-mi spînzura pe umărul stîng.
Au rămas cu toţii cu gurile căscate, atenţi şi beţi de încîntare. Vocea mea s-a înălţat lent, şi fiecare frază a fost pronunţată limpede:

Trăim în era nevinovăţiei
A adevăratei nevinovăţii.
Toţi demonii voştri sînt vizibili
Toţi demonii voştri sînt materiali

Numiţi-i durere
Numiţi-i foamete
Numiţi-i război

De răul mitic nu mai e nevoie.

Alungaţi vampirii şi diavolii
O dată cu zeii pe care nu-i mai veneraţi
Amintiţi-vă:
Omul cu colţii ascuţiţi poartă o mantie.
Ceea ce pare a fi o vrajă
Este o vrajă.
Înţelegeţi ceea ce vedeţi
Cînd vă uitaţi la mine!

Ucideţi-ne, fraţi şi surori,
Războiul a început

Înţelegeţi ceea ce vedeţi
Atunci cînd mă priviţi.

Am închis ochii, pentru a nu vedea zidul de aplauze care se iscase. De ce aplaudau, de fapt? Ce sărbătoreau?
Giganticul autitoriu era luminat ca ziua. Cei adevăraţi se pierduseră în îmbulzează. Poliţiştii în uniformă ne-au înconjurat, formînd un cordon solid în jurul nostru. Alex mi-a strigat, în vreme ce ne strecuram după cortină:
― Omule, trebuie să spălăm putina. Ăştia ne-au înconjurat limuzina, iar tu n-ai să reuşeşti în veci să ajungi la maşina ta.
I-am răspuns că da, trebuia să plece, să ajungă la limu¬zină, s-o ştergem de-aici.
În stînga mea, am zărit chipul alb şi rigid al unuia dintre cei adevăraţi, care-şi croia drum printre ziarişti. Era îmbrăcat în piele neagră, asemeni motocicliştilor, iar părul său negru, mătăsos, era strălucitor.
Cortina s-a desprins de pe vergelele care o susţineau, şi mulţimea din sală s-a revărsat în culise. Louis era lîngă mine. Din dreapta, am văzut venind un alt nemuritor, un bărbat subţirel şi fioros, cu ochi mici şi întunecaţi.
O pală de aer rece ne-a lovit cînd am pătruns în par¬care. Era plin de muritori care se împingeau şi zbierau. Poliţiştii urlau felurite ordine. Limuzina se clătina ca o coajă de nucă în furtună, în vreme ce Alex, Larry şi Tough Cookie erau împinşi înăuntru. Una dintre gărzile de corp pornise motorul Porsche-lui pentru mine, dar tinerii care înconjuraseră maşina loveau in capotă şi în portiere, de parcă acestea ar fi fost nişie tobe.
În spatele vampirului brunet a apărut un alt demon, o femeie de astă dată. Perechea se apropia de noi, inexora¬bil. Ce naiba îşi închipuiau că vor putea face?
Motorul puternic al limuzinei răgea ca un leu, dar tinerii nu se lăsau duşi din calea maşiniii. Paznicii de pe motociclete îşi ambalau şi ei motoarele, răspîndind fum şi larmă.
Cei trei vampiri au apărut deodată în jurul Porsche-lui. Chipul bărbatului mai înalt era schimonosit de furie şi, încordîndu-şi braţul, a ridicat într-o rînă maşina, cu tot cu tinerii care se ţineau de ea. Maşina urma să se răstoarne. Am simţit cum un braţ se încolăceşte în jurul gîtului meu. Louis a zvîcnit, şi-am auzit limpede pumnul lui lovind trupul supranatural din spatele meu. Am auzit un blestem şoptit.
Deodată, muritorii au început cu toţii să urle. Un poliţist înarmat cu un portavoce sfătuia mulţimea să se împrăştie.
M-am repezit înainte, trîntind la pămînt o sumedenie de tineri muritori, şi am oprit Porsche-ul exact la timp, înainte ca acesta să se fi răsturnat pe spate, asemeni unui cărăbuş. În vreme ce mă chinuiam să deschid portiera, mulţimea mă împingea din spate. Hărmălaia aceasta era pe cale de a se transforma într-o răzmeriţă. Iar, în acest caz, avea să fie prăpăd.
Fluierături, ţipete, sirene. Trupuri, strivindu-ne pe mine şi pe Louis laolaltă. Vampirul îmbrăcat în piele nea¬gră a apărut dincolo de maşină, învîrtind deasupra capului o seceră argintie ce strălucea în lumina neoanelor. L-am auzit pe Louis strigînd un avertisment. Cu coada ochiului, am zărit sclipirea altei seceri.
Un scrîşnet supranatural a sfîşiat cacofonia de urlete atunci cînd, într-o străfulgerare de lumină orbitoare, bărbatul vampir s-a transformat într-o torţă vie. O altă vîlvătaie a izbucnit chiar lingă mine. Secera s-a prăbuşit pe ciment. La oarecare distanţă, o altă siluetă vampirică a luat foc, cu un pîrîit sinistru.
Mulţimea, cuprinsă de panică, s-a repezit înapoi, către sală. Fluviul de oameni se scurgea din parcare, fugind, încercînd să scape de trupurile aprinse ce se zvîrcoleau, mistuindu-se şi înnegrindu-se. Carnea li se topea din cauza arşiţei, lăsînd la iveală doar oasele. Am zărit şi alţi nemu¬ritori, risipindu-se cu o viteză nemaivăzută prin înghe¬suiala muritorilor.
Louis a întors spre mine o privire uimită, dar mirarea ce mi se citea pe faţă nu putea decît să-l deruteze şi mai mult. Nici unul din noi nu era răspunzător de cele întîmplate! N-am fi avut puterea să o fi făcut! Nu cunoşteam decît un singur nemuritor care ar fi fost în stare să o facă.
În clipa aceea, portiera maşinii s-a deschis, lovindu-mă, şi o mînă mică şi delicată, albă, s-a întins şi m-a tras înăuntru.
― Grăbiţi-vă! a răsunat pe neaşteptate o voce femi¬nină, în limba franceză. Ce-aşteptaţi? Vreţi ca Biserica să proclame că s-a întîmplat o minune?
M-am trezit trîntit pe bancheta îmbrăcată în piele înainte de a apuca să-mi dau seama ce se întîmplase şi l-am tras pe Louis peste mine, împingîndu-l astfel, încît să aterizeze pe bancheta din spate.
Porsche-ul s-a repezit drept înainte, iar muritorii uimiţi s-au risipit din calea farurilor aprinse. Mă holbam la silueta zveltă a şoferului de lîngă mine. Părul blond îi acoperea umerii, iar pălăria informă îi era trasă peste ochi.
Aş fi vrut să-mi arunc braţele în jurul ei, să o acopăr cu sărutări, să-mi lipesc inima de inima ei şi să dăm uitării toate celelalte. La naiba cu aceşti novici idioţi! Maşina a fost însă din nou pe punctul de a se răsturna, atunci cînd a virat brusc la dreapta, ieşind pe poartă, în şoseaua aglo¬merată.
― Gabrielle, opreşte-te! am strigat, şi mîinile mi s-au încleştat pe braţul ei. Nu tu eşti cea care-ai făcut asta, nu tu i-ai făcut să ia foc..!
― Sigur că nu, mi-a răspuns în fraţuzeşte, de-abia acordîndu-mi o privire.
Era irezistibilă. Cu două degete, a răsucit din nou volanul, azvîrlindu-ne în cealaltă parte, într-un nou viraj de nouăzeci de grade. Acum ne îndreptam spre autostradă.
― Dar asta înseamnă că ne îndepărtăm de Marius! am strigat. Opreşte.
― N-are decît să arunce în aer şi camioneta care ne urmăreşte! Atunci mă voi opri.
A apăsat pedala de acceleraţie pînă-n podea, cu ochii aţintiţi pe şosea, drept înainte, şi cu mîinile încleştate pe volanul îmbrăcat în piele.
M-am întors şi-am privit peste umărul lui Louis. Era un vehicul monstruos, ce se prăvălea pe urmele noastre cu o viteză surprinzătoare. Părea un dric monstruos, supradi¬mensionat, negru, cu o salbă de dinţi cromaţi fixaţi de-a curmezişul botului teşit. Patru nemuritori se holbau la noi de după parbrizul fumuriu.
― Nu putem scăpa de aglomeraţia asta, ca să-i lăsăm în urmă! am zis. Întoarce! Întoarce-te la sala de concerte. Gabrielle, întoarce odată!
Dar ea îşi vedea de drum, făcînd un slalom sălbatic printre maşini, un slalom ce-i determina pe mulţi dintre participanţii la trafic să tragă pe dreapta, cuprinşi de panică.
Camioneta cîştiga teren.
― E o adevărată maşină de război, asta e! a urlat Louis. I-au fixat în faţă o bară de protecţie din fier. Vor încerca să ne strivească, monştrii meschini!
O, de data asta, calculasem greşit. Îi subestimasem. Crezusem că, dacă mă voi dota cu resurse moderne, ei nu aveau să facă la fel.
Ne îndepărtam tot mai mult de singurul nemuritor care-ar fi putut să-i trimită la naiba-n praznic. Ei bine, aveam să mă ocup eu însumi de ei, cu cea mai mare plăcere. Mai întîi, aveam să le sfărîm în bucăţele parbri¬zul, iar după aceea le voi zbura capetele, unul cîte unul. Am deschis geamul şi m-am căţărat în afară. Vîntul îmi răvăşea pletele în vreme ce rînjeam către chipurile lor hidoase de dincolo de parbriz.
Cînd maşina noastră escalada rampa care ducea către autostradă, ei au ajuns exact în spatele nostru. Era bine şi aşa. Încă o secundă, şi aveam să sar. Însă drept înaintea noastră se afla un semafor. Gabrielle n-avea cum să-ţi croiască drum.
― Ţin'te bine, că vine! a strigat ea.
― Zău că vine! am urlat.
În clipa următoare, aveam să sar, izbindu-i ca un ber¬bec.
Dar n-am mai avut parte de secunda de care aveam nevoie. Ne-au izbit tare de tot, şi trupul meu, a zburat prin aer, peste marginea autostrăzii, în vreme ce Porsche-ul mi-a luat-o înainte, plutind prin aer.
Am văzut-o pe Gabrielle sărind prin portiera laterală, înainte ca maşina să fi atins pămîntul. Ne-am rostogolit amîndoi în iarbă, în timp ce maşina s-a răsturnat şi a explodat cu un zgomot asurzitor.
― Louis! am urlat.
M-am tîrît înspre locul exploziei şi eram hotărît să mă arunc în mijlocul vîlvătăii, după el. Dar geamul portierei din spate a zburat în ţăndări şi el s-a aruncat în afară. A atins pămîntul exact în clipa în care mi-am întins braţele ca să-l prind. L-am înfăşurat în mantia mea, încercînd să-i sting veşmintele care fumegau, în vreme ce Gabrielle îşi lepăda jacheta pentru a face acelaşi lucru.
Camioneta se oprise lîngă balustradă, chiar deasupra noastră. Ocupanţii ei au încălecat balustrada, ca nişte insecte albe, uriaşe, şi au aterizat în picioare pe pantă.
Eram pregătit să-i întîmpin.
Însă, din nou, în vreme ce primul dintre ei s-a lăsat să alunece în jos, către noi, cu secera ridicată, a răsunat din nou acel înfiorător urlet supranatural, urmat de explozia orbitoare şi chipul creaturii s-a transformat într-o mască neagră, în vălmăşagul flăcărilor portocalii. Trupul i-a fost cuprins de convulsii, executînd un dans straniu, care ne-a umplut de scîrbă.
Ceilalţi au făcut cale-ntoarsă şi au fugit.
M-am avîntat pe urmele lor, dar Gabrielle mă înlănţuise şi nu voia să-mi dea drumul. Puterea ei mă înfuria, uimindu-mă în acelaşi timp.
― Încetează, la naiba! a răcnit ea. Louis, ajută-mă!
― Dă-mi drumul! am strigat mînios. Lasă-mă să prind măcar unul. Vreau unul, unul singur. Pot încă să-l ajung pe ultimul!
Dar ea a refuzat să mă lase să plec şi, cu siguranţă, n-aveam de gînd să mă lupt cu ea. De altfel, Louis i se alăturase, în zbaterea-i disperată şi plină de mînie.
― Lestat, nu te duce! mi-a spus cu glasu-i politicos încordat la maximum. Ne-a fost destul. Acum ar fi mai bine să plecăm de-aici.
― Fie! am oftat, lăsîndu-mă păgubaş, nu fără părere de rău.
De altfel, ar fi fost, oricum, prea tîrziu. Cel ars murise, dar flăcările şi fumul nu se risipiseră încă. Ceilalţi dispă¬ruseră în beznă, pe tăcute, fără să lase nici o urmă.
Întunericul din jurul nostru părea a se fi liniştit, cu excepţia vuietului autostrăzii de deasupra noastră. Şi iată-ne, toţi trei, laolaltă, scăldaţi de lumina jucăuşă a maşinii care ardea.
Louis şi-a şters, cu un gest obosit, sudoarea de pe faţă. Cămaşa apretată îi era boţită şi pătată cu sînge, iar mantia de operetă era arsă şi sfîşiată.
Cît despre Gabrielle, rămăsese acelaşi vagabond de odinioară, un băieţandru prăfuit şi sălbatic, purtînd o jachetă şi pantaloni de camuflaj, şi veşnica-i pălărie cafenie, turtită, trasă peste frunte.
Curînd s-a auzit ţipătul ascuţit al sirenelor ce se apropiau.
Cu toate acestea, am rămas toţi trei nemişcaţi, în aşteptare, uitîndu-ne unul la altul. Ştiam: toţi trei aştep¬tam ca Marius să-şi facă apariţia. Eram convinşi că fusese Marius. Trebuia să fi fost el. Era alături de noi, nu împotriva noastră. Avea să ne răspundă cît de curînd.
I-am rostit numele cu glas tare, cu blîndeţe. Am scru¬tat întunericul de sub autostradă şi nesfîrşita armată de căsuţe care umpleau versanţii colinelor ce ne înconjurau.
Dar nu auzeam decît sirenele, mereu mai aproape, şi murmurul glasurilor muritorilor, ce se îndreptau spre noi de pe bulevardul din josul pantei.
Am ghicit spaima din ochii lui Gabrielle. M-am în¬dreptat spre ea cu braţele deschise, fără să-mi pese de confuzia care domnea în minţile muritorilor ce se apro¬piau dinspre maşinile oprite sus, pe autostradă.
M-a îmbrăţişat în grabă, plină de căldură. Apoi mi-a făcut semn să o urmez, cît puteam de repede.
― Sîntem în pericol! Cu toţii, a şoptit. Un pericol îngrozitor. Vino!



3

ERA ora cinci dimineaţă. Stăteam singur în pragul uşilor de sticlă ale casei de la ferma din Carmel Valley.
Gabrielle şi Louis plecaseră împreună, pierzîndu-se prin¬tre dealuri, pentru a se odihni.
O convorbire telefonică mă informase că prietenii mei muritori se aflau în siguranţă, în noua lor ascunzătoare din deşertul Sonoma, benchetuind ca nebunii la adăpostul porţilor şi al gardurilor electrificate. Cît despre poliţie şi presă, cu inevitabilele lor întrebări, ei bine, n-aveau decît să mai aştepte.
Şi iată-mă acum, aşteptînd ca întotdeauna, singur, venirea zorilor, întrebîndu-mă de ce nu se arătase Marius, de ce ne salvase şi dispăruse fără a ne fi adresat un cuvînt.
― Să presupunem că n-a fost Marius, spusese Gabrielle cuprinsă de nelinişte, învîrtindu-se prin cameră după ce ne întorseserăm la fermă. Îţi spun drept, am simţit un pericol copleşitor. Am simţit că ne ameninţa o primejdie atît pe noi, cît şi pe urmăritorii noştri. Am simţit-o în preaj¬ma sălii de concerte în vreme ce ne îndepărtăm. Şi mai tîrziu, cînd stăteam lîngă maşina în flăcări. Era ceva ciudat. Sînt convinsă că nu putea fi Marius...
― Avea ceva barbar, a completat Louis. Aproape barbar, dar nu în totalitate...
― Da, aproape sălbatic, i-a răspuns ea, aruncîndu-i o privire aprobatoare. Şi, chiar dac-a fost Marius, ce te face să crezi că nu te-a salvat doar ca să se poată răzbuna el însuşi, în felul său, ceva mai tîrziu?
― Nu, am rîs cu blîndeţe. Marius nu vrea răzbunare. Dacă ar fi dorit-o, ar fi făcut-o pînă acum. Măcar atîta ştiu.
Eram însă prea încîntat să o privesc, să-i observ mersul şi gesturile, aceleaşi dintotdeauna. Ah, hainele acelea ponosite de vînătoare. Chiar şi după două sute de ani, rămăsese aceeaşi temerară exploratoare. Cînd s-a hotărît, în sfîrşit, să se aşeze, a încălecat scaunul asemeni unui cowboy, odihnindu-şi bărbia pe mînile sprijinite de spătarul înalt.
Aveam atîtea să ne spunem, atîtea lucruri despre care să vorbim. Eram, pur şi simplu, prea fericit pentru a mă speria.
În plus, dacă m-aş fi lăsat pradă spaimei, aceasta ar fi fost îngrozitoare, căci ştiam acum că făcusem încă o greşeală de calcul, foarte serioasă, în planurile mele. Mi-am dat seama de asta cînd maşina explodase şi Louis mai era încă înăuntru. Micul război pe care-l pornisem îi punea pe toţi ce-mi erau dragi într-un imens pericol. Ce naiv am putut fi, crezînd că întregul venin avea să se reverse numai asupra mea.
Trebuia să discutăm pe îndelete. Va trebui să fim vicleni. Va trebui să avem mare grijă.
Acum, însă, ne aflam în siguranţă. I-am spus asta lui Gabrielle, încercînd să o liniştesc. Ea şi Louis nu perce¬peau nici un semn de pericol aici; orice va fi fost acea ameninţare, nu ne urmase pînă aici. În fond, eu n-o simţi¬sem nici măcar o dată. Cît despre tinerii şi nebunaticii noştri duşmani, aceştia se împrăştiaseră, crezînd că aveam noi înşine puterea de a-i incinera de la distanţă.
― Ştii, mi-am închipuit de mii şi mii de ori reîntîlnirea noastră, a spus Gabrielle. Însă niciodată nu mi-am imaginat-o aşa.
― Eu, în schimb, cred că a fost splendid! i-am repli¬cat. Şi să nu-ndrăzneşti să-ţi închipui, nici măcar pentru o clipă, că n-aş fi reuşit pînă la urmă să vă scot la liman! Eram gata să-l fac praf pe cel cu secera, să-l azvîrl pînă dincolo de sala de concerte. Cît despre celălalt, îl văzusem cînd se apropia. L-aş fi rupt în două. Îţi spun drept, ceea ce mi se pare mai frustram în toată afacerea asta e faptul că n-am avut ocazia să...
― Tu, Monsieur, eşti încăpăţinarea întruchipată! a declarat Gabrielle. Eşti... cum spunea Marius... cea mai împieliţată creatură de pe pămînt! Sînt întru totul de acord cu el.
Am izbucnit în rîs, încîntat. Mă flata. Mă flata într-o adorabilă limbă franceză de modă veche.
Louis era fascinat de ea. Şedea retras într-un colţ cufundat în penumbră şi o observa, reticent şi visător, ca întotdeauna. Era din nou impecabil, de parcă veşmintele i-ar fi ascultat poruncile, de parcă tocmai am fi ieşit de la operă, de la ultimul act din Traviata, pentru a admira muritorii sorbindu-şi şampania, la măsuţele de marmură ale unei cafenele, în vreme ce trăsurile ar fi trecut lărmuind pe lîngă noi.
Simţămîntul apartenenţei la micul nostru clan proaspăt format, o energie magnifică, negarea realităţilor omeneşti, noi trei, laolaltă, împotriva tuturor triburilor, tuturor lumilor. Şi, peste toate, un sentiment de siguranţă absolută, o senzaţie de încremenire a clipei... Cum le-aş fi putut explica toate acestea?
― Mamă, nu-ţi mai face griji, am rostit într-un tîrziu, sperînd că astfel s-ar putea aranja totul, că aş putea crea măcar o clipă de linişte. N-are nici un rost. O creatură îndeajuns de puternică pentru a-şi arde duşmanii ne-ar putea găsi oricînd, ar putea face tot ce-i trece prin minte.
― Şi crezi că asta mă linişteşte? Louis a clătinat din cap.
― Eu n-am puterile tale, a intervenit el, şi totuşi, am simţit şi eu ceva. Era ceva străin şi oarecum necivilizat, nu găsesc nici un alt cuvînt mai bun.
― Ai pus din nou degetul pe rană, a exclamat Gabrielle. Era atît de straniu, încît părea că vine de la o fiinţă total diferită de noi...
― Asta, spre deosebire de Marius al tău, care e prea civilizat, a insistat Louis. E prea împovărat de filozofie. E chiar motivul pentru care eşti convins că nu vrea să se răzbune.
― Ceva străin? Necivilizat? I-am privit, pe rînd. Dar eu de ce n-am simţit această ameninţare? am întrebat.
― Mon Dieu, ar fi putut fi orice, a spus Gabrielle într-un tîrziu. Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii.


MĂ GÎNDISEM la enigmaticul mesaj din noaptea precedentă ― Lestat! Pericol ― dar zorii erau prea aproape ca să-i mai încarc şi cu această grijă. În plus, asta nu explica nimic. Era doar un alt element al enigmei sau poate nici măcar atît.


EI PLECASERĂ împreună, iar eu stăteam singur la fereastră, privind pata de lumină care creştea, mereu mai strălucitoare, pe deasupra munţilor Santa Lucia. Mă gîndeam:
"Unde eşti, Marius? De ce naiba nu vrei să te arăţi?" Bănuielile lui Gabrielle ar fi putut fi întemeiate. "E un joc pentru tine?"
Dar pentru mine, fusese tot un joc faptul că nu încer¬casem să-l chem nici măcar o dată? Aş fi putut să-mi înalţ glasul tainic din toate puterile mele, aşa cum îmi spusese el cu două secole în urmă?
În luptele mele de pînă acum, fusese o chestiune de mîndrie să nu-l chem, dar acum? Ce-avea a face mîndria în toate astea?
Poate că el nu aştepta decît să îl chem. Poate că îşi dorea această chemare. Amărăciunea şi încăpăţînarea de odinioară dispăruseră. De ce n-aş fi făcut efortul de a încerca?
Închizîndu-mi ochii, am făcut ceea ce nu mai făcusem din nopţile acelea ale veacului al optsprezecelea, cînd bîntuiam uliţele din Roma ori Cairo, vorbindu-i cu glas tare. În tăcere, l-am chemat. Am simţit cum ţipătul tăcut se înălţa din mine, călătorind în uitare. Mi s-a părut că-l însoţesc, traversînd lumea, căpătînd proporţii vizibile, l-am simţit cum se amplifică, îl simţeam arzînd.
Şi, iată, mă aflam din nou, vreme de o clipă, în locul acela îndepărtat, de nerecunoscut, în care mai aruncasem o privire în urmă cu o noapte. Zăpadă, troiene nesfîrşite, şi un fel de movilă din piatră cu ferestre acoperite de flori de gheaţă. Pe un promontoriu ceva mai înalt, un aparat straniu, modern, o farfurie enormă din metal cenuşiu, învîrtindu-se în jurul unui ax, atrăgînd spre sine undele nevăzute ce se încrucişează pe cerurile pămîntului.
O antenă de televiziune! Păstrînd legătura dintre acest pustiu îngheţat şi un satelit... asta era! Iar sticla sfărîmată de pe pardoseală aparţinea ecranului unui televizor. Zgomote.
Tăcere.
MARIUS!
Pericol, Lestat. Cu toţii, în pericol Ea a... Nu pot... Gheaţă. Îngropat în gheaţă. O străfulgerare a sticlei sfărîmate de pe pardoseală, laviţa goală, sunetul şi vibraţia Vampirului Lestat bubuind în difuzoare... Ea a... Lestat, ajută-mă! Cu toţii... pericol. Ea a...
Tăcere. Legătura s-a întrerupt.
MARIUS!
Ceva-ceva, dar mult prea slab. Cu toată intensitatea, era, pur şi simplu, prea slab!
MARIUS!
Mă rezemam de fereastră, aţintindu-mi privirile direct în lumina zorilor ce devenea mereu mai strălucitoare. Ochii îmi lăcrimau, degetele-mi ardeau, lipite de sticla fierbinte. Răspunde-mi, Akasha a fost? Încerci să-mi spui că a fost Akasha, că ea a fost aceea? Ea a fost?
Dar soarele răsărea deja deasupra munţilor. Razele ucigaşe se risipeau deasupra văii, scoţîndu-i la iveală ungherele umbrite.
Am părăsit casa în fugă, peste cîmp, înspre coline, ţinîndu-mi mîna în dreptul ochilor, asemeni unui scut.
În cîteva clipe, am reuşit să ajung la ascunzişul meu, o criptă subpămînteană. Am dat la o parte piatra şi-am coborît treptele înguste săpate grosolan în stîncă. O coti¬tură, apoi alta, şi iată-mă în siguranţa răcoroasă a beznei, mirosind a pămînt reavăn. M-am lungit pe pardoseala de ţărînă bătătorită a micuţei încăperi. Inima-mi zvîcnea, iar membrele îmi tremurau. Akasha! Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii.
În încăperea lor fusese montat un televizor, desigur, Marius le dăduse şi asta, laolaltă cu transmisiunile prin satelit. Văzuseră videoclipurile! Ştiam, ştiusem asta, de parcă aş fi fost martor la fiecare detaliu. Le montase un televizor în sanctuar, aşa cum, cu ani de zile în urmă, le prezentase şi filmele.
Iar ea se trezise, reînviase. Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii. Reuşisem, din nou, să o fac.
Oh, dac-aş putea măcar să-mi ţin ochii deschişi, de-aş fi putut gîndi mai departe, de n-ar fi răsărit soarele.
Fusese acolo, la San Francisco, fusese atît de aproape de noi, ne pîrjolise adversarii. Străină, diferită de noi, desigur.
Dar nu necivilizată, nu, nu sălbatică. Ea nu era aşa. De abia reînviase, zeiţa mea, se înălţase, precum un fluture superb, din coconul său. Cum i s-o fi părînd lumea? Cum ajunsese pînă la noi? În ce stare se afla mintea ei? Pericol pentru noi toţi. Nu. Nu pot să cred aşa ceva! Îi nimicise pe duşmani. Ni se alăturase.
Nu mai reuşeam să lupt împotriva toropelii, împotriva poverii care îmi îngreuna pleoapele. Senzaţia de oboseală pură alunga încîntarea şi emoţia. Trupu-mi se înmuia, lipsit de apărare, zăcînd nemişcat pe pămînt.
Şi, pe neaşteptate, am simţit atingerea unei mîini cuprinzindu-mi-o pe a mea.
Era rece şi puternică, precum marmura.
Ochii mi-au zvîcnit, deschizîndu-se în întuneric. Mîna şi-a accentuat strînsoarea. Plete mătăsoase îmi mîngîiau faţa. Un braţ rece mi-a trecut peste piept.
Oh, te rog iubito, frumoasa mea, te rog! aş fi vrut să-i spun. Dar ochii mi se închideau! Buzele-mi refuzau să se mişte. Îmi pierdeam cunoştinţa. La suprafaţă, răsărise soarele.
SFÎRŞIT